Dovezi din (astro)fizică pentru existenţa unui Creator ( III )

    

        Cea mai impresionantă „coincidenţă” în ceea ce priveşte fina tunare a universului este aşa numita constantă cosmologică, despre care eu am mai vorbit aici. Această forţă provine, spre deosebire de celelalte , nu dintr-o anume sursă, ci „locuieşte” chiar în structura în sine a spaţiului şi timpului. Ea dă "puterea" celorlalte forţe ale căror efecte pot fi  observate: gravitaţia, electromagnetismul ...Însă ce anume este în mod concret această forţă rămâne un mister.

    Începând din anul 1998 s-a constatat fără putinţă de îndoială că expansiunea universului se accelerează continuu, un efect care este posibil numai dacă acţionează de asemenea o altă forţă repelentă: vechea şi desconsiderata constantă cosmologică a lui Einstein. Având în vedere faptul că azi se ştie că valoarea ei nu este nulă, se pune întrebarea de ce are valoarea pe care o are . Fizicienii au încercat să explice valoarea acesteia  pe baza unor efecte cuantice, dar rezultatul obţinut este prea mare(  1 urmat de 120 zerouri  ori mai mare) faţă de cel real, derivat din calculele având la bază observaţii de supernove . Din aceasta rezultă că ori gândirea care a stat la baza calculelor este greşită, ori există un cu totul alt efect, care anulează absolut totul în univers până la un neînchipuit de minuscul fragment. Dar ceva este sigur: dacă valoarea constantei cosmologice ar fi fost foarte mare, universul s-ar fi volatilizat înainte ca să se poată forma galaxii, şi viaţa – aşa cum o cunoaştem azi.

     SH se întreabă: „ Ce putem face având în vedere toate aceste coincidenţe? Norocul în sensul de formă precisă şi natură a legilor fizice este un cu totul alt fel de noroc decât cel care are de-a face cu factorii de mediu. Nu se lasă aşa de uşor de explicat şi are multe explicaţii adânci de natură fizică şi filozofică.”

    UPS...Păi ce ne facem?!? Nu spusese el în introducerea cărţii că filozofia a murit şi că fizica şi matematica constituie supremul răspuns? Dar să-i dau cuvântul în continuare:

   „ Universul nostru şi legile sale par să fie decupate exact pentru a da posibilitatea existenţei noastre şi nu oferă deloc marjă pentru vreo schimbare cât de mică a acestor legi, fără ca această posibilitate să fie serios periclitată. Asta nu se poate explica şi se naşte întrebarea de ce se comportă universul aşa şi nu altfel. Mulţi oameni ar valora aceste coincidenţe ca pe o dovadă a acţiunii unui Creator. Credinţa că universul ar fi fost proiectat şi realizat în beneficiul omului o întâlnim de mii de ani în multe religii şi mitologii. În religia creştină Aristotel a influenţat masiv acest punct de vedere când spunea: „ În natura inteligent alcătuită totul se realizează după un plan preconceput.” Iar teologul care a marcat gândirea creştină a evului mediu, Thomas d’Aquino, a dezvoltat un întreg model de dovadă a existenţei unui Dumnezeu din acest concept aristotelic.”

      Eu nu neg că religia şi teologia creştină au fost masiv influenţate, până azi, de aceşti doi mari filozofi( ah, şi cât e de vorbit aici...) dar SH uită că la baza creştinismului nu stă nici Aristotel, şi nici Thomas d’Aquino, ci apostolul Pavel care spunea următoarele, arătând peste veacuri cu degetul chiar spre Hawking: 

      „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi ( Romani 1, 19-20).

    Deci chiar la baza creştinismului, în primele sale ore după naştere,  stă concepţia existenţei unui mare Programator al vieţii şi universului , şi nicidecum nu vine de la scolasticii medievali via filozofie grecească. Aici SH ori nu cunoaşte acest lucru( deşi mă îndoiesc), ori îl evită neglijent, oricum el fiind un om al cifrelor şi nu al teologiei sau filozofiei.

      Dar cum încearcă SH să ne convingă că universul cu toate aceste coincidenţe miraculoase nu are de fapt nici-un Făcător? Simplu, făcând ceea ce ştie mai bine: fizică. În capitolul 5 al cărţii, pornind de la calcule din fizica cuantică, ajunge la concluzia că teoria M permite mult mai multe universuri( cam 10⁵⁰⁰ adică 1 urmat de 500 de zerouri !!!) , după modul în care sunt desfăşurate extradimensiunile spaţiului şi timpului. Iar aceste universuri pot conţine legi care sunt cu totul diferite de legile din universul nostru. Ca să ne facem o idee despre cât de multe sunt universurile rezultate din ecuaţiile sale, el ne propune un exerciţiu de imaginaţie: o fiinţă care ar avea capacitatea să analizeze toate legile pentru fiecare din acest univers doar într-o milisecundă, şi care ar fi început această muncă la momentul Big-Bangului( acum 13,7 miliarde de ani), ar fi reuşit până acum să „pună la punct” doar 10²⁰ Universuri.  Cu alte cuvinte, ironia sa este evidentă: „dacă Dumnezeu le-a făcut pe cele 10²⁰...atunci cine le-a făcut pe celelalte?

     Conceptul de multiuniversuri , spune el, nu a fost născocit din dorinţa de a explica minunile principiului antropic ( serios...?!?) ci este rezultatul unor (atenţie...)deducţii la nivel cuantic şi a unor teorii cosmologice curente. Îl citez: „ Dacă această ipoteză a multiuniversurilor este corectă, principiul antropic tare se reduce dintr-o dată la cel slab, punând fina tunare a universului cu legile lui pe acelaşi nivel cu factorii de mediu, deoarece ea( ipoteza) aduce cu sine concluzia că universul nostru este doar unul din miliardele de miliarde de universuri, tot aşa cum sistemul nostru solar este doar unul dintre miliardele din univers. De-a lungul timpului, oamenii au încercat să atribuie frumuseţea şi complexitatea naturii unui Dumnezeu. Dar aşa cum Darwin a arătat că apariţia formelor de viaţă variate ar putea să fie rezultatul unor procese naturale, fără intervenţia vreunei fiinţe superioare, tot aşa conceptul multi-universurilor dă posibilitatea unei altfel de explicaţii ale sincronizării perfecte ale legilor fizicii , fără ca să fie necesară munca unui Creator, care a făcut universul spre folosul nostru.”

   Aşadar, renumitul fizician recunoaşte din start că ceea ce prezintă el este o ipoteză, nicidecum o axiomă. Şi după cum lesne se poate observa, metodologia lui Darwin pare să-l fi inspirat în realitate(şi în subconştient) chiar mai mult decât calculele din fizica cuantică. A spune acum că sunt mai multe miliarde de universuri nu rezolvă câtuşi de puţin problema de bază: cine a făcut acele universuri? Cum au apărut? Din neant? Cum poate fi falsificabilă teoria M? Şi dacă nu poate fi falsificabilă, cu ce este mai presus decât raportul creaţiunii din Geneza, pe care de asemenea putem doar să îl credem, dar nu îl putem reconstitui, dovedi?

     Apropo, raportul creaţiunii este tot o ipoteză, lipsindu-i acele caracteristici care ar face din el o teorie ştiinţifică. Dar spre deosebire de teoria M şi conceptul multi-universurilor, teoria creaţiunii dă sens existenţei umane. Exist nu pentru că sunt doar praf cosmic, ci pentru că sunt fiu de Dumnezeu. Planeta există nu pentru că universul meu a câştigat loteria cosmică, ci pentru că a fost intenţionat concepută de Creator ca să-mi fie locuinţă, şi încă una perfectă. Iar eu sunt conştient şi pot să gândesc nu pentru că acum milioane de ani nişte gene au prevalat sălbatic asupra altora, ci pentru că s-a intenţionat de Cineva ca eu să fiu conştient de mintea mea şi să gândesc cu ea.

       Dar văd o asemănare frapantă între încercările lui Hawking şi ale lui Darwin de a-L scoate definitiv din ecuaţii pe Dumnezeu şi comportamentul preoţilor iudei din timpul lui Isus Hristos. Îndoiala lor este identică cu îndoiala şi încăpăţânarea cărturarilor evrei în ciuda tuturor minunilor pe care Isus le făcea în sprijinul mesianităţii sale. Aşa cum ei au găsit acum 2000 de ani argumente care să umbrească realitatea glorioasă a( de exemplu) învierii lui Isus, la fel şi azi Stephen Hawking şi alţi savanţi găsesc, dacă vor( mai bine zis scornesc) argumente „inteligente” în defavoarea unui Creator. În loc să creadă în Dumnezeu, ca urmare a nenumăratelor „coincidenţe fericite”( apropo principiul antropic este sprijinit de aproape 400 de fapte dovedite matematic şi fizic), ei aleg să se îndoiască, deşi nu au nici-un temei, nici măcar din punct de vedere ştiinţific. „Credinţa” lor este – fără exagerare – mult mai mare decât credinţa creştinilor. Aproape că atinge infinitul...