Nevoia după Pârvuleşti

       Ascultaţi ce spune fragmentul următor, unul de altfel destul de cunoscut printre adventişti:

        „ Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de bărbaţi - bărbaţi care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, bărbaţi care să fie cinstiţi şi credincioşi în adâncul sufletului lor, bărbaţi care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbaţi a căror conştiinţă este la fel de bine orientată către datorie, precum este acul busolei către pol, bărbaţi care vor lua poziţie neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuşi cerurile.”

        Nu mă mir de claritatea şi onestitatea acestei afirmaţii a Ellenei White. Ea era o femeie integră, cu coloană vertebrală, atunci când venea vremea să arate erorile contemporanilor săi( vezi cazul Mineapolis 1888). Nu se temea să spună răspicat ce gândeşte, nu ocolea machiavelic evidenţa şi nu agrea echivocul. Nu intra în jocuri politice murdare, nu îi plăcea să linguşească pe nimeni şi nu se ascundea de realitate, folosindu-se de aureola de „sfântă” pe care i-o creaseră circumstanţele. 

    Ceea ce mă miră şi mă indignează este că cei care o citează astăzi fără să clipească din ochi oridecâteori există vreo dispută teologică sau de altă natură în biserică , sunt departe de a împlini dezideratul din citatul cu pricina. Pentru a nu face biserica de ruşine înaintea „neamurilor”, pentru a da bine la capitolul imagine în exterior, pentru ca „onoarea Domnului” să nu fie pătată sau te miri ce alte interese meschine de grup să nu fie compromise, pastorii şi preoţii de azi din orice biserică sunt siliţi să accepte compromisul între conştiinţă şi interesul de moment. A face parte din sistemul organizat religios şi a înclina în acelaşi timp către datorie şi adevăr e un „rara avis” precum porcul care zboară, „plopul care face pere şi răchita care face micşunele”. Nu ai cum să reprezinţi cu curaj interesele cuiva ale cărui mentalitate vine în conflict deschis cu politica oficială a sistemului pe care îl slujeşti. Ori aperi „mâna” care-ţi dă să mănânci lună de lună, ori aperi dreptatea, datoria şi adevărul. Ori iei partea bisericii pe care o reprezinţi, ori te apleci să asculţi cu răbdare ce are de zis păcătosul sau ereticul chemat în comitet. Nu se poate cale de mijloc.

    Numai a încerca să înţelegi ceea ce spune adversarul ideologic este pentru sărmanii pastori un efort supraomenesc. Iar dacă vine vorba să apere libertatea de expresie a cuiva în opoziţie făţişă cu standardele şi canoanele bisericii, mai bine şi-ar scuipa în sân de doua ori blestemând ca şi Iov ziua în care s-au născut, decât să accepte măcar pentru o secundă că interlocutorul lor s-ar putea să aibă totuşi dreptate.

     Mi-am adus aminte în timp ce mă gândeam la experienţele mele din trecut cu biserica şi ale prietenilor mei de un personaj autohton mai puţin cunoscut din păcate, comunistul care a îndrăznit la Congresul al XII-lea al PCR să-l înfrunte pe faţă pe Ceauşescu, şi anume Constantin Pârvulescu. El este după părerea mea întruchiparea bărbatului de care vorbea EGW mai sus. Şi el făcea parte dintr-un sistem organizat care emitea ordine precise subordonaţilor săi. Un sistem căruia nu-i păsa câtuşi de puţin de om, cât de ambiţiile personale, de imaginea sa în exterior. Un sistem fără scrupule unde a încerca, ca angajat al acestuia, să protestezi public faţă de mârşăviile lui, era un act de sinucidere curată. Şi totuşi, acest Bărbat cu majusculă a îndrăznit să facă ceva ce nimeni din colegii lui nu îşi imaginaseră măcar: să fie avocatul dreptăţii, să facă publice tocmai în bârlogul Satanei comuniste matrapazlâcurile acesteia. Dar mai bine urmăriţi video-ul:

       Ei bine, trebuie să recunoaşteţi...a avea un asemenea curaj nu e la îndemâna oricui. A te ridica în picioare ca să blamezi maşinăria „perfectă” din care faci parte, a înota contra curentului, a găsi greşeli sistemului care te-a hrănit ani de-a rândul este sinonim cu „prăbuşirea cerurilor”. De altfel, „cerurile” consecinţelor chiar se vor prăbuşi literalmente peste tine. Şi uite aşa poţi pierde într-o singură clipă siguranţa locului de muncă, simpatia colegilor, ba chiar familia uneori. Ceea ce câştigi în schimb este titulatura seacă de erou care nu prea îţi foloseşte când vrei să cumperi ceva de mâncare pentru copiii tăi.

      Numai că eroii nu se tem de consecinţe. Pentru ei adevărul trebuie spus chiar dacă s-ar nărui toată viaţa lor. Eroii nu se tem de repercursiuni economice în bugetul personal, de temniţă sau de moarte. O conştiinţă liniştită atunci când pun seara capul pe pernă le este mai presus decât orice. Eroii nu se tem de exludere din partid. Pentru ei capitalismul sau comunismul este mult mai puţin important decât sentimentul unei datorii împlinite.

      Lingăii greţoşi ai sistemului îl pot umple pe erou cu noroi, dar nu îi pot păta conştiinţa. Marionetele de moment îi pot aduce suferinţă psihică, dar nu îi pot lua satisfacţia de a fi fost loial adevărului. Îl pot da bucuroşi „pe mâinile Satanei”, excluzându-l din partid, dar nu-l pot opri să devină nemuritor pentru posteritate. Îi pot retrage dreptul de a se mai urca la vreun amvon, dar nu îi pot confisca libertatea. Până la urmă, tot ei, lingăii, sunt cei care se retrag pe uşa din dos a istoriei.

      Biserica adventistă are nevoie astăzi mai mult ca oricând de Pârvuleşti. De pastori care să realizeze ticăloşia, corupţia,parşivenia unui sistem putrefact care nu e interesat câtuşi de puţin de om şi care este mai de grabă în stare să facă pact cu oportunismul lui Caiafa decât să priceapă proiectul hristic. Din fericire, există asemenea pastori deja pe firmamentul adventismului românesc, desigur extrem de rari. Şi ca şi Pârvulescu pe vremuri, sunt declaraţi bătrâni senili, atei, iezuiţi şi răuvoitori de către maşina propagandistică a partidului la putere.

      Nu mă miră deloc. Dezinformarea, mârşăvia,nelegiuirea, miopismul, manipularea bisericii funcţionează încă la cote maxime şi azi. Aşa a fost mereu şi aşa va fi până la sfârşit, ca să se întoarcă asupra ei într-o zi tot oprobriul adunat în mod oficial, dar nelegitim, asupra bărbaţilor lui Dumnezeu.