miercuri, 5 septembrie 2012

Doctrina sanctuarului, geniu adventist sau gafă monumentală? ( XXIV )


   


    8.2.   O altă posibilă interpretare

     Judecata cornului mic/ fiarei poate fi interpretată și dintr-o altă perspectivă. Pare să fie mai degrabă una dintre judecățile istorice similare celei făcute Babilonului, imperiului persan sau lumii elenistice ( Dan 7,12 ), și nu judecata personală a acelora care au creat acest sistem politico-religios. Oamenii nelegiuiți, luați individual, care au creat această „ fiară ” vor fi judecați în timpul mileniului. Ei nu vor fi judecați de două ori ca indivizi. 


    Dacă ne uităm cu atenție la judecata executivă din Apocalipsa, fiara și profetul mincinos sunt aruncați în „ focul iadului ” la începutul mileniului, sau mai degrabă la sfârșitul judecății premileniale, iar toți cei nelegiuiți care doar au urmat aceste sisteme dar n-au făcut parte din structura lor, vor fi de asemenea distruși de sabia lui Hristos ( Apoc 19, 20-21; N Trad: Atenție adventiști și reformiști: dacă se poate dovedi cu argumente serioase că biserica AZS respectiv AZSMR sunt și ele în esență sisteme politico-religioase care contribuie la confuzia generală creată de vinul Babilonului, atunci nu e de glumă ). Ei ( N Trad: adică enoriașii ) nu sunt descriși ca fiind aruncați în focul iadului. Dar după judecata milenială, când cei nepocăiți sunt judecați individual, ei sunt în final aruncați în lacul de foc ( Apoc 20:9, 10-15 ). 

    Dacă dușmanii lui Dumnezeu sunt aruncați în lacul de foc la începutul și la sfârșitul mileniului, se merită să distingem cu atenție între cele două situații. Una dintre ele are de-a face cu sisteme politico-religioase diabolice, iar cealaltă implică indivizi luați separat. Sistemele politico-religioase numite „ fiare ” nu vor fi înviate, ci doar oamenii care le compun, în vederea unei judecăți individuale. Ca sisteme, ele vor fi veșnic chinuite în lacul de foc, fără vreo speranță de restaurare. Cred că o astfel de interpretare este legată mai mult de felul de judecată al fiarei/cornului mic din Daniel 7. Cel mai important verdict al judecății premileniale este îndreptățirea sfinților. Din moment ce implică amintiri ( înregistrări ) în cap 7:10; 12: 1 , trebuie să aibă loc un proces judiciar, o judecată, înaintea unui verdict final. Este singura judecată cu speranță de salvare, de aceea pionierii noștri au avut dreptate să sublinieze acest aspect în ciuda oricărui protest din partea lumii evanghelice. 

   9.  Adventul ( a doua venire a lui Isus ) în profeția condițională și apocaliptică 

     Revelația profetică divină despre viitor descoperă o tensiune între precunoaștere ( văzută ca predestinare ) și liberul arbitru; între predicțiile profetice despre un viitor determinat și scenariul profetic condițional care ar putea să eșueze. Contrastul dintre cunoștința lui Dumnezeu și libertatea morală a omului este paradoxal, precum sunt multe alte realități biblice sau științifice. Revelația biblică hrănește credința noastră printr-o serie de adevăruri care se opun unul altuia. 

    Ca să-ți imaginezi în același timp preștiința din mintea lui Dumnezeu și alegerea complet liberă în ceea ce privește faptele sale și liberul arbitru uman, nu este deloc o sarcină ușoară. ( N Trad: cu o cunoaștere relativ elementară a teoriei relativității generale, sarcina devine, ce-i drept, puțin mai ușoară: timpul ( istoria ) nu este unitar(ă) , ci este fragmentat(ă), asemenea unor episoade diferite care rulează unul după celălalt, fără să aibă nimic de-a face unul cu altul la o primă vedere. În realitate, feliile de istorie umană sunt aidoma feliilor diferite ale aceleiași pâini, astfel încât Dumnezeu poate cunoaște toată istoria ( pâinea întreagă ) fără ca să influențeze defel  liberul arbitru dintr-o anumită epocă ( felia de pâine ).  Profețiile condiționale referitoare la advent ( sau nu ) se referă de aceea doar la un anumit segment de timp, în sensul că libera alegere a oamenilor poate deturna planul inițial al lui Dumnezeu. Dar în ceea ce privește rezultatul final ( pâinea întreagă ), profețiile nu mai pot fi condiționale, ci deterministe, în sensul că Dumnezeu cunoaște ultimul episod al serialului istoriei umane, cu alegerile respective făcute de oameni, deoarece El nu aparține acestui univers). 

    Asemenea aspecte paradoxale se întâmplă mereu la limita naturală a minții omenești care nu poate să cuprindă  în același timp dragostea și puterea lui Dumnezeu, înțelepciunea și tainele Sale,  preștiința Sa dar și liberul arbitru. Dacă cineva alege să respingă detaliile profetice, deoarece acest fenomen nu este compatibil cu ideea sa de libertate personală, ar putea la fel de bine să respingă și existența lui Dumnezeu însuși, deoarece și ea pare să fie ascunsă chiar de lucrurile care o descoperă. ( N Trad: ceva de genul: „ nu poți vedea pădurea din cauza copacilor ” )

   Conceptul unui Dumnezeu care controlează istoria și a preștiinței lui, pe de-o parte, și conceptul de libertate de alegere umană pe de altă parte, este un fenomen confirmat de-a lungul istoriei biblice. Scriitorii biblici le insinuează sau le afirmă, dar nu au încercat niciodată să le explice. Ființele umane și îngerii nu cunosc viitorul, cu excepția aceluia care le-a fost descoperit, chiar dacă le-a fost permis să decidă evenimente importante din această lume. Doar Dumnezeu cunoaște și descoperă cu adevărat viitorul. El chiar stabilește cursul ei cel mai favorabil, având un control deplin asupra prezentului și viitorului. Dar chiar atunci când Dumnezeu „ împietrește inima cuiva   ” sau „ ațâță ” pe cineva să facă rău, aceasta nu este o manipulare intenționată, ci o voință permisivă, un control suprem care respectă în orice caz liberul arbitru. Altfel, întreaga teologie a unei răspunderi morale, ispășire prin jertfă, judecată divină sau profeție care umple paginile sacre ar fi mai rea decât contradictorie. 

    Cineva ar putea obiecta în fața unui astfel de limbaj greu în biblie, care ar putea conduce pe cineva să-l înțeleagă pe Dumnezeu ca pe un păpușar. Dar limbajul bibliei nu este un unul „ inspirat”, sau „ ceresc ”. Este metoda culturală cea mai bună pe care autorii epistolei către Evrei ( N Trad: Nota 10 pentru recunoașterea faptului că nu se știe cine a fost autorul/autorii epistolei către Evrei !) au putut să o găsească în dotarea lor cultural-lingvistică pentru a putea descrie suveranitatea și atotputernicia lui Dumnezeu, pentru a evita diteismul. În plus, ei au echilibrat astfel de expresii absolutiste cu altele despre libertatea umană și responsabilitate. Limbajul lor greoi poate conține totuși gânduri profunde. Nicăieri biblia nu învață despre libertatea umană absolută. Chiar și libertatea morală este într-un anume sens limitată și determinată. ( Nici știința nu este mai convingătoare la acest punct ). În afara conștiinței morale și cunoștinței nu există libertate morală, iar în consecință nu există responsabilitate. O dată cu venirea Legii a venit și păcatul ( Romani 5: 13,20; 3:20; 7:7-11 ), astfel într-un mod special Dumnezeu îi face pe oameni să devină păcătoși doar prin faptul că le descoperă voia Lui. 

     Dar această ecuație are două mărimi necunoscute: același raționament este corect atât în ceea ce privește alegerea bună și neprihănirea, cât și nelegiuirea. Libertatea noastră morală este reală și ne face pe deplin răspunzători, dar moral noi nu avem mai mult de două posibilități de alegere. A respinge binele, aceasta este voia lui Dumnezeu ( chiar nescrisă, moștenită prin tradiție sau prin rațiune ) și înseamnă să alegi răul și să accepți ( conștient sau nu ) să fii sub conducerea aceluia a cărui proprie natură este căzută ( care este responsabil de agenții spirituali malefici ). Liberul arbitru uman presupune să alegi între o „ sclavie ”   voluntară  a lui Dumnezeu, și o sclavie naturală a sinelui și a păcatului. Prima înseamnă libertate, deoarece subiectul este mereu capabil să aleagă „ eliberarea ” de Dumnezeu, pe când a doua este doar iluzia absolutei libertăți , din moment ce până și capacitatea de a alege altceva în afară de păcat este afectată. Suntem doar teoretic egali și liberi, dar asta nu este cea mai mare problemă a noastră. Dumnezeu ne evaluează prin harul său infinit și după sensibilitatea noastră la cuvântul său , iar Duhul Său cercetează conștiința noastră. 


   Autor: Florin Lăiu

  ( va urma )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu