Creştinism păgân ( II a ): „Locaşul lui Dumnezeu”

          Cine dintre noi nu a auzit celebrele cuvinte de lemn „ îţi mulţumim Doamne, că ne-ai chemat în locaşul tău de închinare”? Cine dintre noi, fiind în concediu, nu a admirat şi fotografiat vreo biserică medievală impunătoare? Şi cine dintre noi nu a auzit din mii de predici invitaţia de a veni la „ casa lui Dumnezeu”? Toate acestea, şi încă multe altele, au în centru conceptul de biserică tradus printr-o clădire de beton. Şi de asemenea, inoculează de mii de ani ideea că o dată pe săptămână Dumnezeul infinit vine la...biserică. Problema este că toate aceste concepte sunt păgâne.

      Sistemul religios iudaic se baza pe  elemente centrale ca templul, preoţia şi jertfele. Când a venit Isus, El a făcut să înceteze toate acestea, deoarece persoana Sa şi moartea Sa făceau deja irelevante toată legea mozaică. El era jertfa desăvârşită, el era adevăratul mare preot şi templul de la Ierusalim nu devenise altceva decât o metaforă. Bineînţeles, aceste lucruri au fost cu greu acceptate chiar de ucenici, care fuseseră manipulaţi o viaţă întreagă de Torah şi de înţelegerea rabinilor privitor la aceasta.

      Aşadar, am putea spune fără să greşim că primii creştini din secolul 1 constituiau prima mişcare religioasă care nu avea un templu de închinare. Dimpotrivă, din scrierile lui Pavel şi Petru reiese clar de multe ori că ei înşişi( creştinii) erau „casa lui Dumnezeu” şi că ei înşişi erau acum o preoţie sfântă. Oamenii, şi nu arhitectura, constituiau spaţiul sacru. De aceea, nicăieri în Noul Testament nu veţi găsi termenii de azi consacraţi „biserică”, „templu” sau „ casa lui Dumnezeu” folosiţi ca referire la o clădire. Pentru primele generaţii de creştini, ideea de clădire ca biserică era la fel de absurdă cu aceea de a-ţi numi părinţii „zgârie-nori” sau copiii „ colibe”...Ei niciodată nu foloseau expresia „ hai să mergem la biserică” întrucât ei înşişi erau BISERICA.

       Prima consemnare scrisă a utilizării termenului ekklesia cu referire la un loc de întâlnire al credincioşilor îi este atribuită lui Clement din Alexandria de-abia în anul 190 în cartea sa The Instructor, la capitolul 11( "bărbaţii şi femeile trebuie să meargă la biserică îmbrăcaţi cuviincios"). El a folosit pentru prima dată sintagma ciudată „mers la biserică”. În întreg noul testament, „ekklesia” se referea la o adunare de oameni credincioşi, nicidecum la un loc oarecare sau clădire. Termenul englez „church” derivă din grecescul „kuriakon” care înseamnă „ aparţinând Domnului”.

       Creştinii nu au ridicat niciodată clădiri speciale de închinare până în secolul IV, pe vremea lui Constantin. Primele „biserici” erau de fapt adunări clandestine de oameni care credeau în Isus Hristos ca fiind Mesia, sfidând astfel sistemul iudaic existent. Cred că cine a citit măcar odată Faptele Apostolilor de exemplu, va înţelege imediat despre ce este vorba. Creştinii se adunau pe ascuns în case particulare, care de multe ori erau astfel „renovate” ca să permită prezenţa a cât mai mulţi oameni.

        Dar cum a pătruns atunci în creştinism conceptul de clădire sacră ca fiind „ekklesia”( biserică)? Spre sfârşitul secolului II şi începutul secolului III creştinii au început să adopte treptat concepţii păgâne de cinstire a morţilor( Snyder, Ante Pacem). Preocuparea lor principală devenise acum cinstirea memoriei martirilor omorâţi în nenumăratele persecuţii anticreştine. Acum credincioşii aveau deja două locuri de întâlnire: casele particulare şi cimitirele. Se întâlneau în cimitire pentru că doreau să fie aproape de fraţii lor morţi( Haas, Where did christians worship?). Încetul cu încetul, locurile creştine de înmormântare au ajuns să fie considerate sacre. Au început să construiască mici monumente deasupra acelor morminte( cavouri), care aveau mai târziu să fie transformate în impunătoare catedrale. Oricum, o astfel de practică era păgână încă de la începutul său, deoarece primii creştini crezuseră că omul mort este inconştient şi ca atare serviciile religioase în cinstea lui sunt un non-sens.

       În Roma, creştinii au început să decoreze catacombele (locuri de înmormântare subterane) cu simboluri creştine( Schaff, History of the christian church). Clement din Alexandria a fost primul susţinător al artelor vizuale în închinare, simbolurile de pe pereţii catacombelor fiind astfel contopite treptat cu închinarea în sine. E interesant că crucifixul nu apare pentru prima dată decât în secolul V, iar obiceiul de a face cu mâna semnul crucii datează din secolul II( Schaff, History of the Church).

       Construcţia de biserici propriu-zisă începe însă după anul 324, la scurt timp după ce Constantin cel mare a devenit împărat al imperiului roman. El a dat ordine de zidire de biserici pentru a promova şi legitima creştinismul . Religia creştină, aflată în subteran la propriu şi la figurat trei secole, se bucura acum dintr-o dată de libertate totală de închinare. Dar această libertate a costat un preţ colosal: puritatea şi simplitatea creştinismului original aveau să dispară în curând definitiv, făcând loc extravaganţei şi aberaţiilor dogmatice.

      Deşi declarat creştin, în realitate Constantin a funcţionat ca „mare preot în păgânism”( Potifex Maximus) până aproape de ziua morţii sale. Fiind un remarcabil politician, a introdus duminica ca zi sfântă de închinare( anul 321) pentru a convinge păgânii din imperiu să devină creştini, păgâni care sărbătoreau de mult ziua soarelui. Tot el a consolidat noţiunea păgână necunoscută până atunci creştinilor de  sacralitate a obiectelor şi locurilor( Taylor, Christians and the holy places, 308) .

       La dedicarea Constantinopolului ca nouă capitală a imperiului, în anul 330, Constantin l-a decorat cu obiecte din temple păgâne şi a folosit incantaţii magice pentru a cere protecţia divină contra bolilor sau recolte bogate. De un egoism ieşit din comun, a dat poruncă ca să se zidească în oraş Biserica Apostolilor, dispunând construcţia a douăsprezece monumente( apostolii)  ce înconjurau un mormânt: mormântul său! Prin acest gest simbolic, el nu dorea altceva decât să fie considerat de posteritate drept al treisprezecelea apostol!

    Datorită influenţei sale, s-a dezvoltat cultul şi negoţul cu rămăşiţele pământeşti ale martirilor. Tot datorită lui, apărea în creştinism ideea de „ loc sfânt” bazată pe modelul păgân de altar. Astfel, Palestina avea să devină mai târziu „Ţara sfântă”...Foarte pe scurt spus, acesta este omul căruia îi „datorăm” conceptul de biserică nu ca şi corp al credincioşilor, ci ca edificiu.

    El a denumit bisericile cu nume de sfinţi, după modelul păgân în care se denumea templul după numele zeului. A ridicat primele biserici pe locurile cimitirelor unde creştinii se adunaseră înainte să sfinţească memoria celor morţi dintre ei. Această practică se datora credinţei sale că martirii aveau aceeaşi putere pe care o avuseseră odată zeii păgâni (Johnson, History of Christianity). 

     În acest fel s-au ridicat biserica Sfântului Petru pe colinele Vaticanului( pe presupusul mormânt al lui Petru), a Sfântului Pavel (pe presupusul mormânt al lui Pavel) , Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim sau Biserica Nativităţii( pe presupusul loc al staulului unde s-a născut Isus). Constantin a zidit nouă biserici în Roma şi multe altele la Ierusalim, Betleem şi Constantinopol.

( va urma)