Lucru categoric, atât din Geneza cât și din evanghelii, mesajul care străbate mileniile până la noi este dincolo de orice îndoială unul plin de speranță: omul este o creatură aparte față de toate celelalte! Nu numai pentru că Dumnezeul creator se hotărăște de această dată să „își murdărească” mâinile sale în lutul Edenului biblic, spre deosebire de alte zile ale creației, când se limitează doar la crearea prin cuvântul vorbit, ci și pentru că Isus Hristos este intransigent în acest sens în discuția sa cu cărturarii ( Marcu 10, 6-9). Această viziune este în secolul 21 tot mai mult sub atacul scepticismului postmodernist, având principalul său argument în teoria evoluției speciilor a lui Darwin, unde rolul strămoșului comun dintre primate și Homo Sapiens este irefutabil. Poate fi găsită o cale de împăcare între cele două concepte diametral opuse la prima vedere? Iată întrebarea întrebărilor și subiectul căutărilor febrile din acest serial.
Geneza nu neagă ceea ce chimia spune omului modern: că viața are la bază un substrat material din care a apărut. Atât în Geneza 1:11 sau 1: 24, Dumnezeu spune: „ Pământul să dea verdeață” și „ Pământul să dea viețuitoare …” , întărind astfel concepția că orice ființă vie este indisolubil legată de ( și își are originea în ) materia anorganică. În cap.2:7 se afirmă încă odată și mai explicit același lucru: omul este format din țărâna pământului, viața umană are o bază chimică, anorganică, materială. Ceea ce face însă Geneza este să meargă dincolo de reducționismul ateist: „ suntem doar țărână, și nimic mai mult”. În plus, prin faptul că Dumnezeu se implică personal și activ în crearea omului (ceea ce nu pare a fi cazul celorlalte zile ale creației, actele creatoare de acolo fiind mai degrabă rezultatul unor legi naturale existente de la începutul universului ), Geneza vrea să sublinieze caracterul aparte al acestei ultime creații: imanentul dând dovadă despre transcendent, creatura vorbind despre Creator. Cu alte cuvinte, ziua a șasea vine să ne atragă atenția că, chiar dacă Darwin ar avea dreptate iar teoria sa ar fi adevărul științific incontestabil despre formele de viață de pe Terra, nu acesta este adevărul complet despre viață, el fiind în ultimă instanță inaccesibil științei prin natura lui transcendentă.
Un cititor abil va observa că Dumnezeu vorbește de două ori în ziua a șasea, întocmai ca în ziua a treia: mai întâi spunând „ pământul să dea viețuitoare după soiul lor” ca mai apoi să spună: „ să facem om după chipul și asemănarea noastră”. Ce înseamnă oare acest lucru? Conform lui Lennox, repetarea indică spre faptul că nu poți traversa prăpastia dintre organic și anorganic, dintre viață și nonviață în ziua a treia a creației doar prin procese naturale neghidate . Trebuie să existe o inteligență care să livreze în materie un input al vieții replicator prin sine însuși. Fără un Creator vorbind materiei nu există viață, tot așa cum fără un inginer programator nu există software. Discontinuitatea trebuie să fie oprită undeva, de către cineva sau ceva, pentru ca să pretinzi mai apoi continuitate, sau evoluție.
Tot la fel se întâmplă în ziua a șasea: fără un Dumnezeu intervenind în istorie, e imposibilă apariția lui Homo Sapiens, oricum ai învârti lucrurile. Fie că accepți existența strămoșului comun dintre primate și hominizi care livrează spectacolului vieții pe prima pereche de hominizi „iluminați”, cu simț artistic și moralitate, fie că crezi în raportul biblic, este oricum imperios necesară intervenția divină. Moralitatea, etica, rațiunea, comportamentele religioase, însușirea de a discerne între bine și rău, arta, toate acestea sunt noțiuni intrinseci doar omului, care lipsesc cu desăvâșire sau în foarte mare măsură regnului animal. De unde au părut brusc toate aceste însușiri în paleoliticul mijlociu?… se întreabă Lennox. Imaginea lui Dumnezeu în Homo Sapiens nu s-a produs ca un rezultat al materiei oarbe bâjbâind în drumul ei aleatoriu prin miliarde de mutații haotice, așa cum software-ul complicat al unui Iphone nu a apărut doar prin combinația elementelor chimice care compun hardware-ul în sine. Existența unei produs inteligent presupune inteligență creatoare, moralitatea nu poate fi decât produsul unei minți autoare a unui cod moral iar de la Pasteur încoace se știe faptul că viața nu poate apărea decât din viață, teoria generației spontane a vieții fiind azi de domeniul hilarului.
Diferența dintre om și animale este mai departe scoasă în relief de faptul că Dumnezeu îi acordă omului responsabilitatea stăpânirii peste regnul animal ( Gen 1:26 ). De asemenea, altă diferență este dată de structura narațiunii din Gen 2: 18-24, în care este pusă în evidență singurătatea lui Adam în Eden. Una din primele concluzii la care Adam ajunge este aceea că „ nu s-a găsit niciun ajutor potrivit pentru el”, niciun animal care să-l înțeleagă și să-i suplinească nevoia de comunicare. Astfel, el deduce prin aceasta că este diferit de toate celelalte creaturi (incluzând aici eventual hominizii gen Homo Neanderthal, etc… aflați în pericol de extincție la acea vreme ).
Altceva interesant legat de textul Genezei: adesea citim în biblie cum Dumnezeu a ales să se descopere pe sine unor oameni într-un mod special - Noe, Avraam, Isaac și Iacov, de exemplu. Textul care se referă la aceste interacțiuni dintre om și Dumnezeu folosește un limbaj specific: „ Domnul i s-a arătat” ( Gen 17,1; 18,1 ). Primele trei capitole din Geneza nu folosesc însă un astfel de limbaj. Și asta deoarece ele nu descriu un Dumnezeu care se revelează pe sine unor hominizi deja existenți ( varianta aleasă de teismul evoluționist ), ci mai degrabă ele descriu modul în care Homo Sapiens a luat ființă în primul rând. În altă ordine de idei, narațiunea din primele trei capitole din Geneza fac evident faptul că Adam și Eva nu au fost chemați în tovărășie cu Dumnezeu, ci că acea tovărășie, companie, exista încă din primele clipe ale vieții lor. Tocmai neascultarea lor, potrivit Genezei, a rupt acea companie privilegiată.
În cartea sa ” Creation or evolution: Do we have to choose?” , Denis Alexander spune că „ credințele religioase existau înainte de apariția lui Adam și a Evei ( aprox acum 100.000 de ani), din moment ce oamenii căutau după Dumnezeu sau zei în diferite părți ale pământului.” La aceasta, Lennox răspunde pe de-o parte că acele creaturi din Paleoliticul mijlociu nu pot fi numiți oameni în adevăratul sens al cuvântului decât dacă aveau simțuri și comportamente morale. Pe de altă parte, dacă acest lucru este adevărat, el implică de asemenea faptul că atunci când Dumnezeu a ales să se reveleze unei perechi deja existente, nu exista în lume nici păcat uman, nici moarte de om ( vezi Romani 5: 12). Cum putea așadar păcatul fermierului ales, Adam, să provocea moartea acelor oameni care au trăit cu zeci sau sute de mii de ani înaintea lui? Dacă dăm crezare însă raportului biblic potrivit căruia Adam este prima creatură dintr-o cu totul nouă specie, o specie care să poarte imaginea divinității încă de la începuturile sale pe Terra, totul face mult mai mult sens: neascultarea lui Adam a adus moartea asupra tuturor oamenilor, așa cum pretinde Pavel (dar nu implicit și asupra celorlalte creaturi, așa cum interpretează biblia creaționiștii pământului tânăr).
Merită amintită în context o altă considerație despre unicitatea speciei umane, dintr-un punct de vedere creștin. Temelia creștinismului este afirmația lui Ioan: „ Cuvântul a devenit carne și a locuit printre noi.” ( Ioan 1:14 ). Dumnezeu s-a încodat pe sine în umanitate: a devenit om. Nu există un eveniment mai supranatural decât acesta în istoria omenirii. Ori, în lumina evenimentului încarnării dumnezeiești Lennox nu găsește nicio dificultate în a crede că rasa umană în sine a început printr-o intervenție supranaturală, care merge dincolo de mecanismul evoluționist al selecției naturale. Știința prin natura ei nu poate să excludă o astfel de posibilitate. Ceea ce știința ne spune despre om este exact același lucru pe care ni-l spune despre univers: a avut un început. Evanghelia ne spune despre om că acesta este unic - făcut într-un așa fel încât Dumnezeu însuși a devenit unul dintre ei.
( va urma )
Ma indoiesc ca poate fi gasita o cale reconciliabila. Unul din motive este ca religiile vad in stiinta unul dintre cei mai mari dusmani. Acest dusman a darmat rand pe rand dumnezeii civilizatiilor antice si este aproape sa-l desfiinteze si pe YHWH.
RăspundețiȘtergere