Exodul 20: Porunci sau principii de viață?!?

  

   

    Toți creștinii, dar în mod special cei care ne-am născut în adventism, am auzit de nenumărate ori predici, seminarii sau discuții pe marginea celor 10 porunci din Exodul 20. Viața adventiștilor este influențată în mod direct, până în cele mai mici detalii, atunci când vine vorba de sabat printre altele, de ” Legea celor 10 porunci ”. Dar ce sunt în realitate enunțurile din Exodul: porunci pline de autoritate ale unui Comandant suprem sau principii de viață dintr-o altă lume? 

   Nu e nevoie ca să cauți în Dex ca să înțelegi că „ porunca ” sună din start ca ceva autoritar : decizie indiscutabilă a unei autorități, ordin care trebuie executat întocmai, hotărâre care nu poate fi pusă la îndoială. Interesant este că dacă scoatem din minte pentru câteva clipe episodul de pe muntele Sinai, acolo unde Dumnezeu în persoană i-a dat tablele legii lui Moise, nu ni se nasc sentimente prea plăcute atunci când auzim acest cuvânt: „poruncă”. Fie că știm pe propria piele ce conflicte de conștiință aduc uneori ordinele superiorilor în armată sau în război, fie că ne aducem aminte de copilăria noastră în care părinții ne „ porunceau ” să ne culcăm devreme sau să mâncăm totul din farfurie, fie că ne vin în memorie dispozițiile intransigente ale dirigintei sau directorului care nu ținea sub nicio formă cont de nonconformismul nostru adolescentin, ordinele și poruncile nu ne-au plăcut niciodată. 

   Deveniți între timp adulți, considerăm de asemenea că o familie nu poate funcționa armonios atunci când cei doi parteneri își „ poruncesc ” ceva unul altuia cu autoritate. Un soț care comandă soției ceva anume sub pretextul că el este capul familiei și ea trebuie să asculte fără să comenteze, este privit în societatea modernă ca un dictator și un misogin. O soție care dă ordine peste ordine soțului pe un ton vehement naște frustrări sau conflicte. Ne place să ni se spună mai degrabă: „ Ai vrea( ai putea) să mă ajuți și pe mine la treaba asta?” sau ” Mi-ar place să faci asta, dacă vrei…”  decât autoritarul ” Să nu faci asta”, sau ” să pui mâna și să faci asta ”… fie că suntem bărbați, fie că suntem femei. 

   La serviciu este la fel. De câte ori, ca angajați, nu ni s-a întâmplat să auzim scârbiți cum șeful ne dădea ordine fără să țină sub nicio formă seama și de opinia noastră? Însă atunci când am lucrat într-o companie unde șeful avea meetinguri de consfătuire regulate cu subalternii, pentru a lucra în echipă cu ei și pentru a hotărî împreună deciziile cele mai bune care trebuiau luate, sentimentul de împlinire profesională era altul. Mergeam de drag la muncă, pentru că părerea noastră conta, persoana noastră conta, iar atmosfera era una de prietenie, de adevărată colegialitate, unde șeful muncea cot la cot cu angajații. 

    Nu știu cum se face însă că în domeniul religiei am fost învățați o viață întreagă că lucrurile stau altfel. Ni s-a inoculat mereu ideea că Dumnezeu este Stăpânul nostru suprem, iar noi trebuie să ascultăm orbește, deoarece El ne vrea binele iar noi suntem creaturile Lui. Că trebuie să ne predăm viețile Lui fără comentarii, că trebuie să renunțăm la a ne iubi pe noi înșine, că trebuie să ne luăm adio de la voia noastră și să căutăm să facem exclusiv doar voia Lui, dacă vrem să fim fericiți. Să abandonăm planurile noastre și să căutăm să înțelegem care este planul Lui pentru viața noastră, iar atunci când l-am înțeles, să îl urmăm fără comentarii. Știe El ce e mai bine pentru noi, nu-i așa?!?….Ei bine, nu vi se pare că ceva nu este în regulă aici? Toți cei care au încercat, de-a lungul istoriei, să trăiască o viață religioasă cât mai austeră, toți cei care s-au străduit din răsputeri să urmeze poruncile Legii la litera ei cea mai mică, toți cei care au „dat zecime din chimen și mărar” atunci când venea vorba despre ascultare de Dumnezeu, au fost de fapt vrăjmașii lui Dumnezeu, mai degrabă decât prietenii Lui. 

   Dar să revin acum la cele 10 „porunci”. Chiar dacă bibliile protestante, începând cu cea a lui Luther ediția 1912, King James sau Cornilescu  ne prezintă enunțul verbelor Legii de pe Sinai ca fiind la modul imperativ ( „ Să nu-ți faci chip cioplit”, „ Să nu comiți adulter”, etc ) în realitate lucrurile s-ar putea să stea cu totul altfel. Știm cu toții că darea Legii de pe Sinai este parte integrantă a vechiului legământ, ea venind la pachet cu o sumedenie de alte legi ceremoniale concepute special pentru poporul iudeu. Noul legământ despre care vorbește Isaia 59.21 , Ezechiel 36:26-27, Ieremia 31: 33 și Pavel ( Galateni 3:11 )este cu totul altceva. N-a fost niciodată intenția lui Dumnezeu ca omul să păzească Legea, deoarece El știe foarte bine că firea umană nu poate din start să facă niciodată acest lucru, tot așa cum nici leopardul nu-și poate schimba în veci petele ( ieremia 13,23 ). Jones și Waggoner, sprijiniți de Ellen White, au vorbit după 1888 foarte mult despre acest lucru, dar biserica prin liderii de atunci le-a întors spatele definitiv, până azi. Nu voi scrie acum despre asta, doar aș vrea să atrag atenția asupra faptului că singura menire a legii celor 10 porunci a fost aceea de a atrage atenția păcătosului spre nevoia lui disperată de un Mântuitor. Doar Dumnezeu, egal cu Legea, putea și poate satisface capriciile ei. Omul, în starea lui căzută, nu poate da în veac ascultare de această Lege. Acesta a fost , foarte pe scurt, mesajul refuzat de biserica adventistă în 1888, și acesta a fost mesajul creștinismului refuzat de iudaism: „ Hristos este sfârșitul Legii. Odată ce-l avem pe Hristos, prin credință, Legea ( inclusiv cea a celor 10 porunci ) nu mai este necesară ”. 

    Dincolo de faptul că acest mesaj extraordinar al evangheliei nu a fost înțeles niciodată până azi, nici de iudei în primul secol și nici de biserica adventistă la mai mult de un secol de când a fost rostit pentru prima oară, există însă un argument logic care stă în favoarea lui, mai puternic ca milioane de predici și seminarii elocvente despre importanța celor 10 porunci. Iar acest argument este următorul: „ DOAR DRAGOSTEA POATE CONSTRÂNGE ”. Nimeni, niciodată, nu va îndeplini vreo poruncă care-i este potrivnică firii sale cu bucurie. Doar atunci când între angajator și angajat este spirit de echipă, doar atunci când între soț și soție este egalitate și armonie, doar atunci când copilul ajunge adult la rândul său… ei bine, doar atunci poruncile nu mai sunt privite ca porunci, ci ca binecuvântări. Iar ceea ce ni s-a părut cândva ca fiind interdicții, devin dintr-o dată principii de viață sănătoase. Ei bine, acestea fiind zise, există în evanghelie destule indicii care ne spun că Dumnezeu nu ne-a privit niciodată ca niște robi, ci ca pe niște fii neascultători, dar fii până la urma urmei. Isus le spunea ucenicilor că sunt prietenii lui Dumnezeu, dacă Îl acceptă pe fiul său. Pavel ne spunea că putem striga „ Ava” plini de încredere, deoarece suntem deja moștenitori, prin credință, ai lucrurilor nevăzute. Iar dacă suntem moștenitori, suntem deja stăpâni asupra lucrurilor nevăzute. 

     Îmaginați-vă o scenă, destul de reală, de altfel. Într-o clădire de birouri, există pe ușă inscripția „ Fumatul interzis ”. Legea și porunca este clară în acest sens, iar angajații fumători „ se luptă ” din răsputeri cu „ păcatul ”, și chiar reușesc, atâta timp cât sunt înăuntrul clădirii. Dar asta doar până când vine mult dorita pauză, când de-abia așteaptă să iasă afară, în curte, ca să fumeze. Chiar dacă a „ păzit Legea ”, omul respectiv este un rob și un „ păcătos” în continuare, fără să știe. Iar chiar dacă admite că e rob, nu poate să se elibereze cu una cu două de viciul fumatului. În aceeași clădire există însă și angajați nefumători, care atunci când intră pe ușă nici măcar nu observă intedicția de a fuma. Pe ei legea și porunca respectivă nu-i mai interesează sub nicio formă, deoarece ea este parte integrantă a firii lor, prin natura lor ei nu fumează, ca urmare nu au nevoie de porunci în acest sens. 

  Alt exemplu. Imaginați-vă inscripția de pe avizierul unui spital românesc: „ Cadourile și atențiile pentru personalul medical din această maternitate sunt strict interzise ”. Un român simplu, în a cărui fire există obiceiul adânc înrădăcinat de a da șpagă în astfel de situații, cu greu va putea ține cont de interdicția  respectivă. Ca totul să decurgă bine cu soția și copilul său nou-născut, el știe că TREBUIE să dea șpagă, altfel e de rău. Un astfel de anunț însă la avizierul unei maternități din Germania nu-și găsește sub nici0 formă vreun sens, deoarece pentru un neamț este o jignire profundă să primească sau să dea cadouri în astfel de situații. Ceea ce pentru români este o poruncă, pentru nemți este ceva în firea lor, un principiu de viață. 

    Sunt convins că exact același lucru este valabil și în dreptul Legii morale. Ceea ce am considerat toată viața ca fiind porunci, sunt de fapt principii de viață sănătoase venite din altă lume. Dacă le „ călcăm ”, nu lui Dumnezeu îi facem vreun rău, ci nouă înșine. Urmarea nu este în primul rând pierderea vreunei mântuiri, ci distrugerea vieții noastre prezente. În timp ce adventistul legalist se uită disperat la ceas vineri seara și sâmbătă seara, crezând că prin atitudinea lui îl va onora pe Dumnezeu, creștinul liber în Hristos va avea un stil și o atitudine de viață ca cele din sabat 7 zile pe săptămână, 24 ore din 24. În timp ce ipocritul creștin se va „ lupta zilnic ” cu firea lui și cu păcatul pentru a obține cerul, creștinul autentic nu mai e atât de obsedat de mântuirea lui și de viața viitoare, ci va dori ca să facă din viața asta un paradis pentru el și pentru semenii lui. Știți de ce arată societatea și biserica așa cum arată? Pentru că totul acolo este fundamentat pe porunci, nu pe dragoste. Dar unde este dragoste, nu mai este nevoie de poruncă și lege, „ căci împlinirea legii este … dragostea” (Romani 13, 10). 

     Dragi prieteni, nu mai căutați dragoste prin biserici. Nu o veți găsi niciodată. Dimpotrivă, o veți acolo unde vă așteptați cel mai puțin, tot așa cum Dumnezeu era de găsit acum 2000 de ani acolo unde te așteptai mai puțin. Nu vă mai „luptați cu păcatul”. Nu veți reuși niciodată să fiți altfel decât sunteți, oricâte rugăciuni ați face.  Dimpotrivă, acceptarea liniștită a realității și încredințarea că doar Dumnezeu are soluție la problemele noastre, ne va da acea pace și siguranță a mântuirii pe care atât de mulți „ creștini” nu  o au. Nu mai priviți la Legea de pe Sinai ca fiind porunci ale unui Comandat suprem. Ci încercați să le vedeți ca fiind principii de viață dintr-o altă lume, rostite nu spre frustarea noastră, ci spre binele nostru. Cu alte cuvinte, uitați de Lege, uitați de poruncă, uitați de răsplata viitoare, fie că e cerul sau iadul. Tot ceea ce contează e să ne trăim frumos și demn viața asta, și să încercăm să facem din viața ASTA un paradis pentru noi și pentru alții. Pentru că nu-i așa… cine are cerul în inimă încă din viața aceasta, este un om fericit indiferent dacă îl va vedea vreodată pe cel real  sau nu.