Lichele și lichele

      Îmi aduc aminte de vremurile nu prea îndepărtate când descoperisem cu uimire matrapazlâcurile conferinței generale adventiste din 1888 și din deceniile care s-au scurs până azi. E o întreagă istorie care a reușit să fie dosită de publicul larg adventist pentru mai bine de un secol. Nu lipsesc nici-unul dintre detaliile picante și manevrele machiavelice sau securiste care ar putea face din această istorie un film dramatic de succes. Dar nu despre asta vreau să vorbesc în acest editorial. 

      Ci despre mine. Despre licheaua numărul unu care vă scrie de vreun an și ceva pe aici. Nu...nu exagerez, și nici nu arunc cu vorbe ieftine ca să-mi decorez editorialul. Sunt cea mai mare dintre lichelele care pot să existe. Nu e vorba de modestie aici. E vorba de o ireversibilă convingere de sine. 
   Știți cum am ajuns la concluzia asta? Tocmai prin intermediul mesajului lui Jones și Waggoner, din cadrul acelei conferințe naționale adventiste de tragică amintire din 1888. Dacă nu aș fi înțeles bine esența mesajului celor doi, niciodată nu aș fi putut spune în mod public cu atâta seninătate despre mine că sunt ...cea mai mare lichea. Cea mai mare jigodie din câte pot să existe. Sau cel mai mare păcătos, după cum preferați. 
    Îmi aduc aminte de vremea când înțelesesem teoretic mesajul 1888. Faptul că eram persecutat de biserică pentru convingerile mele referitoare la această temă, alături de mulți alți prieteni din Spania sau România, faptul că studiam cu sârg ore întregi Scriptura, faptul că mă rugam pe atunci mult în cămăruța mea, sau noaptea, în mijlocul naturii, faptul că...îl recunoscusem cu gura pe Hristos înaintea tuturor, cu curaj și convingere...toate aceste merite plus încă altele mi-au dat impresia că eu eram față de ipocriții din biserică undeva suuuuus de tot, iar ei erau joooos de tot, în orbire și manipulare orwelliană. 
    Ajunsesem să cunosc toate replicile dintre cei doi și Ellen White  pe de-o parte, și Uriah Smith, Daniells, Butler and co. pe de cealaltă parte. Subliniasem și citisem cărțile lor aidoma unui adolescent care găsește un jurnal intim ce nu-i aparține. Eram tobă de teorie. Și credeam în naivitatea mea că Dumnezeu chiar se mândrește cu mine, cel persecutat pentru credință.
     În realitate, nu eram cu nimic mai bun decât cei pe care îi criticam. De fapt, nu înțelesesem chiar nimic din tot ceea ce citisem. A trebuit să ajung în propria mea grădină Ghestimani, ca Dumnezeu să-mi arate cine sunt cu adevărat. Cât de ușor mă lepăd de El. Și că numai gura era de mine.  
      Acolo, față în față cu El, în cea mai cumplită depresie a vieții mele, Dumnezeu m-a învățat cea mai dură lecție pe care un om o poate învăța vreodată: că sunt la rândul meu o lichea, un curvar, un bețiv și un criminal. Mai înainte îmi lipsise doar ocazia ca să fiu o lichea pe față. Însă când ego-ul meu s-a întâlnit față în față cu Adevărul iar Dumnezeu mi-a arătat cine eram eu cu adevărat atunci când nimeni nu mă vedea...atunci am căzut străfulgerat, cunoscându-mă pe mine însumi în pielea goală. Am rămas șocat să descopăr că și eu mă număram printre lichele, printre jigodii, printre trădătorii Lui. 
      Atunci de-abia am înțeles cu adevărat despre ce fusese vorba cu adevărat în mesajul lui Jones și Waggoner. Atunci am auzit parcă mai strident ca niciodată cuvintele „ Nu este nici-unul neprihănit, nici-unul măcar ”. Atunci de-abia mi s-a făcut rușine de mine însumi, strigând din toată inima „ Pleacă de la mine, că sunt un om păcătos ”. 
   Și ceea ce m-a șocat și mai mult, a fost că El n-a plecat. A continuat să rămână cu jigodia de mine până astăzi....Ăsta a fost și este cel mai mare șoc dintre toate șocurile posibile. 


    Am încetat după aceea să mai mă exclud pe mine însumi din rândul jigodiilor. Am încetat să mai categorisesc oamenii după ce muzică ascultă, după cum se îmbracă, după ce mănâncă, după ce tatuaje își fac, după cât de atei sau credincioși sunt. După cât de mult sau de puțin studiază biblia, după cât de mult sau de puțin se roagă, după cât de mult înjură, curvesc sau se îmbată. Pentru prima oară în viață ajunsesem să înțeleg cine sunt. Pentru prima oară în viață ajunsesem să înțeleg bine mesajul 1888. 


  Aveam două opțiuni: ori să-mi pun ștreangul de gât, devenind străin de Dumnezeu și de tot ceea ce învățasem până atunci despre El, sau să plâng cu amar în propria mea grădină Ghetsimani, exact în locul unde îl vândusem pe Dumnezeu pentru...30 de euro. I-am spus să plece de la mine în modul cel mai serios posibil. I-am spus că nu mai avea ce scoate dintr-o lichea împuțită ca mine. Prea se chinuise 30 de ani cu mine, ca să...constate cu amar că și eu Îl trădasem. 
     După cum v-am spus deja, El nu a vrut să-mi asculte cererea. A ales să rămână în continuare cu mine, luându-mă de acolo de unde eram. Mai înainte mă crezusem buricul pământului, pe Everestul sfinților persecutați în credință. Acum însă mă descopeream ca un Petru în iadul propriei mele vome. În lumina Lui, mi se făcuse scârbă de mine. Acum...de-abia acum...puteam să înțeleg bine evanghelia. De-abia acum puteam să merg să vorbesc și altor lichele despre Isus. Și în felul ăsta m-am hotărât să-mi deschid blogul, ca un fel de oglindă îndreptată spre lichelele din biserici sau lichelele din afara lor. 


     Dar ultimii doi ani din viață mi-au arătat  că sunt totuși lichele între lichele. Unele recunosc deschis că sunt lichele și epave umane. Și...în mizantropia, răutatea și ipocrizia lor...tânjesc după farmecul inegalabil al Maestrului. Cred în El și în puterea Lui de a-i schimba, cel puțin. Sunt conștienți de demonii care îi chinuiesc, și doresc eliberarea Lui. Înjură, și apoi le pare rău că înjură. Curvesc, și apoi plâng în sinea lor, conștienți că-și bat joc nu de soțiile lor, ci chiar de ei înșiși. Mint cu nerușinare sau fură și își nedreptățesc semenii, dar apoi regretă amarnic și înapoiază împătrit victimelor lor. 
   
   Celelalte jigodii însă... se mândresc cu starea lor de jigodii. Pe fiecare filacterie lată de pe veșmintele lor le place să-și inscripționeze cu litere mari de tot J-I-G-O-D-I-E, ca să-i vadă toate celelalte lichele mai neînsemnate. Ei sunt jigodiile-șefi, și trebuiesc respectați ca atare. Alții, de alt soi, îi arată lui Dumnezeu degetul mijlociu scuipându-L în față. Ei nu au nevoie de Dumnezeu. Ce mai e și aia? 
    Lichelele cu filacterii se cred buricul pământului. Astelalte, batjocoritoare, se cred buricul universului. Dar, ca regulă generală, nici o subcategorie nici cealaltă NU ARE NEVOIE DE DOCTOR.  Ei sunt deștepți foc, de aceea prostia lor colosală rămâne. Ei văd, de aceea orbirea lor este cruntă. Ei știu, de aceea ignoranța lor strigătoare la ceruri rămâne. Ei sunt sănătoși, de aceea lepra caracterului lor pute de la o poștă. 
      În final și la urma urmei, am învățat că orice om de sub soare este o lichea. Nimeni nu este sfânt. Nici-unul măcar. Diferența, uriașă ca de la cer la pământ, între lichelele plăcute lui Dumnezeu și cele care îi produc greață,o face un simplu fapt: recunoașterea nevoii de El. De-aia este important Isus. De-aia este importantă solia 1888. Fără El, planeta asta devine pe zi ce trece tot mai mult o casă de nebuni. Fără solia 1888, creștinismul devine jigodie la superlativ. 
   Nu vă fie frică să vă declarați jigodii. Oricum sunteți și suntem cu toții înaintea Lui. Ci fie-vă frică să fiți jigodii care nu au nevoie de Isus. Sau bolnavi care nu au trebuință de doctor. Pentru că vă asigur: în prezența Sa sfântă, nu mai poți vedea decât propria ta urâciune. Iar toate celelalte lichele devin îngeri în comparație cu tine.