Dumnezeu nu este o carte (I)

     Mulţi dintre adepţii religiei, poate prea mulţi dintre ei din păcate, consideră, potrivit educaţiei primite în biserică şi în familie că Dumnezeu este descifrabil, inteligibil, un Dumnezeu al ultimei instanţe care se descoperă pe sine în totalitate printr-o carte, fie ea biblie, coran sau alte scrieri sfinte(cum ar fi de exemplu culegerile Tripitaka la budişti). Prea puţini dintre ei sunt gata să accepte faptul evident că scriitorii acestor cărţi s-au folosit doar de o infimă parte din cunoştinţa despre Dumnezeu, valabilă la acea dată, şi ca atare sunt la ani-lumină depărtare de adevărul autentic despre Dumnezeu.
     Cum este şi cine este în realitate Dumnezeu? Este el un Dumnezeu care se revelează pe deplin fiinţelor omeneşti limitate? Este conceptul despre dumnezeire un concept care poate încăpea în totalitate în mintea omului, astfel încât acesta să poată spune sigur pe sine că Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi voia Sa? Cine este exponenta adevărului absolut despre Dumnezeu şi cine este exponenta gândirii raţionale, metodologice, plină de răbdare şi sens despre acelaşi Dumnezeu? 

     Poate că aţi ghicit, mă refer  la tot mai controversatul conflict, vechi deja de 400 de ani, dintre religie şi ştiinţă. Care dintre acestea are dreptate atunci când încearcă să ne explice omul şi lumea în care trăim, ba chiar şi lumea de dincolo de sfera noastră de existenţă? Care dintre cele două poate să ni-l explice mai bine pe Dumnezeu şi mai ales, dacă există vreun Dumnezeu?
     Este un lucru unanim acceptat că cele două domenii de cercetare se sprijină pe instrumente de cercetare total diferite atunci când vine vorba să ofere explicaţii. Religia se bazează pe revelaţie in proporţii covârşitoare. Revelaţia este bazată pe credinţă, iar credinţa,conform Evrei 11,1 nu are absolut nici-o bază empirică, atât de dragă naturii umane despărţite de Dumnezeu(„dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor..”)
       Mult mai satisfăcătoare este cunoştinţa bazată pe experimente, observaţii des repetate care duc sau conduc la predicţii şi ipoteze care pot fi confirmate sau infirmate prin testul falsificabilităţii(vezi amănunte aici). Ei bine, această cunoaştere este oferită de ştiinţă. Ştiinţa, spre deosebire de religie, este imună sentimentelor atunci când ne vorbeşte despre ceva anume. N-o interesează nici bucuria osanalelor de pe marea de cristal dinaintea tronului lui Dumnezeu, dar nici oroarea flăcărilor veşnice din iadul guvernat de Satana. Ştiinţa se limitează doar să pună în mâna omului mărul cunoaşterii despre universul care-l înconjoară, fără să se teamă de consecinţele morale care decurg din acest gest.

       Ei bine, tocmai o asfel de absenţă a fricii de Dumnezeu este ceea ce condamnă vehement omul religios. Pe el biblia l-a învăţat că începutul înţelepciunii constă în „frica de Domnul” şi că este durere şi „nebunie” să te avânţi pe un teren interzis unde omul ajunge să fie glorificat şi nu Dumnezeu. Mai bine să ştim mai puţin, ca să avem mai puţine dureri de cap, spun aceştia citindu-l pe Solomon. Dar de aici nu rezultă altceva decât o altă atitudine, cu mult mai dăunătoare decât lauda de sine aş zice eu, şi anume atotsuficienţa şi superficialitatea. În timp ce omul de ştiinţă, chiar lăudăros să zicem, niciodată nu se dă mulţumit cu gradul de cunoaştere atins,credinţa omului religios că datorită bibliei le ştie pe toate, a condus de-a lungul secolelor la ură, intoleranţă şi chiar acte pline de cruzime şi războaie deosebit de sângeroase îndreptate către semenul său care gândea altfel. Exemplul Hypathiei din filmul Agora este revelator în acest sens.
       De aceea se pune întrebarea din ce in ce mai des printre cei care au aparţinut sau încă mai aparţin mediului religios dar care doresc să gândească şi cu propriul creier, nu numai cu cel al lui Moise, Solomon, David sau Pavel: este bine să mă distanţez de religie în căutările mele de Dumnezeu şi să mă apropii mai mult de ştiinţă? Religia, chiar prin definiţie, le-a dat prea puţine argumente solide, palpabile, verificabile, despre Dumnezeul naturii şi universului. „ Crede şi nu cerceta”  a fost dictonul bisericii timp de mai mult de 1260 de ani. În ultimul timp acest dicton s-a mai suavizat, devenind un „cercetează tot ce e în deacord cu biblia”...Ştiinţa ultimilor 20 de ani însă dimpotrivă, le-a descoperit o carte a cunoaşterii aşa cum nimeni dintre bunicii noştri nici măcar n-au visat vreodată. Descoperirile epocale în nenumărate domenii ale ştiinţei, gândirea critică şi bazată pe raţiune, amploarea argumentelor logicii şi filozofiei ştiinţifice moderne i-au dat omului  ceva ce religia niciodată n-a reuşit: libertate individuală, dreptul de a gândi şi trăi conform propriilor lui convingeri, sănătate incomparabil mai bună ca cea din antichitate sau evul mediu, speranţă de viaţă îndelungată, comfortul zilnic, nivel de trai deosebit de ridicat pe care regii antici l-ar invidia pe bună dreptate.

      Căutând să-mi dau răspunsul la această întrebare care mă frământă tot mai mult în ultimul timp, mi-am adus aminte de profeţia făcută lui Daniel: „Pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte”. La ce fel de cunoştinţă şi la ce fel de carte se referea îngerul aici? Se referea îngerul cumva că în vremurile din urmă milioane de oameni vor beneficia de avantajele citirii cărţii lui Daniel şi ca atare cunoştinţele despre Dumnezeu vor creşte? Sau se referea la faptul că scrierile lui Daniel ( şi de ce să nu extrapolăm la biblie în general) vor deveni mai inteligibile omului şi datorită ştiinţei? Sau nici la una, nici la alta, ci doar făcea profetului o predicţie despre avântul ireversibil al cuno(ştiinţei) în timpul din urmă?
      Oricum ar fi să fie, prefer să fiu întotdeauna refractar faţă de argumentul ultimei instanţe. Nu ştiu la ce s-a referit îngerul, însă ştiu sigur că astăzi religia este tot mai rău famată într-o  societate seculară, în timp ce universităţile de orice fel sunt luate cu asalt de sute de milioane de tineri. Furibunda dorinţă a oamenilor din orice colţ al lumii după o cunoaştere de orice fel este motorul invizibil al dezvoltării incredibile a civilizaţiei moderne. Această dorinţă nu a putut fi stopată nici măcar de Dumnezeu, nici în cer, în inima lui Lucifer, şi nici pe pământ, în mintea omului. Cu atât mai puţin poate fi stopată astăzi, când fluvii uriaşe de informaţii din orice domeniu sunt la dispoziţia omului modern printr-o simplă apăsare de tastă.  De ce ar putea fi deci negată de către Dumnezeu dorinţa de cunoaştere a omului? Ce pericole ascunse există, daca există, în ştiinţă? Sau dimpotriva există cumva posibilitatea, pe de altă parte, ca Dumnezeu să se reveleze pe sine omului secolului XXI mai mult prin ştiinţă, şi fiind astfel consecvent uneia din trăsăturile sale de caracter care reiese din paginile bibliei, şi anume aceea de a se a(pleca) întotdeauna la nivelul înţelegerii umane? 
  
   ( va urma)

  Martin Luther, 13 noiembrie 2010