Folclor cosmic adventist

   

    Începând cu Ellen White şi până în zilele noastre, adventiştii au compus şi întreţinut sistematic un folclor propriu de natură cosmică pe care doresc azi să-l analizăm sub lupa ştiinţei. Nu sunt genul de om care să fac din ştiinţă o nouă religie, precum "amicii" de pe Oxigen2 , dar nici nu mai pot băga capul în nisipul teologic mişcător care naşte pe bandă rulantă struţo-cămile arogante şi intolerante. Pur şi simplu caut adevărul, din postura unui om care ştie că nu ştie mai nimic. Spre diferenţă de alţii de prin biserici care ştiu totul: în ce constelaţie îl putem găsi pe Isus, ce face El prin Sanctuar de vreo 170 de ani, cât timp vom călători spre ceruri, în ce zi din săptămână va veni Isus a doua oară şi alte multe "mărgăritare" de acest soi. Dar oare chiar sunt aceste opinii mărgăritare sau doar folclor adventist desuet?

A dorit Dumnezeu jertfa Fiului Său?

     Urmăream de curând pe Youtube o dezbatere despre Isus dintre recent răposatul ateu Cristopher Hitchens și un apologet creștin. Printre noianul de afirmații în defavoarea credinței creștine de care mă distanțez, am prins  totuși o idee a cunoscutului ateu care este extrem de interesantă și profundă, și ca atare merită investigată. Având în vedere că bate la geam Crăciunul cu atmosfera lui tipică de colinde despre nașterea Mântuitorului, o discuție filozofică despre Isus și jertfa sa este mai nimerită ca oricând. Considerați acest editorial o reflexie de Crăciun proprie poate mai neobișnuită ca oricând.

Creştinism păgân ( VII ): corul bisericii

      Azi doresc să abordez o temă care îmi provoacă personal amintiri foarte neplăcute : corul profesionist al bisericii. V-aţi putea întreba cum ar putea oare ca ceva legat de muzică să trezească astfel de amintiri? Doar muzica este în sine ceva... divin. Cum ar putea oare ca o activitate atât de înălţătoare, ca aceea de a cânta într-un cor laudă la adresa lui Dumnezeu, nu numai să nu aibă nimic de-a face cu El, dar să devină chiar ceva grotesc şi nesuferit la urechile Acestuia?

Egiptul sau pustia?

    

       Există mulţi oameni sinceri care se întreabă tot mai des şi în cel mai serios mod cu putinţă ce relevanţă mai are biserica cu toate activităţile ei, dacă şi-aşa tot ce se întâmplă acolo are de-a face mai mult cu păgânismul decât cu creştinismul autentic, aşa cum a fost el la originile sale. Oricine aruncă cu un dram de sinceritate un ochi peste serialul „Creştinism păgân” de exemplu, nu poate să nu se întrebe ce este de făcut având în vedere  naufragiatul sistem actual al religiei organizate. Este rămasul acasă, de unul singur, o soluţie? Doreşte Dumnezeu să ne despărţim la modul concret de tot ceea ce a însemnat până mai ieri viaţa noastră religioasă? Dacă Laodiceea modernă nu are nimic bun de oferit, este izolaţionismul şi independenţa religioasă o alternativă?

Creştinism păgân ( VI ): hainele de biserică

  

       La fiecare sfârşit de săptămână, zeci şi zeci de milioane de protestanţi din întreaga lume se îmbracă în cele mai bune haine pentru a merge la biserică. Sute de mii de pastori poartă o robă specială care îi distinge de restul membrilor bisericii. Dar nimeni nu se întreabă de ce şi nici care este originea „hainei de biserică”. Dimpotrivă, cineva care îndrăzneşte să vină în blugi în „locaşul lui Dumnezeu” este luat imediat în colimator. Dar...ce este totuşi mai „anormal”: regula sau excepţia?

Magii de la răsărit – prototipul creştinului autentic

  

       Cred că am auzit nenumărate predici şi citit nenumărate rânduri despre valorile sau virtuţile care ar trebui să fie ca săgeţile în tolba unui creştin adevărat. În rândurile care urmează vă propun pe scurt varianta mea, care poate va şoca. Deşi nu m-am apucat de scris ca să şochez pe cineva, ci pentru că astea sunt ultimele mele convingeri. Care, înainte de orice, îmi dau mie însumi de gândit.

Creştinism păgân ( V d) : „unşii Domnului”

  

      Reformatorii secolului al XVI-lea au pus sub semnul întrebării, la modul cel mai critic, preoţia catolică. Ei au atacat ideea că preoţii ar deţine o autoritate specială ce le-ar permite să schimbe vinul în sânge la cina Domnului, au respins succesiunea apostolică, au încurajat căsătoria preoţilor, au desfiinţat oficiul de episcop, au revizuit liturghia şi au redus funcţia de preot la nivelul celei de prezbiter. Din nefericire însă, ei au păstrat în continuare diferenţa dintre cler şi laici, precum şi ideea catolică de ordinare. Şi cu toate că au renuţat la episcopi, au menţinut regula conducătorului unic, îmbrăcând-o în haine noi.