Sensul vieții

             

       

      Are viața asta până la urmă vreun sens? Atunci când se dovedește cu vârf și îndesat că de multe ori este o junglă plină de pericole, unde instinctul de supraviețuire este un scop în sine, sau un puzzle pe care încerci să-l asamblezi disperat, fără ca măcar să știi că îți lipsesc de la început piese importante, mai are oare viața vreun rost? Mai merită să lupți? Mai merită să speri? Sau deconectarea de la viață constituie deja o alternativă? … Veți spune că trec printr-un moment de depresie, din moment ce îmi pun astfel de întrebări. Sau că încerc cumva să filozofez, înainte de „asfințitul ” soarelui, într-o vineri seara.  Nici una, nici alta…

     Pentru prima oară de când locuiesc în Germania, a fost o altă voce, distinctă de cea interioară, proprie, care mă tot sâcâie de vreo cinci ani încoace, care mi-a pus această întrebare. Pe o bancă de pe marginea râului care trece prin spatele casei, un băiat și o fată  încercau să răzbată prin misterele teodiceei în jurul unui pahar de vin roșu și a unor sticle de bere. Și întrucât îngusta alee trecea exact prin fața băncuței lor, el nu s-a putut abține să nu mă oprească din drum, punându-mi leibnitziana  întrebare: „ care e sensul vieții? ” 

     Dincolo de comicul situației în sine, dacă cineva mi-ar fi pus întrebarea asta cu vreo 6-7 ani în urmă, aș fi avut imediat pregătite răspunsuri, mai mult sau mai puțin adventiste. Ba chiar aș fi fost sigur că mi se oferă un prilej de „ lucrare misionară” cu sufletele care „ nu-l cunosc pe Dumnezeu ”. Dar acum surpriza mea a fost uriașă. A fost ca și cum Dumnezeu mi-ar fi strâns degetele în ușă, forțându-mă ca să ies din mine însumi și să mă privesc din afară, ca pe un străin: „ Tocmai tu? Tocmai pe tine te-au găsit să te întrebe asta? Tu, care ai propriile tale dileme și propriile tale îndoieli? ” mi-am zis… „ Tocmai tu, care îți urci propria Golgotă de cinci ani, fără ca să capeți niciun răspuns de la Dumnezeu? De ce tocmai pe tine? ”

     Întrebarea a fost și este dintotdeauna perfect îndreptățită din perspectiva suferinței umane, însă nu trebuie adresată oricui. Într-un fel îți va răspunde Pavel la Atena, în alt fel îți va răspunde Iona sub curcubete sau Ilie sub ienupăr. Alteori, chiar dacă ai nimeri persoana potrivită să-ți răspundă, momentul ales pentru întrebare poate fi nefast. Într-un fel îți va răspunde Iosif, dezamăgit amarnic de paharnicul și brutarul faraonului, și altfel același Iosif , atunci când tot Egiptul i se pleacă la picioare. Într-un fel îți va vorbi despre sensul vieții Ioan Botezătorul la Iordan, și cu totul altfel în întunericul închisorii, așteptându-și execuția. 

     Revenind la perechea de tineri „ veselă ” de pe băncuță, am fost încă odată uimit să văd cât de mult înșeală aparențele. Acel băiat tupeist și vorbăreț care mă abordase, și care golise în răstimp de vreo oră ( cât m-am dus  și m-am întors din parc )patru sticle de bere, își pierduse de curând mama. Fata aceea drăguță, așa cum doar din an în paște mai vezi pe aici, urma să fie operată peste două săptămâni de cancer la sân. Două victime ale vieții, în aparență colorând aerul cu râsetele lor, dar celebrând de fapt moartea. Doi tineri ștrengari golind bere după bere, dar vorbind bătrânește. 

    După scurta prezentare convențională ( în care am aflat că ambii erau colegi la facultatea de teologie! ) a urmat întrebarea secolului: „ Dacă alles ist Scheise în viața asta, de ce ne-a mai dat Dumnezeu viață? ” 

    După ce am aflat motivele care îl determinaseră să întrebe astfel, i-am răspuns că „ nici  ALLES nu e Scheise în viața asta, și nici Dumnezeu nu te-a adus pe tine la viață.  Ci mama ta. ”

     De ce comitem oare atât de mult și de des păcatul de a pomeni numele lui Dumnezeu la fiecare strănut, la fiecare examen și la fiecare îmbarcare în aeroport? La fiecare divorț, la fiecare boală și la fiecare deces? La fiecare nuntă, la fiecare naștere și în fiecare zi cu soare? De ce trebuie să fie Dumnezeu avocatul nostru, medicul nostru, instalatorul nostru, șoferul nostru? De ce nu-L lăsăm să fie Dumnezeu, transformându-L în lampa lui Alladin prin fiecare rugăciune, prin fiecare respirație, prin fiecare oftat? Nu ne este de ajuns să ne fie doar Creatorul nostru? Și nimic mai mult?

   Desigur, nu ne este de ajuns. Vrem răspunsuri, vrem soluții, vrem fericire. Vrem ca viața să aibă un sens. Iar Creatorul să nu fie doar un inginer genetic iresponsabil care și-a abandonat soartei micii mutanți din laborator, ci să-i pese de ei, chiar dacă prin eroare de laborator ( a se citi „ păcat ”) au devenit mutanți. Vrem ca să găsim odată un loc de muncă, să ne funcționeze căsniciile, să ne fie sănătoși copiii, sau să regăsim cândva gustul dragostei. Vrem un sens. Vrem o direcție. Vrem… 

      Nu am știut ce să răspund acelor tineri, în mod special. Nu aveam și nu am vreun răspuns anume. Aș fi putut să le aduc aminte versete din Scriptură, că doar sunt studenți la teologie. Aș fi putut să  filozofez, despicând împreună cu ei firul „ de ce-urilor ” în paișpe. Aș fi putut să fac „lucrare misionară” pentru Domnul ( wow, ce limbaj de lemn din epoca dinozaurilor!!!). Aș fi putut să le povestesc ceva din ultima  carte a lui Brian Greene, despre indicii serioase din cosmologie care ne spun că universul ăsta ar putea fi de fapt o uriașă simulare de tip holografic. Dar nu am făcut nimic din toate acestea. În loc de asta,  am apelat la un exercițiu de gândire simplu care implică credința. 

    Iarna aceasta a fost una lungă și grea, cel puțin aici la noi. Timp de cinci luni soarele a fost vizibil doar patru zile, dacă adun orele luminoase între ele. A fost o iarnă oribil de … lungă. Dar în cele din urmă primăvara a învins iar soarele s-a arătat pe cer , înnoind toată natura și făcând ca aerul să vibreze de .. viață. Da, căldură după ger cumplit. Da, soare după nori de plumb. Da, viață după moarte. 

    Nu avem acum răspunsuri la problema teodiceei. Iar cine crede că le are, este cu siguranță un ignorant, un Homo Religiosus brainwashed cu cântecele mironosite ale copilăriei lui. Sau cu mii și mii de predici mai mult sau mai puțin „ elocvente ”, unde Dumnezeu este pus în neștire în ecuație, la fel ca musulmanii care pronunță „ Allah Aqbar ” la fiecare strănut. Dar chiar dacă nu avem răspunsuri, și chiar dacă Dumnezeu tace în cele mai grele clipe ale vieții,  credința este după părerea mea singura alternativă. Credința că dincolo de norii unei depresii, dincolo de norii unei despărțiri de cei dragi, dincolo de moarte și durere există … viață! Credința că după un sfârșit tragic există un nou început! Credința că rănile ți se vor vindeca, că vei găsi ceea ce cauți, că vei iubi din nou! Credința că … viața are un sens, totuși! 

   Așa că atunci când te lupți cu întrebarea sfredelitoare a celor doi tineri, când te îndoiești dacă viața mai merită trăită sau nu, dacă mai are vreun rost sau nu, dacă mai există vreun Dumnezeu bun care să-ți facă dreptate sau nu, nu mai căuta răspunsuri! Răspunsul corect este viața însăși!!! Trăiește-ți viața în continuare, cu CREDINȚA că totul va fi bine din nou. 

    Niemals aufgeben, mein Freund! Nu ceda niciodată! Viața merită trăită până la capăt! Iar sensul ei ... probabil că poate fi aflat numai la ... capăt! Dar cum îl vei afla dacă nu ajungi acolo?