Dragostea e cea mai mare minciună

     Cîntată în milioane de melodii, redată în milioane de filme şi piese de teatru, pictată pe milioane de pânze de artişti, recitată în milioane de poezii, descrisă în milioane de cărţi, aprofundată şi discutată în milioane de dezbateri, predici sau articole de reviste. Comparată cu forţa unui taifun şi în acelaşi timp cu susurul blând al unui pârâu de munte...năvalnică, temperamentală, zbuciumată sau...dimpotrivă, calmă, principială, neschimbătoare. Imposibil de descris şi totuşi reală. Simţită prin râsetele zgomotoase ale unui copil, prin bătăile de aripă ale unui fluture, prin venirea primăverii. Jurată pentru eternitate în faţa unui altar de doi tineri, dar folosită şi ca pretext în război pentru a-ţi ucide semenul care nu gândeşte ca tine. Controversată, analizată, comentată, greşit interpretată, născătoare de patimi animalice sau aducătoare de fericire, zâmbete şi bucurie.

    Dragostea...dragostea...dragostea....a fost un timp când am crezut în existenţa ei. Azi însă nu mai cred. Ba o socotesc  ca cea mai mare minciună posibilă de pe pământ. Dacă a existat vreodată, s-a transformat azi într-un surogat ieftin şi vrednic de tot dispreţul meu.
    Până când te iubeşte soţul? Până vede alta mai atrăgătoare ca tine, fără celulită, mai tânâră, mai frumoasă.Alta care să-i împlinească aşteptările lui neglijate de soţie. Din clipa aia devii doar „fosta”, un obiect din muzeul amintirilor. Până când te iubeşte soţia? Până întâlneşte pe altul, mai bogat, mai rafinat, mai cizelat. Altul care să-i împlinească aşteptările ei, neglijate atâţia ani de soţ. Din acel moment devii doar „fostul”, o „greşeală” a tinereţii fără experienţă.
   Până când te iubesc părinţii? Până ţi-ai pierdut credinţa sau ţi-ai schimbat religia în care te-au născut. Le-ai pătat onoarea în faţa comunităţii religioase din care fac parte sau a vecinilor, rudelor, cunoscuţilor. Din clipa aia devii un renegat şi nu mai ai ce căuta pe acasă. Până când te iubesc copiii? Până la împărţitul „injust” al averii când ajungi pe patul morţii. Le-ai dezamăgit încrederea care şi-au pus-o în tine de ani şi ani de zile. Din clipa aia pentru unul(unii) din copii încetează orice legătură cu mama sau tata.
   Până când te iubesc fraţii de corp? Până le-ai lezat orgoliul sau interesele personale, fie că e vorba de împărţirea moştenirii, fie că e vorba de o simplă vorbă aruncată mai neglijent. Din clipa aia devii „fratele mai mic”, cel nedemn să mai trezească milă în inima lor.
   Până când „te iubeşte” şeful într-o firmă unde lucrezi de 20 de ani? Până ai comis prima greşeală mai gravă în gestiune, până i-ai spus că eşti gravidă, până ai ajuns pe la vreo 50 de ani. Din clipa aia toată experienţa acumulată de tine, toate succesele, distincţiile, laudele...totul se duce pe apa sâmbetei. Cu siguranţă se găseşte unul mai tânăr ca tine sau una nemăritată, fără pretenţii şi griji maternale, care să-ţi ia locul pentru care te-ai trudit din greu atâţia ani.
   Până când „te iubeşte” publicul dacă eşti o vedetă de renume a show-bussinesului? Până ajungi în spatele gratiilor,după ce ai făcut ceva mai grav. Din clipa aia uită toţi de tine pentru că i-ai dezamăgit cumplit. Până când te iubesc suporterii dacă eşti un portar de fotbal celebru? Până iei gol tocmai în finala campionatului mondial, în urma unei gafe ruşinoase... S-ar putea ca după gafa asta să nu mai prinzi nici măcar echipa standard...
   Până când te iubeşte biserica? Până nu-i mai dai zecime şi îndrăzneşti să-ţi exprimi deschis şi răspicat opiniile personale. Din clipa aia devii un eretic, răsculător, apostaziat. De acum înainte te vor ocoli mai ceva ca levitul pe omul căzut pradă tâlharilor din pilda lui Isus.
   Aaa...şi era să uit tocmai de El, de Dumnezeu. Până când te iubeşte Dumnezeu? Păi... până când nu mai asculţi de legile şi poruncile Lui, nu aşa stă scris? Dacă nu mai crezi în El, nu te mai iubeşte. Dacă nu te mai rogi, nu te mai păzeşte. Dacă nu mai baţi, nu îţi mai deschide. Din clipa aia devii un mic Lucifer, nu mai eşti copilul său. Şi aduce peste tine ba potopul, ba focul şi pucioasa, ba crapă pământul în jurul tău, ba plăgile de la sfârşit, din Apocalipsa. Ca să nu mai vorbesc despre pedeapsa finală de după mia de ani, când te va chinui în focul cel mare proporţional cu vina pe care ai avut-o cândva. Da, nici măcar Dumnezeu, dragostea întruchipată, nu te va iubi la infinit...aşa se spune.
       Cu o astfel de panoramă care se desfăşoară în faţa urechilor şi ochilor mei ca o rutină obositoare  şi care creşte în intensitate pe zi ce trece, vă mai miraţi că nu mai cred în dragoste? Nu mai cred în basme şi în poezii. Cred în realitate, în ceea ce văd, simt şi miros, în ceea ce primesc în fiecare zi. Cred în instinctul de conservare. Cred în egoism. Cred în minciună, lăcomie, prostie. Cred în ură, cruzime, ipocrizie. Mai ales în ipocrizie.
     Foarte recent, de exemplu, guvernele lumii au fost oripilate de noile dezvăluiri făcute de Wikileaks. Aşa s-a constatat de toţi ceea ce era bănuit în secret de mulţi, dar cu neputinţă de dovedit: ipocrizia scârboasă din spatele diplomaţiei mondiale, bârfele din culise, ura şi dispreţul reciproc dintre liderii care conduc lumea. Credeţi că în biserică nu e la fel? Vă înşelaţi amar. Şi acolo preoţii trec cu bocancii peste sufletele oamenilor. Şi acolo primează doar interesul de grup în dauna interesului individului. Dragoste? Îmi vine să zâmbesc, dar nu de bucurie...
    Dragostea a devenit ca şi crăciunul, un motiv comercial nemaipomenit. Vinde bine. Fie că scrii o carte despre dragoste, fie că ţii o predică despre dragoste, fie că vezi un film romantic...dragostea e acolo...în carte, în predică, în film. În realitate însă? Lipseşte aproape cu desăvârşire. A devenit un basm după care tânjesc toţi şi pe care n-o oferă nimeni. O fata morgana.
    De-aia divorţuri după divorţuri. Pentru că dragostea este o minciună. De-aia copii orfani sau abandonaţi sau care mor de foame. Pentru că dragostea este o minciună. De-aia criză globală: pentru că dragostea este cea mai mare minciună de pe Terra. De-aia criză în creştinism: pentru că dragostea este minciuna cea mai crezută.
   Dragii mei... Am şi eu o rugăminte la voi: nu sufăr să mai aud că mă iubiţi. Nu mai suport cuvântul dragoste. Prefer să mă urâţi, să mă bârfiţi, să mă judecaţi şi condamnaţi, să mă răstâlmăciţi, să mă loviţi, să mă dispreţuiţi. Dar nu mă mai iubiţi vă rog. Prefer autenticitatea, decât ipocrizia. Prefer autenticitatea unei prostituate, care ştie şi recunoaşte deschis că nu mai e fată mare. Prefer autenticitatea unui ateu care este etic din respect pentru semen, şi nu pentru Dumnezeu. Dar urăsc pupăturile ipocrite de la „sfânta cină”, urăsc jurămintele de dragoste făcute „până moartea ne va despărţi”, urăsc costumele cu cravată călcate impecabil, urăsc Titanicul şi crăciunul şi urăsc un dumnezeu care mă iubeşte doar atâta timp cât îl iubesc eu. Sunt toate minciuni grosolane, falsuri, chinezisme ieftine.
   Dragostea? Există, bineînţeles. Dar e cea mai mare dintre minciuni. Credeţi că am luat-o eu razna? Deschideţi bibliile dacă nu mă credeţi pe mine: „Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va răci. (Mat.24:12)”...Am crezut şi eu în dragoste cândva, atunci când poate încă mai exista. Azi însă nu mai cred  decât în ceea ce văd. Şi peste tot văd orice altceva decât dragoste.