Adventiştii şi trenul mântuirii. Un răspuns adresat nu numai domnului Florin Lăiu.

      .  
      Deoarece controversa mea( şi nu numai a mea) cu Florin Lăiu sau orice alt exponent al bisericii se ascute tot mai mult pe zi ce trece, şi deoarece am considerat că era insuficient spaţiul la replică de pe situl domniei sale pentru a-i răspunde unei interpelări personale, m-am hotărât să răspund astăzi (şi) aici temei despre Laodiceea şi adventişti, fără să pretind, desigur, că acesta este cuvântul ultimei instanţe. M-am hotărât astfel să fac public un aspect din viaţa mea cunoscut până acum numai prietenilor extrem de apropiaţi, deoarece ceea ce s-a întâmplat acum 12 ani continuă să-mi marcheze viaţa şi astăzi şi are enormă legătură cu mesajul către Laodiceea.  Recunosc din start subiectivitatea răspunsului, deoarece e vorba de o experienţă personală, dar v-aş recomanda de asemenea să păstraţi concluziile pentru mai târziu, chiar după ce veţi fi terminat articolul.

      Aseară am vizionat Unstoppable, un film inspirat din evenimente reale, petrecute în Pennsylvania. Un tren încărcat cu substanţe chimice deosebit de periculoase este scăpat pur şi simplu de sub control de mecanicul locomotivei, ajungând să gonească nebun prin statul mai sus amintit, fără asistenţă umană la bord. Orice încercare de a-l opri eşuează, ameninţând astfel să devină o bombă care să anihileze din temelii oraşul Stanton cu peste 700 000 de locuitori. Numai curajul a doi bărbaţi reuşeşte să evite o catastrofă de proporţii. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, evident. Nu vreau să vorbesc nici despre trenul văzut de Ellen White într-o viziune, şi căruia Gili Cârstea i-a dedicat un comentariu special, apropo de temerile dvs de a asculta chemările „logoprofeţilor” moderni.
   Vreau să vă prezint un vis al fostului meu socru, un vis avut în 1998, când aparţineam încă bisericii adventist-reformiste şi nici prin cap nu-mi trecea că voi ajunge să fiu ce sunt azi, un om absolut independent de orice organizaţie religioasă şi dependent numai de Dumnezeu. Am să evit detalierea amănuntelor visului care au de-a face cu viaţa mea privată, din motive lesne de înţeles, amintind însă că şi acestea s-au împlinit peste ani în mod uluitor.
    În vis se făcea că împreună cu familia viitoarei mele soţii( pe atunci nu eram decât prieteni) aşteptam trenul mântuirii în biserica adventistă(deşi eu eram încă membru reformist). Întreaga biserică, unită în jurul pastorului, se afla într-o sală de aşteptare dintr-o gară oarecare...Discuţiile aveau ca leit-motiv, în mod evident, trenul mântuirii, pe care îl aşteptam cu toţii de zeci şi zeci de ani. Dar care întârzia să vină din motive necunoscute. Datorită acestei întârzieri, atmosfera din sala de aşteptare devenise oarecum apatică, iar discuţiile plictisitoare, fiecare dându-şi cu presupusul despre întârzierea mult prea mare a trenului mântuirii...
   Deodată însă, pe totală „nepusă masă”, trenul îndelung aşteptat a sosit în gara adventistă...Plin de bucurie, am ieşit afară pe peron împreună cu familia viitoarei mele soţii. Pe locomotivă stătea scris cu litere uriaşe „TRENUL MÂNTUIRII” şi era condusă de un tip deosebit de frumos la chip.
      Vagoanele erau arhipline cu oameni de tot soiul, unii căţăraţi chiar pe acoperişul lor, strigând şi jubilând de bucurie. Am vrut să mă urc imediat în tren, dar nu mare mi-a fost surpriza să constat că nimeni, absolut nimeni din „sala de aşteptare” a „gării” nu ieşise nici măcar pe peron, deşi gălăgia de afară era imensă. Viitorul meu socru(pe acea vreme) mi-a spus să mă opresc, ca să întrebăm şi pe pastor înainte de a urca în tren. Zis şi făcut. Ne-am întors toţi 5( eu şi familia viitoarei mele soţii) în sala de aşteptare, unde eu am comunicat pastorului ce se întâmpla afară, şi că trenul mult aşteptat deja sosise. Răspunsul obţinut a fost şocant în raport cu euforia mea: „Martin, te înşeli. Ăsta nu e trenul mântuirii, e un tren oarecare.”  Eu am atras atenţia la înscrisul de pe locomotivă, am cerut pastorului să facă minimul efort de a ieşi pe peron ca să vadă cu propriii lui ochi trenul, dar el a refuzat. În loc ca să facă asta, a început să liniştească vocile întrebătoare din sala de aşteptare care doreau să vadă ce se întâmplă afară, ba unora chiar să le interzică să iasă pe peron, ameninţându-i cu represalii.
    Răspunsul lui sec şi aberant, având în vedere realitatea de afară, era mereu acelaşi: „Martin, vorbeşti prostii. Ăla nu e deloc trenul mântuirii. Te agiţi degeaba.” Minutele treceau unul după altul ca fulgerele iar cuvintele pastorului îmi străpungeau inima ca nişte trăznete care despică în două un copac verde. Trebuia să iau decizia finală...plec sau rămân împreună cu ceilalţi în sală. Curând am auzit şuieratul locomotivei...şi am abandonat discuţiile inutile cu pastorul ieşind din nou pe peron. De data asta fără socri, numai cu soţia. Au urmat nişte momente tragice, greu de redat în cuvinte omeneşti, în care soţia s-a hotărât sub presiunea evenimentelor să rămână mai degrabă cu părinţii, în sală, decât să urce cu mine în tren.  Nu am să insist mai mult asupra lor.
     Curând, trenul s-a pus în mişcare încet-încet, părăsind pentru totdeauna „gara” adventistă. La scurt timp după plecarea mea, a început însă în „sală” o criză de proporţii: certuri, acuzaţii zgomotoase de tot felul a unora contra altora şi în mod deosebit asupra pastorului. Mulţi se întrebau de-abia acum dacă nu cumva acel tren misterios chiar fusese cu adevărat trenul mântuirii atât de mult aşteptat...dar era prea târziu ca să mai urce în el, iar acum toată furia lor se îndrepta asupra pastorului. Alţii, partizani ai acestuia din urmă, îi acuzau pe ceilalţi de răscoală şi că nesocotesc regulile bisericii, că nu mai au pic de respect faţă de tradiţia adventistă şi faţă de „unşii Domnului”. Curând, situaţia a ieşit de sub control, ajungând literalmente să se încaiere reciproc în sală, sub o ploaie de înjurături şi blesteme reciproce. Unii dintre ei, printre care şi foştii mei socri, au ieşit într-un târziu din biserică, dezgustaţi de ceea ce se întâmpla acolo, luând-o la pas pe şinele de cale ferată în urma trenului...într-un efort parcă disperat de a-l ajunge din urmă.
       Acesta este visul în sine, avut de fostul meu socru acum 12 ani. La atâta timp scurs de-atunci, atenţia şi existenţa îmi este marcată de două lucruri: s-au împlinit în mod uluitor, şi fără contribuţia mea, ca să zic aşa, două coordonate ale visului. Atât in sfera privată, unde nu intenţionez deloc să intru în amănunte, cât şi în sfera mai largă a religiosului, lucrurile s-au întâmplat şi se întîmplă exact la fel cum prezicea visul. Asistaţi si dvs, d-le Lăiu, poate la fel de trist ca mulţi alţii, la prăpastia tot mai adâncă ce se sapă în adventism, separând ideologic definitiv pe cei care aparţin sau au aparţinut cândva acestei biserici. Tot mai multe curente, unele agnostice, altele evoluţioniste, iar altele conservatoare, fundamentaliste, îşi dispută zgomotos întâietatea pe scena adventistă contemporană. Tot mai multe excluderi pe motiv de erezie, urmate de  un val de opoziţie mai mult sau mai puţin civilizată, par să indice că visul acela a fost mai mult decât un simplu vis şi că este foarte posibil ca biserica adventistă să fi pierdut ireversibil trenul mântuirii.
    In ceea ce mă priveşte, nu mă mai interesează în prezent câtuşi de puţin dacă sunt mântuit sau nu, mă interesează mai mult să descopăr această mântuire, în ce constă ea, şi ...în măsura în care aflu ceva, să arăt şi altora calea într-acolo. Sunt mai preocupat în prezent de căutarea adevărului, în liniştea mea din „castelul Wartburg” din Germania, mai mult decât orice altceva. La fel cum prezicea visul, departe la propriu şi la figurat de orice legătură cu biserica şi foştii „fraţi”, adulmec liniştit şi împăcat cu mine însumi atmosfera cerului, care consistă, nu-i aşa, dintr-un veşnic studiu despre comorile adevărului.
   Dar mă veţi întreba cu siguranţă ce reprezintă trenul din vis? Ei bine, acum 5 ani de zile, dată care coincide perfect cu apariţia crizei din viaţa mea privată, am descoperit valoarea deosebită a mesajului de la 1888 adresat bisericii adventiste de Jones şi Waggoner. Acesta consider că este trenul cu pricina din vis, nebăgat în seamă, ba chiar desconsiderat şi dispreţuit de areopagul adventist. Oridecâteori am încercat, eu sau prietenii mei care credeau la fel ca mine, să atragem atenţia bisericii că se îndreaptă spre un destin suicidar prin neacceptarea acestui mesaj, am fost întâmpinaţi exact ca în vis cu dispreţ, ba chiar ură şi violenţă verbală. În dialogul dvs cu Gili Cârstea, observ acelaşi dispreţ, însă foarte academic formulat, faţă de ceea ce ar putea fi tocmai singura şansă pentru adventism, colacul de salvare de pe un vapor aflat în derivă totală. Şi mai observ un lucru frapant prin asemănarea cu visul: nici-un pastor angajat din sistem, atât adventist cât şi reformist, nu acceptă în ruptul capului că solia 1888 ar putea reprezenta într-adevăr trenul sigur către o mântuire îndelung aşteptată.Nici-un pastor nu permite discutarea şi aprofundarea tezelor celor doi de la 1888, în vreo biserică adventistă sau reformistă, datorită fricii subconştiente că aşa şi-ar putea pierde enoriaşii.Numai călugăraşi anonimi ca mine, fără studii teologice, necunoscători de greacă, ebraică sau latină, ignoranţi compleţi ai hermeneuticii sau omileticii promovate în cercurile înalte AZS, par a fi dispuşi să atragă atenţia Laodiceei adventiste că s-ar putea să piardă iremediabil trenul mântuirii. Sau că s-a urcat în alt tren de mare viteză, condus de Satan, şi care va sfârşi lamentabil, conform viziunii lui Gili.
   Am spus din start că recunosc că este o mărturisire subiectivă, având în vedere detaliile personale ale acesteia. Însă înainte de a trage concluzii pripite despre ea, v-aş ruga să vă puneţi serios întrebarea care dintre muritori are capacitatea de a discerne aşa de bine viitorul unei persoane sau a unei biserici, dacă consideraţi că este totuşi vorba numai despre un simplu vis. Dacă visul acela nu este mai mult decât proiecţia frământărilor de acum 12 ani din creierul fostului meu socru care urma să aibă un ginere reformist, cum se face că a putut intui cu o exactitate de 100% tot ceea ce mi s-a întâmplat mie, lui, familiei lui , ba mai mult, prevedea actuala criză din biserică în culori imposibil de confundat?
   Evit să spun direct vorbe mari despre lepădarea bisericii advente sau reformiste. Evit să dau sentinţe veşnice cuiva care nu a acceptat şi nu acceptă mesajul 1888. Dar nu pot evita să constat că criza din adventism este aici, acum, şi că pare aşa ca şi cum nimic şi nimeni nu îi mai poate găsi o soluţie. Viitorul ne va spune cine dintre noi s-a înşelat şi cât de tare, şi dacă visul acesta a fost un banal vis sau chiar a fost o tragică profeţie despre o  biserică vărsată din gura Martorului credincios. Numai că viitorul apropiat nu va aduce numai concluzii teologice pentru cele două părţi aflate astăzi în conflict deschis...va aduce şi consecinţe veşnice imposibil de remediat pentru unii. Doresc oricui, nu numai dvs, ca acea zi să ne găsească în trenul mai sus amintit, şi nu într-o sală dărăpănată de aşteptare dintr-o gară damnată, uitată şi obscură. Dumnezeu să ne lumineze pe toţi. Cât despre mine, vorba ilustrului meu înaintaş şi model, nu pot spune decât atât văzând contradicţiile şi spasmurile unui adventism tot mai bolnav pe zi ce trece: „ Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.”