Aşa după cum arătat până acum, serviciul
de închinare protestant s-a deosebit foarte puţin de consacrata liturghie
romano-catolică. După inventarea tiparniţei în anul 1540, producţia de cărţi
liturgice a grăbit implementarea noilor reforme ale lui Martin Luther în viaţa bisericească. Astăzi
voi vorbi despre contribuţiile celorlalţi mari reformatori europeni în acest
sens.
Elveţianul Ulrich Zwingli a înlocuit masa
altarului cu o „masă a împărtăşaniei”, de unde erau administrate pâinea şi
vinul. Dacă Luther chemase mirenii în faţă pentru a participa la împărtăşanie,
Zwingli a introdus pratica aducerii pâinii şi vinului la oamenii din bănci,
folosind tăvi şi căni de lemn( Senn, Christian Liturgy, 362). Tot el a fost
acela care a recomandat ca Cina Domnului să fie luată trimestrial, propunere
care venea în conflict cu cea a majorităţii reformatorilor, care doreau ca
acest eveniment să fie săptămânal.
Zwingli mai este creditat ca cel care a
propus ca cina Domnului să fie doar o comemorare a morţii Fiului Lui Dumnezeu,
iar pâinea şi apa doar nişte simboluri, el fiind prin aceasta părintele
concepţiei moderne protestante despre cină. Cu toate acestea, „serviciul
divin” al lui Zwingli diferea prea puţin de cel al lui Luther, unde predica
avea un rol central, astfel încât elveţianul ajunsese să predice chiar de 14
ori pe săptămână!
Jean Calvin, John Knox şi Martin Bucer au
avut propriile lor contribuţii la modelarea liturghiei. Cea mai importantă de
acest fel a fost colectarea banilor
după predică. Dar cea mai
păguboasă particularitate a liturghiei lui Calvin este aceea că el conducea cea
mai mare parte a slujbei, de la amvon, iar predicarea durea ore în şir( White,
Protestant worship, 65). Atitudinea sobră din timpul slujbei a fost o idee
introdusă de Calvin în închinarea protestantă. Atmosfera trebuia să fie aceea a
unui profund sentiment de smerenie şi lepădare de sine în faţa unui Dumnezeu
suveran şi auster.
Martin Bucer a încurajat şi el o astfel de
atitudine. Să nu uităm că ne aflăm într-o epocă încă medievală în care Dumnezeu, printre altele,
permite iadul avid de păcătoşi. Aşa că nu te puteai apropia de Dumnezeu oricum,
ci doar tremurând din toate încheieturile. Adunarea rostea lent cele 10
porunci sub conducerea lui Bucer, creând
astfel un sentiment de veneraţie şi teamă. Din această mentalitate s-au născut
mai târziu obiceiurile puritane de a
nu zâmbi sau râde în biserică.
Tot atunci s-a creat şi „personalul de
ordine”. Una din sarcinile celui care ocupa această funcţie era aceea de a a-i
trezi pe enoriaşii care adormeau la propriu în timpul predicilor interminabile,
împungându-i cu un băţ!( Alice Mores Earle, Sketsches of Life in Puritan New
England). Aşadar medievalii puneau semnul egal între sobrietate şi sfinţenie,
între a fi ursuz şi a fi evlavios. Cu cât mai mult îţi încruntai fruntea, cu
atât erai mai plăcut înaintea Şefului suprem.
Un alt element al liturghiei protestante
preluat de la catolici a fost acela ca clerul să păşească spre locurile lui în
timp ce adunarea stătea în picioare, cântând. Când magistraţii romani mergeau
în sala de judecată, oamenii se ridicau în picioare şi cântau. Dacă în biserica
în care mergi se întâmplă ca enoriaşii să se ridice în picioare în mod solemn,
în timp ce orga sau corul intonează accente grave, trebuie aşadar să ştii că
acesta este un obicei roman, adică păgân. Nu are nimic de-a face cu adunarea
plină de bucurie şi veselie care este caracteristică primilor creştini.
Calvin a căutat să modifice liturghia după
scrierile părinţilor bisericeşti din secolele III- VI, nicidecum după ceea ce
făcuseră apostolii. Aşa se face că s-au păstrat o groază de elemente păgâne în
ritualul protestant, moştenite evident de la catolici. Puritanii, adică
calviniştii din Anglia, au preluat sobrietatea impusă de părintele lor
spiritual şi au dus-o până în pânzele albe. De exemplu, cei care lipseau la
predica de duminică erau pedepsiţi, locuitorii din noua Anglie fiind chiar
amendaţi sau închişi în temniţă cu picioarele în butuci!( Allen C Guelzo, When
the sermon reigned, 23).
Metodiştii au adăugat în sec XVIII o
dimensiune emoţională închinării. Enoriaşii puteau acum să cânte cu voce tare,
cu vigoare şi fervoare. Ei sunt consideraţi de mulţi istorici precursorii
penticostalilor moderni, care îşi strigă din toţi plămânii dragostea lor pentru
Isus. George Whitefield a fost primul evanghelist în accepţiune modernă,
predicând mulţimilor în aer liber. El este cel care a schimbat accentul predicării,
de la planul lui Dumnezeu pentru biserică la planul lui Dumnezeu pentru
individ. Cu alte cuvinte, el este precursorul noţiunii atât de des întâlnite
azi în creştinismul neoprotestant al unui „Dumnezeu personal”, care „tânjeşte
după o relaţie cu tine”. Desigur că ideile lui au fost preluate mai târziu de
Charles Wesley, Lorenzo Dow, D.L. Moody şi nu mai puţin celebrul Billy Graham. Toţi
aceştia au făcut din Dumnezeu un Big Brother care veghează clipă de clipă peste
tine, fiind atent la fiecare detaliu, chiar intim, al vieţii tale. Şi care te pedepseşte, desigur, de fiecare
dată când calci strâmb...
Venise epoca marii treziri religioase din
secolul al XVIII-lea. Au apărut o sumedenie de artificii şi „soluţii” prin care
păcătosul putea să-şi schimbe viaţa, devenind acum un fiu de Dumnezeu. Una dintre
acestea este chemarea în faţa amvonului a celor care „îşi simt” starea de
păcătoşenie. Alta este „banca pocăinţei” unde oamenii puteau să plângă pentru
păcatele lor, aşezându-se pe un loc plin cu rumeguş. Mai târziu, sub inspiraţia
lui Charles Finney, această „bancă a pocăinţei” a devenit „banca neliniştii”,
unde oricine dorea mântuirea în mod serios trebuia să treacă şi să-şi
mărturisească păcatele. S-au dezvoltat o mulţime de tehnici omeneşti de „câştigare
a sufletelor”, deschizând astfel uşa pentru manipularea oamenilor prin apeluri
viguroase făcute pe fonduri muzicale în gamă minoră( adică subliminale, care
stârnesc emoţii şi nimic mai mult).
Moody a avut o influenţă uluitoare asupra
predicării, concetrându-se asupra mântuirii păcătosului. Mântuirea, şi nu
neapărat cunoaşterea lui Dumnezeu( a adevărului) devenea astfel ţinta supremă a
milioane de creştini. Individul trebuia să „intre cu năvală” pe poarta cea
strâmtă, iar Dumnezeu trebuia să fie scopul suprem în viaţă. Făcând acest
lucru, semenul prin care se oglindeşte de fapt Dumnezeu( Matei 25, 40) avea să
fie din ce în ce mai desconsiderat în favoarea intereselor de grup, care cereau
o viziune şi o politică comună.
Pe parcursul marilor redeşteptări
religioase din secolele XVIII şi XIX din
America şi Anglia s-au făcut aşadar o serie lungă de ajustări, dar nici-o
schimbare esenţială în actul de închinare. Clerul continua să fie cler, chiar
dacă acum pastorul înlocuise preotul. Predica ocupa locul central, fără ca
enoriaşul de rând să fie încurajat să gândească de unul singur. De fapt,
reformatorii au acceptat în continuare vechiul tipar de închinare catolic unde
enoriaşii nu aveau nimic de zis iar clerul hotăra totul pentru biserică.
Concluzionând, ce este greşit deci cu
actuala formă de închinare din protestantism? Ce are rău formatul actual din
orice biserică neoprotestantă( adventistă, baptistă, penticostală, evanghelică,
etc) care este bătut în cuie în fiecare săptămână? În primul rând, înăbuşă participarea liberă la
închinare a adunării de credincioşi şi dezvoltarea acesteia ca întreg. Altfel
spus, sugrumă funcţionarea sănătoasă a trupului lui Hristos, reducându-i la
tăcere pe membri. Nu se dă voie nimănui să înceapă o cântare, să spună o
experienţă, un cuvânt de încurajare sau mustrare dacă nu este mai întâi trecut
în listă. Spontaneitatea, creativitatea, gândirea critică, dezbaterile,
naturalul, sinceritatea... sunt astfel inexistente. Tot ce trebuie să faci este
să accepţi să participi la programul de tineret, program care a fost gândit de
la cap la coadă, până în cele mai mici detalii, de o singură persoană. Tot ce
trebuie să faci este să taci şi să nu comentezi propria ta părere despre o temă
anume, ci să citeşti cu voce tare în faţa bisericii ce ţi-a fost prestabilit de
către pastor sau liderul de tineret.
Desigur, pastorii se întreabă la ora
actuală de ce viaţa spirituală din biserică nu mai prezintă nici-un interes
pentru majoritatea tinerilor. De ce pleacă toţi mai mulţi tineri prin curte,
puşi pe glume, total neinteresaţi de ce se discută înăuntru...sau de ce pleacă
ireversibil din biserică. Răspunsul, privind în urmă istoria, nu poate fi decât
unul singur: pentru că pastorii au sugrumat viaţa bisericii,
care este prin sine însăşi spontană, creativă şi liberă! Dând porunci omeneşti,
concetrându-se asupra regulilor comitetelor şi manualelor de biserică, acordând
tradiţiei omeneşti o mai mare importanţă decât adevărului şi libertăţii, şi-au
semnat astfel sentinţa la moartea lor spirituală şi la moartea bisericii ca
întreg.
Astăzi, serviciile divine merg înainte din
inerţie în orice biserică. Dar ceasul bombei care va distruge un Babilon
atotputernic de religii şi superstiţii omeneşti ticăie ameninţător. Pe termen
lung, acest sistem piramidal unde puţini comandă şi toţi ceilalţi ascultă sau
execută orbeşte va imploda, ca orice
sistem piramidal. Dar din ruinele lui nu va mai scăpa nimeni.
Si cum ar trebui sa fie slujbele?
RăspundețiȘtergereEu de exemplu nu am rabdare sa ascult ce balmajeste preotul... Intru in biserica, ma inchin, mutumesc, ma gandesc la Dumnezeu si la problemele mele apoi plec. Nu cer nimic, dar ma descarc sufleteste...
Unele persoane pe care le cunosc, se complac in atmosfera de credinta a mai multor persoane, Prezenta altora le da mai multa convingere ca Dumnezeu exista deoarece atati oameni au venit acolo, nu doar ea si nu asculta mare lucru dar se gandeste la problemele personale, sau le discuta cu celelalte persoane din jur... Altele se simt ca in familie, intre cunoscuti si schimba impresii... Slujba este pe un subiect care nu intereseaza decat foarte rar, daca preotul are "har".
Am fost la o slujba a unei biserici baptiste, cantau si slaveau pe Dumnezeu si mi se parea ca sunt la balci, pareau neseriosi.Nu simteam nici o urma de credinta. Au devenit insa seriosi cand au inceput sa discute fiecare ce problema are si ce ajutor doresc de la ceilalti...Asta mi-a placut.
Interesant, cum vedeti dvs. O slujba ?
Cherie, bun venit. Înţeleg din câte scrii că ai fi ortodox. Dacă am greşit, sorry. Întrebarea ta e uşoară. Răspunsul e mai greu. Şi e greu nu ptr că nu ar fi soluţii, ci ptr că ne-am obişnuit toţi, atât ortodocşii, catolicii, cât şi noi, protestanţii, să avem o religie comercială. Adică...vine duminica? Mergem la " magazin" unde ni se dă mereu marfă. Pe bani, evident. Ca noi să contribuim la diversificarea şi înfrumuseţarea " Magazinului" nici nu trece prin cap. De asta se ocupă "managerii generali".
RăspundețiȘtergereBUn, până aici metaforele. Eu văd o soluţie în grupările din case, particulare, unde "slujba" chiar are viaţă. În slujba consacrată, de la biserica oficială, fie că e ortodoxă sau ce-o fi, nu mai e loc de speranţă. Trebuie să fim realişti.
Însă merită încercat reluarea programelor bisericii creştine timpurii, unde participarea era liberă şi spontană. E foarte mult de vorbit aici, nu poate încăpea într-un comment, şi nici măcar într-un articol de blog.
Dar ca idee generală, eu văd imperios necesară educaţia la toate nivelele: intelectuală, a copilului, spirituală. Dacă în biserici s-ar acorda timp din belşug discutării LIBERE( nedogmatice) a diferite teme, nu numai biblice, sunt convins că respectul faţă de semen şi umilinţa faţă de propriile păreri ar creşte proporţional cu dragostea faţă de Dumnezeu. Pentru că până la urmă Dumnezeu este însăşi căutarea noastră.
Organizatia si ordinea sunt esentiale, dar exista un pericol foarte mare in indepartarea de la simplitatea evangheliei lui Christos.
RăspundețiȘtergereLucrul de care avem nevoie este o dependenta mai mica de forme si ceremonii, si mai mult mai mult din puterea adevaratei evlavi....
Test.5.p.461-462.
Religia nu consta in rituri si ceremonii, crezuri si teorii. Daca ar fi asa, omul firesc ar putea sa o inteleaga din investigari, la fel cum intelege lucrurile lumesti... Religia este o energie practica, mantuitoare, un principiu cu totul a lui Dumnezeu asupra sufletului... Skethes From The Life Of Paul p.276
Ba religia constă tocmai în rituri și ceremonii, crezuri și teorii. Ellen White nu știa ce vorbește aici. Vezi dex-ul: http://dexonline.ro/definitie/religie.
RăspundețiȘtergereEvlavia/spiritualitatea este cu totul altceva. La asta s-a referit ea de fapt. Ei bine, spiritualitatea/evlavia le poți avea fără să fii legat de vreo religie, organizație sau biserică. Spiritul cuiva nu are nevoie de reguli, dogme sau prescripții omenești ca să se poate închina liber lui Dumnezeu, care este Spiritul originar, cu majusculă. I-a spus-o cât se poate de clar samaritencei chiar Isus Hristos. Problema gravă pe care nu o vezi tu ete că tocmai ordinea aia din organizație te îndepărtează de la evlavie.
Herr Martin Luther. Daca stii sa citesti, eu am citat-o pe EG White. Deja in timpul vietii ei, Ea a vazut tendinta distructiva de a incurca prioritatile. Ea pune accent exact pe acelasi punct, pe care-l accentuezi tu: relatia nemijlocita OM-DUMNEZEU.
Ștergere"Lucrul de care avem nevoie este o dependenta mai mica de forme si ceremonii, si mai mult mai mult din puterea adevaratei evlavi..."
Comentariul avea menirea sa sustina o parte din observatiile "datinilor religioase batute-n cuie..."