Pescuirea minunată- o lecție pentru fundamentaliști

     

     Știm cu toții episodul acela din evanghelie în care familia lui Simon Petru este salvată de la foamete printr-un miracol. Am auzit cu toții nenumărate predici despre pescuirea minunată, poveste în care, la fel ca și în cea modernă a lui Robert Redford , miracolul apare atunci când nu mai crezi deloc în el. Acest editorial este destinat însă comentării episodului respectiv dintr-o altă perspectivă decât cea ultracunoscută a încrederii necondiționate în purtarea de grijă divină. Voi încerca să comentez episodul din Luca 5 dintr-o altă perspectivă decât cea cu care ați fost obișnuiți până acum.

 

    Imediat după săvârșirea minunii în sine, Isus îi spune lui Petru că este chemat la o misiune mai înaltă decât a-și hrăni familia cu pâine și pește: aceea de a hrăni oamenii cu Pâinea vieții. Misiunea încredințată lui este inechivocă: „ de acum încolo vei fi pescar de oameni ”. Iar Petru se supune cu plăcere unei astfel de misiuni, fără ca să știe în realitate ce înseamnă ea în profunzime. Avea să afle mult mai târziu, spre sfârșitul vieții, când a fost răstignit la rândul său pe o cruce.

    Interesantă din cale-afară însă mi se pare metoda aleasă de Isus pentru pescuire. A ieși cu barca în larg ziua pentru a prinde pește este sinonim cu non-sensul, ba chiar cu ridicolul pentru un specialist în acest domeniu. Isus este privit de ucenici ca un nebun, iar porunca lui drept cea mai mare aberație posibilă. Este cât se poate de evident până și pentru un copil că peștii pot fi prinși doar noaptea în mrejele năvodului, deoarece noaptea acestea nu pot fi văzute. Dacă te pui în pielea lui Petru este imposibil să nu scapi două cuvinte de duh, măcar așa… în gând, la adresa Maestrului ăstuia ciudat, care le face pe toate pe dos. Ori asta este și întrebarea cheie de azi: de ce a făcut Isus pescuirea respectivă taman pe dos față de logica evidentă a lucrurilor? 

   Mă îndoiesc că putem desprinde doar o singură lecție din acest episod, și anume aceea a încrederii desăvârșite în purtarea de grijă divină atunci când nu mai avem nicio speranță sau când credința, în anumite împrejurări ale vieții, începe să se clatine serios. Genialitatea lui Isus constă în faptul că îi reușește pe deplin să ofere elevilor săi mai multe lecții, în același timp, printr-o singură parabolă. Chit că unele dintre aceste lecții pot fi înțelese abia peste milenii. 

   Isus mai spusese într-una din pildele sale că „ împărăția cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești. ”Matei 13, 47. Dar nu spusese niciodată că trebuie aruncat ziua în amiaza mare. Ce să însemne oare acest lucru ciudat? În lumea religiei, evanghelia ( sau biblia luată ca întreg ) este folosită pe post de mreajă pentru a prinde pești. ”Tot felul de pești”… vorba Maestrului: slabi cu duhul, mai inteligenți sau erudiți, săraci sau bogați, realmente interesați de adevăr sau doar profitori materialiști, șamd. Peștii-oameni doresc să capete un răspuns la întrebarea aia tulburătoare despre sensul vieții, indiferent de  gradul lor de cultură sau civilizație. Așa că, flămânzi după adevăr… se aruncă în mrejile evangheliei, crezând că vor fi în siguranță, sau că au găsit în sfârșit ceea ce caută. 

   Nimic rău până aici. Doar că… doar că fac asta pe timp de noapte, fără ca să priceapă bine ce este adevărul, și ce presupune el în realitate. Evanghelizările și teleevanghelizările, predicile, melodiile sacre de închinare, tonul acela de orgă grav care îi cheamă la consacrare, apelurile repetate ale pastorilor la pocăință și predarea vieții, recursul la pedeapsă (iadul ) sau recompensă( viața veșnică într-o locație de basm), inducerea sentimentului de profundă vinovăție colectivă sau personală ( „Isus Hristos a murit din cauza ta”) și alte multe etcetera-uri ritualice constituie un năvod aruncat noaptea peste mințile oamenilor mai mult sau mai puțin disperați. Noaptea minții. O noapte de pe urma căreia trăiesc bine doar ei, pescarii- popi și pastori, iar peștii-oameni mor atrofiați intelectual și spiritual, sau dacă nu mor, devin oricum cel puțin „de două ori mai răi ”decât erau înainte ( Matei 23, 15 ). 

   Ei bine, Isus nu a pescuit noaptea, ci ziua. Și nu mă refer acum doar la capitolul din Luca 5, ci în general. Isus nu a folosit nicio tehnică manipulativă pentru a impresiona, speria sau recompensa ascultătorii săi. Dimpotrivă, cuvântul lui impresiona oamenii prin faptul că era contrar cu tot ceea ce auziseră ei până atunci despre Dumnezeu. Isus spinteca în carne vie , neținând cont de afinități naționale și clișee tradiționaliste. Oamenii îl iubeau pentru că spunea lucrurilor pe nume, fără frica de consecințe. În plus, Isus prefera să facă recurs la natură sau realitatea înconjurătoare pentru a prezenta „împărăția cerurilor ” și nu la consacratele versete din Torah, așa cum făceau liderii lor religioși. Și chiar dacă citea din Torah, o făcea într-un așa fel încât mai degrabă împietrea inimile iudeilor decât să le deschidă. Mai degrabă se lipsea de ucenici, decât să facă rabat de la adevăruri eterne. Și mai degrabă interpreta scriptura , decât să o citească mots-a- mots. 

    De aceea, diferența dintre pescuirea în timpul nopții și al zilei este dată nu atât de conținutul evangheliei sau al bibliei, ci de modul în care te raportezi personal la acel conținut. Dacă ești prins noaptea în mrejile adevărului, ți se va spune că nu există adevăr mai înalt decât biblia. Că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, suprema și ultima descoperire a împărăției cerurilor. Că nu mai trebuie nimic adăugat, și nimic scos din ea. Mintea celui prins în năvod va asimila din acel moment adevărul ca fiind absolut sinonim cu ea. El crede că vede și că are viața veșnică, în realitate este însă nu numai orb, ci chiar mai orb decât înainte. Spălările la creier care se fac de 2000 de ani prin intermediul bibliei sunt impresionante, și au dat naștere la mii(!!!) de religii creștine. Toate susținând sus și tare că ele sunt „ împărăția cerurilor ” pe pământ. Toate lăudându-se în stânga și-n dreapta cu unicitatea mesajului lor sau bătându-se reciproc pe spate pentru că „ fac lucrarea Domnului ”. 

   În realitate, adevărata lucrare a Domnului se face la lumina zilei. Pentru apărarea credinței în Dumnezeu se folosesc argumente serioase, inteligente ( inclusiv din știință!!) și nu lozinci moștenite sau versete biblice citite schizofrenic. Dumnezeu dorește ca omul prins în năvodul evangheliei să accepte adevărul pe baza rațiunii și logicii, și nu pe cea a sentimentelor sau emoțiilor. Peștii-oameni trebuie să facă alegerea la lumină, nu pe întuneric. Dumnezeu nu dorește ca biblia să fie folosită pe post de detergent cerebral, precum Coranul sau alte scrieri sacre … omenești, ci ca o treaptă de cunoaștere pe scara care duce spre El. Ca temelie a adevărului, dar nu drept Clădirea sau Adevărul în sine. 

    „Bine, bine… Martin”, îmi veți spune. „ Dar la urma urmei peștii mor atunci când sunt prinși în năvod și aruncați pe puntea corabiei, nu-i așa? Cum poate fi pozitiv acest lucru? ” Desigur că poate fi! Acesta este climaxul evangheliei, acesta este începutul înțelepciunii: nu există viață adevărată fără moarte! Nu există descoperire fascinantă fără aventură!  Atât timp cât o sămânță nu moare, nu poate aduce rod însutit. Atât timp cât nu abandonezi ideile tale preconcepute, nu poți descoperi adevărul. Progresul este imposibil fără asumarea unor riscuri. Iar riscurile sunt conștiente, clare, concise. Isus ți le spune în față mai înainte ca să-L urmezi: vei fi dat afară din sinagogă, vei fi urât de toți din pricina Lui, îți vei lua crucea singurătății și a oprobriului mulțimii, te vei despărți de familie sau prieteni, vei fi măcinat de dileme de tot felul. A-l urma pe Isus înseamnă moarte față de sine, acesta este sâmburele evangheliei. Moarte față de tot ce ești, resetarea a tot ceea ce ai „știut” până acum, neîncrederea în propriile tale opinii despre una și alta, renunțarea la cuvântul ultimei instanțe omenești. 

   Ori a face așa ceva… doare teribil. Cine este dispus să treacă prin gaura neagră a jertfirii de sine, cu tot ce înseamnă asta, chiar dacă dincolo i se promite un alt univers, o altă viață? Nimeni sau ... mai nimeni. Ucenicii nu l-au mai însoțit pe Isus la cruce. Iar creștinii de azi nu doresc să accepte năvodul, oricât de mult ar vorbi euforic despre el. Singurul care poate face acest mod ciudat de pescuire este Isus. Doar el poate lumina mintea tâmpă a omului, spunându-i că moartea nu este nicidecum un sfârșit, că Dumnezeu nu este doar o poveste frumoasă și că suferința crucii se merită în cele din urmă. Doar Dumnezeu își poate face lucrarea de ghidare a peștilor-oameni în plasa evangheliei. Noi trebuie doar să o aruncăm în mare. Dar atenție: nu pe timp de noapte, cum se întâmplă de peste 2000 de ani de întuneric religios, ci pe timp de zi! La lumina argumentelor solide, cu ajutorul rațiunii, fără sentimentalisme ieftine de genul celui cu „pierderea mântuirii” sau „câștigarea iadului”. 

   Rezultatele catastrofale ale creștinismului instituționalizat din prezent atunci când vine vorba de „pescuit” se datorează faptului că pescarii -popi și pastori au muncit din greu toată noaptea, dar fără Dumnezeu, fără înțelepciune. Au muncit doar ei , cu tehnicile lor consacrate, cu uneltele lor moderne, cu investiții uriașe, dar rezultatele sunt în cele din urmă deprimante. Creștinismul este în moarte clinică, și doar un miracol divin îl mai poate salva. Ucenicii adevărați ai lui Isus ( apropo de studiul SS din acest trimestru ) vor trebui să decidă dacă sunt dispuși să meargă la pescuit ziua de data aceasta. Chiar dacă asta înseamnă arătatul plin de dispreț cu degetul al confraților lor de pe mal. Dar nu există satisfacție mai mare decât aceea că cea mai mare „ nebunie” ți-a fost răsplătită cu niște rezultate pe măsură.

  Ei bine, ăsta este Dumnezeul pe care-l apreciez: „nebun”, „ nonconformist”, „ ciudat” și „ paradoxal” ca în Luca 5. Pentru că nu îmi imaginez un alt fel de Dumnezeu decât „nebun” în raport cu liderii religiei, și nici altă evanghelie decât „nebunia aceasta a propovăduirii crucii” pentru oricine vrea să fie... altfel.