(Cuno)Știința vine de la evrei?

    În dialogul său cu femeia samariteancă din Ioan 4, Isus face multe afirmații absolut geniale, care vor rămâne peste timp adevărate comori pentru dezbateri teologice și filozofice. Un astfel de enunț ciudat, aparent ușor de digerat la prima vedere, dar în realitate plin de semnificații nebănuite, este cel care se referă la „ Mântuirea care vine de la evrei ”. Dat fiind faptul că astăzi prea puțini mai sunt interesați de mântuire din punct de vedere teologic, ar fi cu totul interesantă înlocuirea unui singur cuvânt în această propoziție pentru a deschide curiozitatea omului secular, și anume schimbând mântuirea cu știința...  Am putea spune că evreii sunt depozitarii nu numai al adevărului teologic despre Mesia, ci și al (cuno)științei în general? Are vreo legătură opțiunea iudaică a credinței într-un Dumnezeu unic și atotputernic cu cunoașterea ? Sau aceasta poate fi obținută numai având ca bază îndoiala în acest Dumnezeu, prin rațiune, logică și observații? Cu alte cuvinte, este credința o condiție sine-qua-non a cunoașterii sau este o piedică? 

     Mulți savanți văd în ateism condiția de bază pentru „ a face” știință. Religia se ocupă cu mituri neverificabile și nefalsificabile, știința dimpotrivă se ocupă cu observații, calcule precise, preziceri și acuratețe în împlinirea acestor preziceri. Religia îți spune că poți merge pe apă dacă ai credință suficientă, știința îți spune că acest lucru este doar o iluzie optică în cel mai bun caz… După părerea oamenilor de știință, fiecare argument care îl folosește pe Dumnezeu ca explicație pentru ceea ce este necunoscut reprezintă de fapt sfârșitul (cuno)științei. De exemplu, dacă atunci când auzim un tunet bănuim imediat că acolo e vorba despre mânia lui Dumnezeu, nu mai suntem în stare să studiem mecanismul natural care stă de fapt în spatele tunetului. Numai dacă se pleacă de la premiza că nu există nici-un fel de (dumne)zeu, suntem liberi să apucăm drumul corect, cercetând științific mecanismele naturale. Zeii sau dumnezeii ( de fapt credința în aceștia) sunt de fapt cei care împiedică știința să se dezvolte. 

       Este acest lucru adevărat? Vom vedea imediat. Cert este că apare ca imperios necesară abdicarea de la ideea îndumnezeirii naturii (panteism). Acest important pas al renunțării la panteism l-au făcut grecii, începând cu peste 2500 de ani în urmă. Thales din Milet, Anaximander și Anaximenes( toți din Milet, o localitate din Turcia de azi), au fost primii oameni care s-au dat nemulțumiți cu explicațiile mitologice despre felul în care funcționează natura. Ei au căutat explicații care se bazau exclusiv pe procese naturale și au reușit să dobândească unele succese științifice remarcabile pentru acel timp. Durata exactă a unui an calendaristic de 365 zile, prezicerea exactă a unei eclipse de soare în anul 585 i.H, reușita extraordinară a calculării înălțimii piramidelor numai pe baza umbrei lăsate de acestea, precum și mărimea corectă a sferei pământului și a lunii, ca să nu mai vorbesc despre prezicerea existenței atomilor care compun materia, toate acestea și multe altele sunt indiscutabil opera minții ascuțite a grecilor. 

    Unul din cei mai duri critici ai mitologiei grecești a fost Xenophanes din Kolophon ( Izmirul din Turcia de azi). El a constat că zeilor le fuseseră de fapt atribuite însușiri și comportamente umane, dar care chiar printre oameni erau văzute negativ: zeii erau criminali, bețivi, curvari și hoți. Xenophanes a spus răspicat că imprevizibilii și temperamentalii zei grecești nu erau altceva decât copia oamenilor care credeau în ei. Dar nu numai zeii grecilor erau asemenea supușilor lor umani. Zeii etiopienilor erau negri și cu nasul cârn, ai tracilor aveau ochii albaștri și părul roșu. Iată ironia usturătoare a lui Xenophanes, ironie care astăzi este îmbrățișată în unanimitate, dar care la vremea respectivă a constituit o adevărată revoluție în gândire:

 „ ...Dar dacă vacile, caii și leii ar avea mâini și ar putea să cioplească imagini precum oamenii, atunci cu siguranță dumnezeii cailor ar fi cai iar dumnezeii vacilor ar fi vaci. Nu ar face altceva decât să cioplească statui după propria lor înfățișare. ”

      Așadar, în mod incontestabil, condamnarea zeilor concomitent cu determinarea de a cerceta amănunțit procesele naturale, care până atunci le fuseseră atribuite acestora în exclusivitate, a condus fără doar și poate la înfrângerea superstițiilor mitologice despre univers și la avansul neobosit al științei. Pavel știa foarte bine ce spunea corintenilor și anume că grecii caută înțelepciunea ( 1 Corinteni 1,22). Să dăm așadar cezarului ce este al cezarului fără reținere…

     Dar cum rămâne cu cealaltă jumătate de adevăr enunțată de Pavel? Să se fi înșelat el în partea cealaltă, atunci când spunea că cei care acceptaseră creștinismul erau mai înțelepți decât savanții zilei( continuarea pasajului din 1 Corinteni 1)? Și ce avea de gând să spună Isus femeii samaritence prin expresia ciudată „ mântuirea vine de la evrei ”? Au toate acestea vreo legătură între ele? 

     Mai întâi, Xenophanes nu a fost primul gânditor antic care a criticat imaginea politeistă despre lume. Cu siguranță necunoscut de el și cu multe secole mai înainte, Moise al evreilor avertizase deja despre absurditatea închinării la alți Dumnezei în afara celui unic, adevărat, Creator al cerurilor și al pământului. Legea dată lui pe muntele Sinai chiar de către acest Dumnezeu și reverențiată cu sfințenie de către evrei, amintea clar că nu există zei de nici-un fel, ci doar un singur Dumnezeu. Doar păgânii s-au închinat milenii soarelui, lunii sau „întregii oștiri a cerului ”.

      Ieremia, profetul evreu care a trăit cu șase secole înainte de Hristos, condamnase și el, mai înainte decât Xenophanes, închinarea la soare, lună și stele și, prin asta, zeificarea naturii. Pentru evrei, era de la sine înțeleasă stupiditatea adorării naturii. Dar în același timp, era la fel de absurdă necredința într-un Creator al acestei naturi, al universului și al lor înșiși. Ceea ce i-a păzit pe evrei de superstiție, a fost TOCMAI credința într-un unic Dumnezeu, și nicidecum scepticismul în Acesta. 

     Imaginea mitologică despre lume și univers descrisă de Homer și Hesiod în operele lor nu a fost nicidecum concepția originală a omenirii. Într-un mod cu totul și cu totul nejustificat, toți marii savanți atei de azi trezesc însă impresia falsă că omenirea a crezut de la originile ei în „ basme meșteșugit alcătuite ”, dacă e să-l parafrazez din nou pe Pavel. Ei omit în totalitate, începând cu ditamai Stephen Hawking, Richard Dawkins și terminând cu  un laborant ateu de duzină, că evreii au protestat în repetate rânduri față de adorarea naturii și nu și-au însușit niciodată panteismul ca filozofie despre viață. Iar prin asta acoperă realitatea că politeismul lumii antice este de fapt o perversiune a credinței originale a umanității într-un unic creator. Nu credința în Dumnezeu a trebuit aruncată la gunoi ca știința să avanseze extraordinar, ci dimpotrivă, tocmai această perversiune. 

    Prăpastia de netrecut dintre concepția iudaică și cea grecească despre univers este rezumată astfel de Werner Jäger în comentariul său referitor la poezia  „ Theogonie ” a lui Hesiod :

  

      „ Atunci când comparăm hypostaza greacă a erosului creator cu raportul creațiunii din biblia ebraică, putem recunoaște imediat enorma diferență dintre concepțiile celor două popoare. Logos-ul ebraic este întruchiparea înțelepciunii și puterii creatoare a tot ceea ce există, un Creator care există în afara lumii și care chiamă lumea la existență. Zeii grecilor sunt dimpotrivă în interiorul acestei lumi. Ei au coborât din ceruri pe pământ. Dacă se acceptă filozofia lui Hesiod, Dumnezeu este căutat în lumea aceasta, și nu în afara ei, așa cum a propus de la începuturile ei teologia iudeo-creștină. ” ( Werner Jaeger, The Theology of the Early Greek Philosophers, 16).

   Este remarcabil să menționez că Xenophanes, în ciuda rădăcinilor sale politeiste, nu a comis greșeala să-l confunde pe Dumnezeu cu zeii greci, așa cum fac azi scepticii, și să-L arunce pe acesta odată cu ceilalți. Dimpotrivă, el credea într-un Dumnezeu care guvernează universul, scriind: „ Există un Dumnezeu, dar nici în statura și nici cu mentalitatea oamenilor…de departe și fără odihnă El guvernează totul și peste toți. ” ( Anthony Kenny, A Brief History of Western Philosophy). 

    Gândul ateist că știința încetează acolo unde începe credința într-un Dumnezeu creator și întreținător a toate, este o concluzie absolut eronată. Dimpotrivă, având în vedere rolul hotărâtor pe care l-a jucat credința în timpul revoluției științifice din secolele 16-17, am putea spune fără să exagerăm că știința nu ar fi început niciodată dacă nu ar fi fost mai întîi credința.  Spre exemplu, gândul că motorul unui vehicul Ford a fost la originile sale ideea cuiva pe nume Henry Ford, nu ar împiedica pe nimeni să efectueze cercetări științifice cum funcționează un motor. Dimpotrivă, ar fi un stimulent. Dacă însă s-ar crede superstițios că motorul în sine este chiar Henry Ford, aceasta ar însemna sfârșitul științei, pentru că Henry Ford nu mai este demult printre noi ca să ne dea informații. 

    Aici este problema cheie: există o uriașă deosebire între Dumnezeu și zei, sau între conceptul de Creator transcedent universului și conceptul de zeificare a universului. Nu numai corifeii revoluției științifice, ci și alți nenumărați savanți au crezut într-un Creator. Și nu numai că au crezut, dar au acționat logic în numele credinței în acest Creator. Ateismul însă este în profunzimea sa o contradicție logică.  Atunci când neagă existența unui Creator în timp ce premăresc calitățile creatoare ale naturii, ateii nu fac altceva decât să personifice politeismul cel mai mare al tuturor timpurilor - un Univers în care fiecărei particule îi sunt repartizate atribute dumnezeești. 

    După părerea mea, atât Isus cât și Pavel au intenționat să spună că adevărata cunoaștere, adevăratul progres și adevărata știință este indisolubil legată de credința în Sursa oricărei înțelepciuni, științe sau progres. Menirea evreilor în lume nu a fost una științifică, așa cum a fost de pildă a grecilor. Cu toate acestea, fără Dumnezeul evreilor și fără clarviziunea și libertatea în gândire oferită de credința în El, niciodată nu ar fi venit „mântuirea ” științifică, culturală, tehnologică și de multe alte tipuri de care ne bucurăm astăzi. De fapt, matematica și fizica, care stau chiar la baza piramidei cunoașterii științifice moderne, nu sunt altceva la rădăcina lor decât CREDINȚĂ pură. Dar despre asta, într-un articol viitor.

    În încheiere, sunt demne de menționat cuvintele marelui fizician din secolul XIX, James Maxwell, care a sculptat la propriu deasupra ușii din laboratorul de fizică din Cambridge următoarele cuvinte ale psalmistului : 

   „ Mari sunt lucrările Domnului, cercetate de toți cei ce le (Îl) iubesc ”…Psalmi 111, 2 .