Adventiştii şi Nicodim

   Îl cunoaşteţi pe sărmanul Nicodim. Nu era un om rău, prefăcut sau rău intenţionat precum majoritatea colegilor săi de breaslă. Ba era chiar un om sincer care iubea adevărul şi pe Dumnezeu. Avea însă o singura mare meteahnă: era absolut convins că a înţeles bine teologia. Era absolut convins că îl cunoştea bine pe Dumnezeu.Şi cum  să nu fie aşa din moment ce învăţase ani de zile pe băncile şcolilor rabinice? Nici prin cap nu îi trecea măcar că ar putea să se înşele în multe privinţe şi încă grav de tot. Dar cine era acel tinerel anonim care îndrăznea să pună la îndoială însăşi temelia sistemului şi teologiei iudaice, afirmând cu tupeu că chiar dacă evreii fuseseră învăţaţi din scripturi într-un fel, acum el avea autoritate să îi înveţe altfel? Cu ce autoritate şi mai ales în ce fel de „altfel” dorea Isus să îşi înveţe concetăţenii? Cât de periculos era acest „altfel”? Iar dacă Isus era lăsat în pace de „fraţii” săi de la Uniune să-şi debiteze tezele , cât de periculos avea să fie asta pentru Nicodim, ca angajat al acelui sistem?

Chinuit de aceste frământări cred că s-a dus simpaticul nostru bătrânel „atotştiutor” la Isus. Bineinţeles într-o noapte, ca nu cumva să fie văzut de vreun coleg mai limbut şi astfel să-şi atragă zâmbete şi comentarii nedorite. A pălăvrăgi cu anonimul Isus era un act de sinucidere intelectuală şi teologică. Hmm... puţin bănuiau fariseii care gândeau aşa că, dacă în ceea ce priveşte înţelepciunea se înşelau cand afirmau asta despre Isus, în schimb în ceea ce priveşte suicidul teologic  în prezenţa Sa, aveau perfectă dreptate.

   Ca unul care avea construită în mintea sa DEJA un adevăr indestructibil cu privire la multe teme despre Dumnezeu şi credinţa în acesta, Nicodim s-a prezentat sigur pe sine înaintea lui Isus. Cam în acelaşi fel şi cu aceeaşi aroganţă cu care se prezintă azi adventistul în faţa altora care nu ştiu cât ştie el. Dar să-l lăsăm deocamdată în pace pe adventist.

   Să revenim la bătrânelul nostru simpatic. Nu mare i-a fost uimirea când, ca răspuns la introducerea sa protocolară, Isus nici măcar nu i-a răspuns cu un simplu „bună seara”...d-apăi să-l scarmene după filacterii...A intrat direct şi abrupt în miezul fizicii cuantice despre Dumnezeu, că doar deh...Nico era unul din Einsteinii poporului. Un aşa debut de dialog l-a bulversat complet pe Nicodim. S-a văzut cuprins deodată de o ceaţă misterioasă şi a început să vadă că ...de fapt...nu ştie nici măcar ce-i aia un atom, d-apăi quarcii, subquarcii sau stringurile. A început să se bâlbâie...dar Isus n-a lăsat ştacheta mai jos. Parcă mi-l imaginez pe Isus:” vrei să dialogăm pe limba deştepţilor? Hai să vedem care pe care, dacă tot cu intenţia asta ai venit ...”

   Ei bine, aţi ghicit, nici bătrânelul nostru nu s-a dat bătut din prima clipă. Măcar aşa, din demnitate...”tu eşti un tâmplar, eu sunt un teolog din tată-n fiu, te rog frumos...” Aşa că dezbaterea, una din cele mai captivante de pe paginile evangheliilor, a continuat la lumina stelelor şi zumbăitul ţânţarilor. Isus vorbea mai mult, Nicodim avea mai mult întrebări „încuietoare”... Doar-doar i-o inchide gura Galileanului ăstuia cam obrăznicel. Şi tot aşa vreo jumătate de oră, poate chiar mai mult. Isus în ofensivă, el în defensivă. Doar trebuiau apărate biserica şi nevoile şi neamul...şi „vechile hotare”.

   Dar toate bune şi la locul lor până când Isus îl „ridiculizează” de-a binelea. Ce mai încoace-încolo, îl loveşte nepermis sub centură, la fel ca pe Iacov pe vremuri, cauzându-i de data asta lui Nico dureri de cap, nu musculare ca ale patriarhului... La întrebările repetate ale bătrânelului: „şi cum se poate face aşa ceva”? Isus răspunde cu un croşeu în plină figură. Parcă mi-l imaginez: Cum „cum” Nicodime? Tu eşti profesorul de fizică cuantică şi nu pricepi nici măcar ce-i aia un atom? Cum o să pricepi când o să-ţi vorbesc despre quarci, universuri paralele, materie întunecată, flux întunecat şi alte lucruri profunde, dacă tu nu ştii nici măcar din ce-i făcut un atom? Şi totuşi tu eşti cel care predai la universitate fizica, nu-i aşa? Uite ce e...ori înţelegi că fizica pe care o predaţi voi la şcoală elevilor nu face doi bani, şi te resetezi din momentul ăsta de tot, ori dă-i înainte cu teoriile voastre dar nu mai veni la mine.

 Dar eu să ştii că te cunosc, Nicodime. Tu chiar te lupţi ca să ştii adevărul. Acum taci şi ascultă, dacă tot ai venit până la mine...”

       Observaţi vă rog la pagina 1027 din biblia dvs, sau mă rog...începând de la vers 9, că Nico „dispare din peisaj”... Începând din acest moment, doar tace şi ascultă vrăjit cum Isus vorbeşte despre cruce, despre un Dumnezeu care vrea sa moară ptr om!!!  În fine, despre un Dumnezeu care nu are absolut nimic de-a face cu dumnezeul ăla despre care a învăţat el la şcoală şi despre care învaţă la rându-i pe alţii. Un Dumnezeu care simte ca un tată, care riscă tot ce are mai scump în univers ptr o rasă răzvrătită, care merge ca un miel la măcelar. Un Dumnezeu care nu vrea nici să ia sabia în mână şi nici să supună lumea şi Ierusalimul la picioare.

  Nicodim tace şi ascultă fermecat, deşi tare mai dă din cap în sinea lui...refuză să accepte pe moment teologia asta eretică a tâmplarului din Nazaret. „Dacă o fi să fie...oi mai vedea eu...pâna la urma urmei, rămâne cum am stabilit. Cum am stabilit noi, biserica, bineînţeles.” Fiecare se duce la culcare, Nico scărpinându-se în barbă îndoielnic, iar Isus rugându-se în gând pentru sufletul rabinului „atotştiutor”.

Vă întristează înţepenirea antologică a lui Nicodim nu-i aşa? Mai ales dupa o discuţie atât de profundă cu un titan al cunoaşterii despre Dumnezeu ca Isus. Dar închipuiţi-vă cât de trist o fi cerul dacă adventistul şi adventismul de astăzi este Nicodim redivivus 2010...Pentru că adventismul de azi, reprezentat în sesiunea de încheiere a CG din Atlanta de chiar preşedintele ei, declară cu tupeu ca „noi le ştim pe toate, şi e imposibil să ne fi înşelat cumva sau cândva sau la ceva anume”. Bineînţeles, nu cu cuvintele astea, că doar la protocol şi bla, bla, bla... se pricepe Nicodim cel mai bine. Dar în esenţă aceeaşi infatuare, aceeaşi atotsuficienţă laodiceeană, aceeaşi boală cumplită al cărei diagnostic nu îl pun eu sau vreun muritor, ci chiar el, Martorul credincios: orbire cruntă, ticăloşie, sărăcie intelectuală şi spirituală.

Da, există şi azi eroi anonimi care ştiu mai multe ca Nicodim, în ciuda faptului că ei n-au făcut niciodată teologia. Însă au bunul simţ să se updateze din mers, ştiind că doar cerul, şi nu vreo cupolă de biserică, e deasupra capetelor lor. Nicodimul zilelor noastre rămâne ca şi cel de odinioară sceptic, clătinând din cap, deşi i se prezintă cele mai clare dovezi, biblice şi de tot felul, că ştiinţa lui despre Dumnezeu bate câmpii şi că învaţă şi pe alţii erori cumplite, tratându-le de fapt a fi adevăruri divine... Este un adevăr incontestabil că , vorba lui Upton Sinclair, „ e dificil să faci pe cineva să înţeleagă ceva, atâta timp cât salariul său depinde tocmai de a nu înţelege acel ceva.” Biserica adventistă de azi, ca orice biserică de-a lungul secolelor, e tare în protocol, imagine şi teorie. Dar în contact cu Isus, singura replică de bun simţ pe care o are e cea a clătinatului din cap, spunându-şi ca pentru sine: „de data asta mă duc la culcare. Dacă oi mai avea chef şi timp, te-oi mai asculta eu vreodată.”

   Atenţie însă! Spre deosebire de Nicodim, s-ar putea ca acest vreodată să se transforme trist şi iremediabil în niciodată... Deci, dragă biserică adventistă, reset your religion!