Crucea de pe Golgota, „nebunia” lui Dumnezeu

      La poarta grădinii Edenului, în toiul felicitărilor care nu încetau să curgă la adresa lui din partea tovarăşilor săi de „arme”, Lucifer s-a văzut din nou surprins de mişcarea partenerului său de şah la nivel universal. Sentinţa pronunţată acolo îi comunica cât se poate de clar şi de concis că sfârşitul său va fi fatal, ceea ce contravenea tuturor indiciilor de moment.

     Rasa umană de-abia i se alăturase în marele conflict cosmic, deşi fusese pe deplin avertizată de riscurile unei astfel de alianţe. Prima demonstraţie înaintea universului, cum că şi alte fiinţe doresc ruperea de la izvorul vieţii divin, era făcută. Adversarii săi rămaşi loiali lui Dumnezeu rămăseseră muţi de uimire. Acum nu îi mai rămânea decât să construiască cu migală „viitorul  luminos al omenirii”...şi cine ştie, poate al universului însuşi. Lucifer era un erou, un genial general în lupta contra orânduirii divine. Putea "pe drept cuvânt" să se felicite pe sine însuşi.
    Cu toate acestea, ceva nu-i dădea pace. Avea să intervină Dumnezeu în favoarea omului? El nu îl ştia aşa pe Dumnezeu, iar în plus, Creatorul îi făgăduise solemn toată libertatea de acţiune pentru aducerea la îndeplinire a planurilor sale. Lucifer era derutat acum cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Se va răzgândi oare Iubirea infinită, pedepsindu-l? Sau îşi va recunoaşte sincer înfrângerea?

      Când peste milenii a fost introdus ritualul simbolic al sanctuarului evreesc,ceaţa din mintea lui a început încet-încet să i se disipeze. Rând pe rând, profeţii iudei aduceau vorba despre un „fiu al omului” care îi va submina definitiv împărăţia şi visurile sale de aur. Cine putea fi acest misterios „fiu al omului”? Putea un exponent al rasei umane să lupte de la egal la egal cu el? Era o luptă din start pierdută pentru om. Atunci cine?

     Pe de altă parte, îngerii loiali lui Dumnezeu nu mai ştiau acum ce să creadă. Va continua Dumnezeu să rămână impasibil şi după căderea omului? Îl va anihila în sfârşit pe Lucifer? Sau va ajunge mai curând la un armistiţiu? Gânduri negre le întunecau minţile când Fiul lui Dumnezeu a reacţionat „ cuantic”, scufundând fiinţele inteligente din univers într-o uimire şi mai mare, dacă cea de dinainte nu ar fi fost oricum de ajuns.
     Vă aduceţi aminte cât de diferit reacţionează un foton( luând pe rând proprietăţi de undă sau de particulă) în prezenţa unui observator neutru? Si cât de uimiţi au fost fizicienii când au constat pentru prima dată acest comportament misterios? Ei bine, infinit mai mare a fost stupefacţia îngerilor când însuşi Fiul Creatorului le-a comunicat că propriul său sânge este soluţia ieşirii din această dilemă cosmică. Sub privirile parcă neîncrezătoare ale fiinţelor cereşti, Creatorul se hotărâse să acţioneze, să facă ceva concret în sfârşit, şi nu numai să lase universului un spectacol gratuit despre suferinţa umană.

    Când Lucifer a înţeles asta pentru prima dată, când i-a devenit clar că duşmanul său cel mai mare avea să devină om, a fost de asemenea copleşit de bucurie şi de uimire în acelaşi timp. Era misterios că Dumnezeu acţiona în favoarea omului trimiţându-şi chiar Fiul său, dar, având în vedere dragostea Creatorului, nu acest lucru era cel mai frapant. Ceea ce-l scotea din cale-afară de uimire era posibilitatea ca, odată răpus pe câmpul de bătălie, Fiul lui Dumnezeu să nu se mai întoarcă niciodată din morţi, rămânându-i prizonier pe vecie. Cerul avea să fie astfel golit pentru totdeauna de Fiul, iar victoria obţinută( dacă avea să învingă, desigur), definitivă. Cu siguranţă, gândea el, i se vor alătura în viitor şi alte civilizaţii din univers ca urmare a acestei victorii.

   Dar să ne "întoarcem"  înapoi în ceruri. Îngerii loiali lui Dumnezeu au încercat din răsputeri în primă fază „dinamitarea” unui astfel de plan nebunesc. Decât  să moară Comandantul lor suprem, mai bine să fie distrus omul sau Lucifer. Sau mai bine să se jerfească unul dintre ei. Dar acest lucru era imposibil.
   Caracterul lui Dumnezeu presupunea nu numai dragoste, ci şi dreptate. Unda  nu se comportă întotdeauna drept undă, uneori „devine” particulă, sau invers. Cineva trebuia să plătească pentru neascultare. Legea, adică acel cod moral intrinsec creaturilor lui dumnezeu, fusese atacată. Necunoscând mila, ci doar dreptatea, ea cerea acum sângele cuiva. Dar de ce tocmai sângele Fiului?
   Răspunsul este că numai cineva egal cu legea, cineva care se confunda pe sine însuşi cu pregorativele acesteia, cineva al cărui caracter era însăşi codul moral pentru orice fiinţă din univers, doar Acela putea împlini pretenţiile ei.
   Aşa a ajuns să fie pus Isus  pe o cruce, pe un deal sterp, între doi tâlhari de drept comun. Aşa a fost împăcat Dumnezeu cu omul, demonstrând pentru totdeauna dualitatea determinist-„cuantică”  a caracterului Său. Aşa a demonstrat că ideea „ coincidentia oppositorum” se identifică pe deplin într-o Fiinţă inteligentă, în care dreptatea si pacea se „sărută” şi unde corectitudinea faţă de pretenţiile legii se îmbină armonios cu dragostea infinită faţă de păcătos.
   Aşa a ajuns crucea să fie cea mai mare „nebunie” a lui Dumnezeu, o „nebunie” care „explică” şi neputinţa Lui de a face rău cuiva din univers, dar şi hotărârea Lui de a stopa răul pentru totdeauna. O „nebunie” care „explică” şi mila Lui faţă de păcătos, dar şi ura Lui faţă de păcat. Amândouă infinite în timp şi intensitate. Şi când zic infinite, zic infinite din perspectiva Lui, nu a noastră...
   Nu-ncercaţi să înţelegeţi „ coincidentia oppositorum”. Este imposibil. Nici măcar Lucifer, cel mai genial filozof după Dumnezeu, nu a reuşit să înţeleagă.