Gura păcătosului, urechile surzilor și ochii orbilor

    

    

     Zilele acestea circulă pe rețelele de socializare, mai mult sau mai puțin via Adventomania, o predică fulminantă, neobișnuit de dură la adresa pastorilor, a lui Iacob Coman. Mărturisesc că am lăsat puțin deoparte dizgustul organic pe care-l nutresc pentru ilustrul personaj adventist și l-am ascultat cu răbdare preț de vreo jumătate de oră, până când a început din nou să bată câmpii și m-a pierdut pe drum. Recunosc însă că ceea ce a spus în cele vreo 20 de minute de luciditate ( începând cu minutul 30) merită un scurt editorial pe blogul acesta „eretic ”.

     Nu știu care este cauza profundă a excesului de sinceritate a lui IC despre tagma pastorilor. Probabil că a avut vreo viziune cerească pe timp de noapte. Probabil că l-a vizitat vreun înger din cer, și  având în vedere dragostea lui pentru vechile hotare, credința dată ptr totdeauna sfinților și  biserica rămășiței, l-o fi somat cu limbă de moarte „să spună poporului păcatele lui și lui Iacob (sîc) fărădelegile sale ”.  Sau poate că s-a săturat și el, până-n gât, de mocirla aia spirituală pe care o numește aiurea, de când se știe, biserică. Cert este că în timpul recitalului său actoricesc nu mai bâzâie nicio muscă, nu se mai deschide niciun Smartphone, nu mai clipește niciun ochi. Timpul stă în loc, urechile surzilor se deschid, iar ochii orbilor se bulbucă cât cepele. Nu spun asta din burtă. L-am ascultat pe viu și știu bine vraja aceea suprarealistă care învăluie sala atunci când vorbește acest Toma Caragiu al adventismului românesc. 

    Dar de unde și până unde avalanșa asta de clarviziune în patria orbilor? Ce s-a întâmplat de spumegă și tună în felul ăsta împotriva propriilor săi colegi, pastorii, cu care se vede părtaș la masa mincinoșilor, în clubul mincinoșilor? O minune ca asta, să fiu sincer, nu se întâmplă prea des. Mai ales atunci când vine din partea unui fundamentalist adventist de tip taliban, care crede în inerantismul absolut al scripturii, în infaibilitatea spiritului profetic și în noțiunea de „ popor ales ”, printre alte bazaconii. Repet, nu știu ce s-a întâmplat, și nici nu mă interesează. Doar că…

    Doar că, dacă ești cât de puțin întreg la cap după ce ai ascultat predica asta, e inevitabil să nu te întrebi „ ce mai caut eu într-o biserică de mincinoși, condusă de mincinoși?” Ori omul a bătut total câmpii când s-a autodenunțat împreună cu colegii de breaslă și merită împroșcat cu pietre pentru că a îndrăznit să „ terfelească pe jos cu unșii Domnului ”, ori are cea mai mare dreptate, iar ca atare prezența în continuare în clubul mincinoșilor, fie că ești membru-oaie sau membru-cioban, este cea mai absurdă și ilogică decizie posibilă. 

   Nici că se putea alt titlu mai inspirat pentru predica cu pricina: mincinoșii-gură-spartă îndrugă de la înălțimea amvoanelor tot felul de lucruri verzi și uscate, iar mincinoșii-surzi aud ce vor ei. Nu o spun de data asta eu, ateul, ereticul și nebunul Martin, ci ditamai popă adventist cu filacteriile late. Dacă timp de trei ani de când tot spun asta pe acest blog, nu m-ați crezut, măcar pe el să-l ascultați. Gura păcătosului adevăr grăiește „ din prisosul inimii ”. Sau altfel spus... și bețivii se trezesc brusc câteodată. 

   Cea mai clară dovadă de prostie, cinism și auto-amăgire în lumea religiei este incoerența dintre vorbe și fapte. Dacă ar fi vorba despre vreun anturaj sau grup oarecare unde minciuna și alte fărădelegi sunt la ele acasă, logica și etica lucrurilor ar cere automat demisia/retragerea celui care critică dintr-un astfel de grup. Dar atunci când vine vorba despre o religie sau biserică, a rămâne în minciună, a asculta cu stoicism minciuna săptămână de săptămână și a contribui cu zecimile tale la propagarea minciunilor grupului tău, ei bine… aceasta este o datorie sfântă. Ah, și dacă ar ști sărmanele oi adventiste cât de multe și cât de grave sunt minciunile acelea pe care sunt fundamentate însăși doctrinele lor, repetate timp de 150 de ani până când au devenit adevăruri imuabile, atunci minciunelele alea despre care vorbește IC chiar ar păli în semnificație. 

   Îmi aduc aminte de o scenă din trecutul meu din Spania, într-o pauză dintre lecțiunile SS și predică, care îi are ca protagoniști pe subsemnatul și împricinatul Iacob Coman. La un moment dat, ca o cloșcă care vrea să-și adune puii sub aripă, a ieșit afară pe stradă unde tinerii încă mai continuau să glumească unul cu altul, și a început să-i apostrofeze părintește: „ Haideți măi, drăgălașilor, haideți înăuntru… unde ați venit voi azi? La stadion, la șezătoare?” Vezi Doamne… nu care cumva să-i pierdem înțeleptele cuvinte din predica iminentă,vorbind pe-afară despre banalitățile noastre cotidiene. 

   Mi-am luat inima în dinți și, ca unul care tocmai citeam în acele zile „ Aceasta este biserica ” de A.T. Jones, am îndrăznit să-i răspund, spre stupefacția tinerilor din jur care se uitau la mine ca la un extraterestru: „ … la sinagoga Satanei, frate Coman, la sinagoga Satanei ”. S-a uitat la mine lung, dar mi-a răspuns scurt: „ Domnul să te mustre, tinere”. După care a urmat o replică la fel de scurtă din partea mea: „ Și pe dumneata, pastore”. 

   După mulți ani, iată… fără ca să-și mai aducă aminte de vorbele mele, și foarte posibil fără să fi citit măcar vreun singur articol de pe acest blog, Iacob Coman îmi dă dreptate fără să vrea. Căci ce fel de sinagogă este aceea  unde tronează minciuna, dacă nu a Satanei, celui care de la început a fost mincinos și „tatăl minciunii”? Și nu orice fel de minciună sau minciunică, ci minciuna spusă în numele Domnului și ridicată la rang de doctrină.

    Îndrăznesc să-l contrazic însă și de data asta: nu toți pastorii sunt mincinoși. Nu toți pastorii sunt lingușitori, fricoși sau duplicitari. Nu toți pastorii țin cu dinții de fotoliile confortabile din sistem. Mai sunt câțiva, extrem de puțini, care chiar îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume, care caută febril după adevăr și-l spun gloatelor , indiferent cât de neplăcut sau dureros ar fi acesta. Pastori care realizează imensa spălare de creiere de-a lungul timpului din biserică, care pledează pentru o abordare rațională și logică a mesajului scripturii, care se delimitează de miturile creațiunii în 7 zile literale sau a vârstei de 6000 de ani a vieții pe Terra. Pastori care fac apel la gândire critică și rațiune, și nu la emoții cauzate de pierderea mântuirii; care denunță acapararea puterii de către elitele bisericești sau încearcă să privească asupra diferitelor paradigme adventiste (escatologice, de ex) din unghiuri de vedere cu totul noi. Pastori care nu mai consideră știința din secolul XXI drept un pericol pentru credință, și nici nu confundă credința cu superstiția cea mai ieftină. 

   Dar… cum era și normal, aceștia nu au nici cea mai mică șansă în fața primilor. Tocmai acești pastori sunt cei disprețuiți, cei vorbiți de rău în fața enoriașilor, cei condamnați că spun minciuni (evoluționiste, de exemplu). Adevărul nu se poate impune cu forța, mai ales în țara minciunii. Iar minoritatea este întotdeauna etichetată drept eretică și periculoasă de către cei ce dețin puterea asupra creierelor.  Și să te mai miri atunci de ce tagma pastorilor, administrația și biserica în general a ajuns „clubul mincinoșilor”? Ceea ce se întâmplă nu este altceva decât un rezultat natural al unor alegeri perfect conștiente făcute de conducerea bisericii în ultimii 120-130 de ani. 

    Mai există vreo speranță totuși pentru biserică după dușul rece al lui Coman? Se vor trezi morții subit la viață? Hmm… e ca și cum ai crede că minciuna se poate transforma treptat în adevăr sau cancerul se poate vindeca singur. Gura păcătosului nu va trezi urechile surzilor și nici nu va reda vederea orbilor. Da… nici măcar atunci când se întâmplă minunea să grăiască adevărul, într-o proporție de 20 minute de luciditate raportate la ani întregi de bătut câmpii.