Evanghelia după Isus: „nu tăiaţi aripile adevărului!”

      Când Isus a apărut ca Învăţător pe meleagurile Galileii, concepţia care predomina în societatea iudaică era aceea că adevărul era foarte bine cunoscut. Bineînţeles, mă refer la adevărurile spirituale despre divinitate.  Fie că deschideai Torah, fie că citeai Ketuvim sau profeţii(Neviim), apărea ca evidentă ideea că Dumnezeu poate fi înglobat într-o carte sau înţeles printr-un ritual.
     Iudeii aveau nenumărate rituri şi ceremonii religioase care le identificau realitatea despre lumea supranaturală în două culori antagonice: alb şi negru. Aduceţi-vă aminte despre întrebarea ucenicilor referitoare la cauza pentru care orbul era orb din naştere...sau la întrebarea despre circumstanţele morţii celor striviţi de turnul din Siloam sau ale celor măcelăriţi de Pilat...sau la capcana fariseilor întinsă lui Isus cu banul Cezarului...şi lista este foarte lungă. Toate aceste întâmplări scot în evidenţă faptul că pentru iudei nu existau decât două posibile variante ale enunţării adevărului, şi că tot ceea ce vine în plus, vine de la cel rău...cel rău fiind un maestru al învăluirilor filozofice. (Matei 5,37).
    Avem însă o problemă foarte serioasă: dacă chiar aşa credea şi Isus, ce Îl determina însă ca să se comporte într-un cu totul alt stil, cu totul diferit de învăţătura de mai sus? Isus era prin excelenţă cât se poate de misterios. Niciodată nu zugrăvea tabloul realităţii doar în două culori, niciodată nu dădea răspunsuri pe tavă. Lăsa pe cel care punea întreabarea să-şi răspundă singur şi să cadă astfel în propria-i capcană filozofică pe care i-o întinsese Maestrului...
     „Daţi cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”...”nu este bine ca să iei pâinea de la masa copiilor şi s-o arunci la căţei”...” „ce stă scris în Lege? Cum citeşti în ea?”...”nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim”...”nici eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri”...”trebuie să vă naşteţi din nou”...sunt adevărate provocări la gândire cu propriul creier şi implică dezlegarea adevărului din cuşca ignoranţei în care fusese păstrat cu sfială milenii până atunci.
     Isus este revoluţionar pentru că este atipic tiparelor de gândire omeneşti, surprinzător prin simplitatea mesajelor sale cât şi prin profunzimea spirituală a acestora. Pentru el, adevărul nu este produsul de grup al vreunui popor, nici ceremoniile mistice ale vreunui grup anume, şi cu atât mai puţin nişte crezuri meşteşugit şi „teologic” alcătuite. Pentru el, adevărul nu este o doctrină bătută în cuiele status-quo-ului, şi nici o biserică determinată în timp şi spaţiu.              „ Pentru ce mă numeşti bun? Binele este unul singur” nu este deloc o ironie adresată tânărului bogat în termeni uşor filozofici...ci pura realitate în văzul său. În concepţia lui Isus, adevărul, orice fel de adevăr, nu poate fi limitat în timp şi spaţiu...şi se sustrage, în final, oricăror încercări omeneşti disperate de a-l reda prin cuvinte sau idei.
    Discuţia sa de la fântână cu samariteanca este profund filozofică şi edificatoare în acest sens. La cererea expresă a femeii de a-i arăta care este şi în ce constă adevărata închinare, Isus îi răspunde în stilul său caracteristic, dându-i prilej să cunoască libertatea ideologică, ca premiză fundamentală de cunoaştere a adevărului. Cu alte cuvinte, el vrea să-i spună: „Femeie, trebuie să înţelegi că niciodată nu vei descoperi frumuseţea închinării adevărate la Dumnezeu dacă depinzi de vreun loc sau o teorie anume cu privire la cest Dumnezeu. Dumnezeu este infinit şi Infinitul nu poate încăpea pe muntele vostru sacru sau în templul de la Ierusalim”.
     Reacţia femeii este naturală în raport cu uşa libertăţii totale care i se deschide pe neaşteptate înainte: „ ştiu că are să vină Mesia...când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”...iar urmările le cunoaştem cu toţii. În faţa unei astfel de cunoaşteri a adevărului, întreaga cetate a Samariei se pune în mişcare.
    Din nefericire, „păstrătorii” „credinţei dată sfinţilor odată pentru todeauna”, adică cine altcineva decât clerul religios, are o cu totul altfel de părere la acest subiect delicat. Pentru ei, demersul lui Isus este o nebunie cumplită care ameninţă să facă praf însăşi naţiunea. A pune la îndoială „status-quo-ul” este o crimă groaznică în ochii lui Dumnezeu,cred ei, care trebuie neapărat pedepsită. A muta „hotarele credinţei” este o curată sinucidere spirituală a întregului popor, şi este mai de preferat înlăturarea profetului, decât filozofia periculoasă a acestuia. În concepţia lor, adevărul nu este progresist, schimbător, metamorfic, ci este clar, concis iar ei îl cunosc întru totul.
   De aceea, nu e de mirare deloc că afirmaţia publică a lui Isus din Matei 23, 27 i-a grăbit sfârşitul oricum de mult anunţat. A îngloba adevărul infinit într-un crez sau dogmă pe care mai apoi să o impui cu forţa enoriaşilor, aceasta este adevărata sinucidere spirituală şi intelectuală, spune Isus. A construi temple sau lăcaşe de cult Domnului fără ca măcar să ştii dacă Domnul chiar poate să locuiască acolo, înseamnă să zideşti un mormânt văruit. El poate fi poleit cu cel mai strălucitor aur pe dinafară, decorat cu cele mai sclipitoare pietre preţioase..dar în esenţă este un mormânt unde adevărul a murit de mult. Poate că a fost adevăr sublim pentru generaţiile trecute, dar a te mai crampona azi de TOT ceea ce credeau ei, este curată sinucidere spirituală.
     Isus vine în acest colţ de univers să dea o altă valoare Cuvântului. El este ca un bob care la început  a fost minuscul şi vrednic de admirat. Dar bobul acela moare, se transformă într-un spic verde, care străpunge pământul. Spicul verde capătă acum toată atenţia agricultorului. Dar nici spicul nu trebuie să rămână verde la infinit. Ar fi o alienare a legilor biologice. Sub infleunţa soarelui şi a ploii, spicul verde se maturizează, născând la rândul său alte tulpini, alte ramuri, care îşi trag însă seva din aceeaşi sursă secretă, ascunsă sub pământ. Acele ramuri produc la rândul lor alte ramuri care la rândul lor produc în sfârşit fructe, seminţe. Niciodată nu se opreşte procesul metamorfozei în circuitul natural. De ce s-ar opri atunci când vine vorba de lucrurile spirituale?
      Evanghelia după Isus propune omului din orice epocă depăşirea de sine, căutarea continuă, impulsul către infinit şi independenţa faţă de aluatul fals al atotsuficienţei. Adevărul nu poate fi închis într-o colivie şi admirat în linişte cum cântă celor din casă. Va muri în chinuri înăuntru.Adevărul nu poate fi predicat ani de-a rândul în acelaşi fel de la amvoane. Va sfârşi prin a nu mai interesa pe nimeni cât de cât cu capul pe umeri. Adevărul nu poate fi „păstrat” într-un frigider al moralei. Se va strica, se va împuţi şi va dăuna ireversibil tuturor celor ce îl consumă. „Lumina nu trebuie pusă sub obroc”(Matei 5,15), ci în sfeşnic. Altfel, va deveni un cumplit întuneric pentru generaţiile viitoare. Vinul nou, cel mult mai bun ca vinul vechi, nu trebuie pus în burdufurile vechi, roase de rugina timpului. Acelea trebuiesc distruse şi înlocuite cu altele noi. Bobul de grâu nu trebuie să-şi revendice gălăgios dreptul la existenţă. Trebuie să putrezească, altfel este cu totul inutil.
     Aşa cum spuneam însă, gardienii adevărului din orice timp şi epocă nu au înţeles evanghelia lui Isus. Ei au preferat mai degrabă să zidească morminte somptuoase adevărului, înnecându-l în ignoranţă, intoleranţă şi ipocrizie până când acesta a devenit un venin periculos pentru cei care se hrănesc din el. Cei care au îndrăznit să-şi ia zborul  din astfel de închisori ale spiritului nu au  înţeles nici ei  prea bine evanghelia lui Isus, repetând secol după secol greşelile înaintaşilor lor, construind noi cuşti, noi morminte văruite, noi catedrale ale minciunii...
     Veşnicia este în esenţă continuarea căutării febrile după adevăr. Nu vă plecaţi pe o ureche a confortului şi laşităţii intelectuale, că dacă veţi ajunge în cer, veţi înţelege adevărul la coordonatele lui cosmice într-o singură zi. Nici atunci nu vă va oferi nimeni pe tavă Supremul Adevăr. Va trebui să-l cercetaţi singuri, din aproape în aproape, cât va dura veşnicia.  Dar ca să faceţi asta acolo, trebuie să începeţi a cultiva o astfel de mentalitate încă de pe aici. Renunţaţi să mai credeţi că cunoaşteţi Adevărul...limitaţi-vă doar la faptul de a nu-i tăia aripile fragile...
     În rest, nimic nu e nou sub soare, de mii de ani. Isus este răstignit sistematic, oridecâteori are ceva de zis. Fariseii de azi îşi înalţă megaloman mormintele lor văruite spre soare, sperând că prin uciderea „turbulenţilor” aduc o slujbă lui Dumnezeu. Iar adevărul tace şi rabdă, sperând că va sosi şi ziua când oamenii Îl vor lăsa să zboare nestingherit.