Argumente în favoarea unui Dumnezeu „cuantic”

Dacă Lucifer nu ar fi ştiut cu siguranţă că Dumnezeu este determinat în acţiunile Sale faţă de creaturile universului de un anumit cod moral care Îl impiedica oarecum să folosească forţa gratuită în eventualitatea răzvrătirii acestora, atunci nu ar mai fi îndrăznit să se ridice împotriva creatorului. Ar fi stat în continuare cuminte lângă tronul lui Dumnezeu şi şi-ar fi abandonat ideile sale „geniale”, mulţumit fiind oricum cu situaţia de facto în care se găsea atunci.
     Însă Lucifer ştia sigur că Dumnezeu se conduce după o lege şi că nu poate renunţa la principiile acesteia chiar dacă I s-ar zgudui tronul. Era sigur că nu va avea nimic de pierdut, cel puţin în ceea ce priveşte integritatea lui fizică, şi de aceea a făcut ceea ce a făcut, prezentând tuturor fiinţelor inteligente din capitala universului concepte noi şi nemaiauzite despre Dumnezeu. Nu conceptele sale sunt acum tema articolului meu, ci cauza primordială, profundă, care stau în spatele apariţiei unor astfel de concepte.
      Lucifer avea în foarte mare parte dreptate, bizuindu-se pe caracterul determinist al Creatorului. Nu numai că nu i s-a întâmplat nimic, dar chiar i-a fost dată toată libertatea să-şi propovăduiască convingerile. Iar adepţii deosebit de inteligenţi ai teoriilor sale creşteau numeric văzând cu ochii. Lucifer jubila de bucurie la gândul că ar putea ocupa locul Celui prea Înalt în inima îngerilor. Ideile sale i se păreau geniale, în pofida avertizmentelor repetate ale Creatorului, pline de răbdare, cum că merge totuşi spre un tărâm necunoscut şi periculos, care îi va fi fatal în cele din urmă.
      „Ce mi s-ar putea întâmpla?”, întreba el sfidător... „Oare nu este dragostea şi libertatea totală criteriul absolut după care Îţi conduci Împărăţia? Vei ucide tu fără milă pe cineva care îndrăzneşte să-ţi pună la îndoială caracterul? Dacă mă vei anihila, vei sugruma de fapt ideile mele şi te vei desconsidera veşnic înaintea tuturor. Nu numai că nu vei rezolva problema, dar germenii gândirii critice niciodată nu vor fi eradicaţi din mintea creaturilor Tale. Iar asta îţi va dezestabiliza veşnic universul şi tronul.”
       Lucifer era din nou genial. Argumentele sale erau imposibil de combătut, până chiar şi de către Dumnezeu. Ceea ce nu ştia el, şi avea să-i fie fatal, era caracterul „cuantic” al lui Dumnezeu, în afară de cel determinist. Vă aduceţi aminte de principiul incertitudinii ca bază a mecanicii cuantice? Vă aduceţi aminte că electronii sau fotonii reacţionează în mod cu totul ciudat şi diferit faţă de cum dictează legile mecanicii newtoniene  dacă sunt observaţi de un spectator neutru? Ei bine, la fel cum savanţii fizicieni au rămas şocaţi de comportamentul imprevizibil al fotonilor, mult mai inteligentul Lucifer a rămas perplex când a aflat că Dumnezeu mai este şi altfel decât numai determinist.
     Pentru prima oară în existenţa universului, Dumnezeu spunea acum celei mai inteligente dintre creaturile Sale să se supună voinţei Sale şi să părăsească cetatea-reşedinţă. Da, Lucifer nu avea să fie ucis şi nici măcar nu avea să-i fie restrânsă libertatea de a demonstra ideile sale în mod concret universului. Dar nu mai avea ce căuta în sfatul ceresc, ca „cel ce împărţea lumina” celorlalţi îngeri. Pentru prima oară, Dumnezeu impunea acum ceva cuiva, deşi nu ştim exact  în ce anume a constat această impunere ca Lucifer să părăsească cerul. Pentru prima oară, spre stupefacţia tuturor inteligenţelor cereşti, dar mai ales a lui Lucifer, Dumnezeu îşi demonstra misteriosul Său caracter „cuantic”. (Pentru cei interesanţi de amănunte „picante” despre reacţia lui Lucifer la aflarea acestei noi coordonate a caracterului divin, aveţi aici o descriere unică în literatura religioasă a ceea ce a urmat imediat după expulzarea sa din cer).
       Aflat acum la porţile unui Eden în miniatură, unde fusese creată o specie cu totul nouă în univers, Lucifer era adânc scufundat în gânduri. Nu înţelegea deloc unde greşise, deşi îi era evident că greşise. Mizase prea mult cumva pe determinismul lui Dumnezeu? „Ecuaţiile” sale erau totuşi corecte în ceea ce priveşte caracterul divin care se baza pe o Lege. Atunci unde greşise? La urma urmei, nu dorise decât să probeze ceva nou, o nouă orânduire, un nou sistem de guvernare şi de gândire, diferit de al Creatorului. Un sistem diferit de cel conectat la Izvorul de viaţă, pe care el îl considera aidoma unei sclavii subtile.
    Oricum, avea acum cel puţin toată libertatea să-şi demonstreze ideile, printre care cea care îi producea cel mai tare fiori era că creatura poate trăi şi evolua foarte bine şi fără Creator, un fel de maturitate spirituală la nivel cosmic, în care încă nu vedea nimic rău. Când Lucifer a spus Evei „hotărât că nu veţi muri”, nu a intenţionat să mintă. El era absolut convins de ceea ce spune, pe baza aceleiaşi cunoştinţe despre determinismul lui Dumnezeu, care lasă lucrurile să se întâmple de la sine. În plus, aducea seriosul argument al experienţei personale. Deşi vrăjmaş declarat acum al lui Dumnezeu, nu fusese anihilat.  
    Când Adam şi Eva au ascultat ispititoarea filozofie luciferică, Dumnezeu a suferit cu adevărat cea mai mare înfrângere posibilă de până atunci, iar Lucifer  şi tovarăşii săi au jubilat. I se deschidea acum poarta către mult sperata posibilitate de a arăta tuturor că se poate trăi şi fără Creator la fel de bine, într-o guvernare cu totul nouă, bazată şi pe cunoştinţa răului ca premiză pentru ajungerea la stadiul de desăvârşire. Cunoştinţă care, între noi fie vorba, era încă un adânc mister chiar şi pentru el.
    Dar chiar la porţile Edenului care era acum părăsit de biata pereche umană, în plin „banchet” ideologic cu tovarăşii săi, Lucifer primea o nouă curioasă şi neplăcută surpriză din partea lui Dumnezeu (Geneza 3,15). În timp ce prietenii săi continuau să se veselească pentru turnura neaşteptată a evenimentelor, Lucifer medita la ce putea însemna acea sentinţă ciudată. Ştia foarte bine că era în afara caracterului divin ca să-şi anihileze cu forţa adversarii. Şi totuşi, vorbele acelea păreau ca o condamnare la moarte. Moarte? Ce e aceea moarte? El nu cunoştea altceva decât viaţa.
   Era însă posibil cumva ca produsul său exclusiv( independenţa  de Creator) să-i pericliteze cândva propria existenţă? Era posibil ca noua sa invenţie, noul său sistem de guvernare bazat pe simpla filozofie „sine Deo” să-i fie fatal? Era cumva tocmai martor la naşterea unui monstru de fabricaţie proprie care avea să-şi devoreze în viitor stăpânul? Nu înţelegea deloc. Nu înţelegea nici cum ar putea „samânţa femeii” să-i zdrobească capul, şi nici cine urma să fie această „samânţă”. El, care era cel mai iscusit filozof, acum tăcea, scufundat în dileme. El, care era cel mai tare „fizician”, acum tăcea, uimit de comportamentul imprevizibil, „cuantic”, al lui Dumnezeu. După aşteptările sale, ar fi trebuit ca Dumnezeu să-şi dea demisia. În loc de asta, încasa acum din partea supremului Adversar  o misterioasă lovitură de graţie în limbaj profetic, deşi situaţia de moment îl arăta pe el ca învingător, iar pe Dumnezeu ca învins K.O. din prima rundă. Încă odată, într-un mod cu totul inoportun, Dumnezeu îşi arăta o altă faţetă necunoscută a caracterului Său, şi anume cea „cuantică”...Ce avea să mai urmeze de acum încolo?