Florin Lăiu, Farfuridi și Agamiță Dandanache

    Ultimul articol de pe pagina web a lui Florin Lăiu este o reacție a domniei sale la ultimele zvonuri din ograda adventistă care privesc persoana și ideile sale teologice. Cu lentoarea mentală care îi caracterizează atunci când vine vorba despre discuții sau evenimente importante, adventiștii au auzit că unul dintre „ mai marii poporului ” lor, măcar că Lăiu nu ocupă și nici nu a ocupat vreodată o poziție de răspundere administrativă, a fost „ pedepsit ” de către biserică pentru purtare necuviincioasă față de doctrinele acesteia. I s-a retras de către distinșii și prea iubiții săi „ frați de credință ” dreptul de a preda la ITA ( Institutul teologic adventist ), fiind îndepărtat de ceea ce dânsul iubește și este în stare să facă cel mai bine: teologie. Motivul?!? Ei bine, motivul este discutabil… va spune chiar Florin Lăiu…

 … Depinde din ce parte privești lucrurile. Dacă ești în structurile puterii, curajul și profesionalismul care transpare din studiul profesorului nu este altceva decât „ otravă ” pentru sufletele adventiste, „ prilej de tulburare și confuzie în popor ”, ba chiar dinamitarea serioasă a însăși temeliei doctrinale adventiste. Dar dacă ești indiferent la jocurile de culise al bisericii și interesat sincer exclusiv de adevăr ( fie el biblic sau nu ), nu poți să nu acorzi meritele cuvenite profesorului. Bineînțeles, să i le acorzi atât cât merită, deoarece ADEVĂRUL despre doctrina sanctuarului este mult mai dureros decât acceptă însuși profesorul. 

   Profesorul Lăiu este singurul personaj mai proeminent din adventismul mioritic care a îndrăznit să ia taurul de coarne. Dacă ar fi să rămân în domeniul tauromahiei, Lăiu a înnebunit prin studiul său animalul adventist ( a se citi forurile de conducere ale bisericii ) întocmai cum un toreador spaniol chinuie și zăpăcește prin mișcările sale abile pe bietul dobitoc încornorat. Ba că Ellen White este o voce importantă care merită să fie încă ascultată de popor, ba că teologia ei este naivă și neserioasă, derivată de fapt din teologia lui Miller sau Crosier ( cel puțin la subiectul sanctuarului ). Ba că trebuie să ne dispensăm de a mai studia biblia cu ajutorul spiritului profetic, ba că nu. Ba că nu există nicio legătură între Daniel 8,14 și teologia Zilei Ispășirii ( poate decât printr-o hermeneutică forțată și neprofesionistă ), ba că la 1844 a început totuși judecata de cercetare premilenială. Și tot așa, una caldă, una rece… de nu mai știe sistemul ce să facă cu un astfel de individ: să-l asculte și să-i cerceteze cu băgare de seamă vorbele și scrierile, sau să-l arunce la gunoiul istoriei ca pe un nou eretic infatuat? 

   Așa cum era de așteptat din partea bisericii, și așa cum  s-a întâmplat dintotdeauna cu cei care „ au venit cu schimbări la mai toate subiectele teologice ”, biserica a ales să se descotorosească de Lăiu, cu teologia lui cu tot, ca de o măsea stricată. Ce contează că omul este un erudit care a muncit ani de zile pe tema sanctuarului? Ce contează că argumentele sale lingvistice, exegetice sau istorice sunt serioase și profesioniste, și nu pot fi refuzate decât dacă ești politruc sau dobitoc la propriu? … Puțin le pasă lor de asta. „ Mai bine să moară un om, decât să piară tot neamul ”: acesta este ecoul cuvintelor lui Caiafa, care încă se mai aud după 2000 de ani în culisele oricărui sistem bisericesc corupt, și ca atare și în culisele adventiste. Așa se face că un comitet de câțiva indivizi interesați doar de păstrarea privilegiilor lor ( gen computere performante Apple, locuință și mașină gratis la dispoziție , etc ), privilegii provenite desigur din zecimea celor mulți și ignoranți, l-au executat prin vot ( păi se putea oare altfel?!? ) pe teologul nostru, și i-au interzis să mai deschidă gura în public ( a se citi deocamdată  ITA ), „ zăpăcind ” eventual și mai tare creierele tinere adventiste.

    Din păcate, Lăiu nu are curajul și integritatea morală de a merge până la capăt pe urmele descoperirilor sale. Despre acest capăt voi scrie personal pe larg în săptămânile următoare, încercând să demonstrez cu argumente că doctrina adventistă a sanctuarului nu numai că este foarte naivă, dar nu are nicidecum vreo susținere serioasă, nici în biblie, nici în istorie. Dar asta mai târziu, deocamdată să rămânem la oile noastre… Nu cunosc motivele personale ale profesorului pentru care nu vrea să renunțe odată curajos la linia de partid, și nici nu mă interesează. Dar este evident că atitudinea lui este una duplicitară, dacă citim ceea ce scrie în studiu și ce declară apoi pe pagina personală. Și asta pentru că în studiu se distanțează curajos de teologia de carton clasică adventistă cu privire la sanctuar, dar în fața „ fraților ” săi își face laș Mea culpa, doar-doar l-or slăbi un pic din strânsoare inchizitorii săi. În studiu transpare clar o atitudine profesionistă de a face exegeză și teologie, dar în mediul adventist vine cu justificări, corectări și coafări a poziției sale teologice, ca să nu pună și mai mult pe jar suflarea adventistă. 

   Dacă nu fusesem dezamăgit destul de ipocrizia și corupția strigătoare la cer a așa-zisului „ popor al lui Dumnezeu ” la toate nivelele sale , Florin Lăiu m-a dezamăgit încă odată prin prestația sa personală post-scriptum a acestui studiu. Dânsul acuză de rele intenții față de biserică pe cei care sunt realmente interesați de studiul dumnealui, mă acuză pe mine că i-am tradus studiul într-un stil „ varză ” ( apropo, ar putea veni aici și să mă confrunte în față, arătându-mi creștinește ce și unde am greșit cu traducerea iar eu sunt gata să corectez fără probleme, altfel calificativul-legumă din partea lui este la fel de „ ieftin ” precum varza propiu-zisă …), dar nu vrea să observe bătaia cruntă de joc, de o mârșăvie și lașitate ieșite din comun, pe care o practică fariseii din forurile de conducere adventiste, farisei care scuipă semințe în mod ordinar pe munca de ani de zile a profesorului. Nu vrea să observe jocurile de culise cărora le-a căzut pradă în mod evident. Nu vrea să observe că nimeni dintre cei care ar fi trebuit să fie primii interesați de studiul cu pricina, nu este dispus la un dialog profesionist sau măcar sincer pe marginea doctrinei sanctuarului. Nu vrea să observe imensa prăpastie dintre afirmația oficială a bisericii că teologia și doctrinele adventiste au venit în mod progresiv, și realitatea tristă care demonstrează că adventiștii cred că doctrinele lor au picat din cer exact la sediul Ellen White Estate. 

     Florin Lăiu este în aceste zile copia la indigo a comicului personaj caragialesc Farfuridi, la sfârșitul actului al treilea din renumita operă „ O scrisoare pierdută ”. "Soluţia" lui Farfuridi în problema revizuirii Constituţiei este adesea citată pentru a exprima un nonsens ori evitarea unei rezolvări tranşante şi eficiente: 

     „ Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis! ”. 

    Și, într-adevăr, sufletele adventiste nu pot ieși prea ușor din dilema provocată chiar de Farfuridi-ul lor teolog. Iar dilema este următoarea: păi dacă Ellen White a greșit grav în ceea ce privește compartimentarea templului din cer, suirea lui Isus imediat după cruce lângă tronul Tatălui, ușa deschisă și ușa închisă, șamd, cum putem noi să mai avem încredere în ea ca profet al lui Dumnezeu?   La fel ca turmentatul cetățean Agamiță Dandanache, spălate la creier de propaganda oficială ani și ani la rând, creierele adventiste sunt acum complet debusolate când văd cum unul dintre „liderii ” lor marcanți se disociază în studiul cu pricina de „ constituția ”  Ellenei White, măcar în ceea ce privește doctrina sanctuarului, cerând conducerii, forurilor superioare și chiar plebei AZS o aplecare profesionistă asupra temei în sine, iar pe de altă parte înfierează cu patimă tocmai pe aceia ca mine care îi susțin entuziast apelul domniei sale. Altfel spus: Farfuridi adventist recunoaște că opinia generală a bisericii este greșită în ceea ce privește sanctuarul din cer și lucrarea lui Isus de acolo cu o jumătate de gură, iar cu cealaltă jumătate se pune în continuare la dispoziția bisericii ca un mielușel pe care îl duci la măcelărie, adică exact la dispoziția acelei biserici care este un abator monstruos de oameni cu idei noi, interesante sau cel puțin progresiste. 

   Florin Lăiu este dezamăgit că un comitet de indivizi certați cu cele mai elementare noțiuni de civilizație și dreptate i-au descalificat munca de o viață printr-un simplu vot, dar în același timp sărută bocancii călăilor săi, sperând să mai primească și el, așa … măcar niște firimituri de la masa bogată a stăpânilor săi, dacă pâinea i-a fost luată cu brutalitate. Măcar să mai vorbească și el în biserică, provocând isteria unor moșuleți sclerozați de 70 de ani, dacă de crema tânără a intelectualității adventiste nu se mai poate atinge. Nu pot decât să plâng cu un ochi și să râd cu altul când văd pățaniile teologului „ eretic ”. Pe de-o parte mă întristez când văd cum munca serioasă a unui om este călcată în picioare de niște parveniți lipsiți de cele mai elementare noțiuni de dreptate și civilizație, iar pe de altă parte râd cu toată gura când știu că și Lăiu gustă pe propria-i piele acum „binecuvântările ” deosebite ale sistemului pe care eu l-am numit schizofrenic chiar pe pagina dânsului. Probabil că ex-profesorul își iubește așa de mult biserica încât chiar dacă l-ar exclude pentru viziunea sa referitoare la sanctuar, el tot n-ar învăța nimic din tot acest circ de prost gust. 

    Dilema lui Lăiu este însă chiar mai gravă decât dilema adventiștilor care s-au obișnuit de o viață întreagă să aibă „ tot adevărul ” în culori albe și negre, via Ellen White. Lăiu este exact întruchiparea blestemului( blestematului ) din Amos 5,19. El încearcă să se descotorosească cumva de „ leul ” teologic numit Ellen White, deoarece este evident că acesta a îmbătrânit și nu mai poate fi considerat regele pădurii din punct de vedere teologic, dar în goana sa exegetică dă peste un „ urs ” numit Desmond Ford care a făcut mari ravagii în adventism prin ideile sale despre sanctuar acum 40 ani. Căutând cumva un refugiu din partea atâtor „ mamifere ” care-i pricinuiesc oarecum neplăceri, el se refugiază în biserică, dar … surprise! Și acolo este mușcat de șerpii otrăvitori din comitete, uniuni și conferințe. Acesta este prețul inevitabil al slujirii la doi stăpâni și al nedescotorosirii la timp de mentalitatea de gen „ alba-neagra ” adventisto - țigănistă.  Iar Lăiu și-o merită pe deplin. 

    Cu toate astea, nu aș vrea să închei într-o notă prea pesimistă. Soluția este aceeași pentru orice om, ca atare și pentru Lăiu: Isus! Doar Isus este adevărul și el ar trebui să fie îndrăgostit doar de adevăr, și nu de un sistem bisericesc. Consider că aceasta este marea șansă a vieții sale: șansa să se reseteze complet, să uite toate pretențiile adventiste cu care a crescut, să înceapă teologic de la zero, să șteargă cu buretele toată formația sa de teolog afiliat vreunei biserici, și să caute adevărul dincolo de doctrine pe care printre rânduri el însuși le numește aberante. Lăiu are totuși ultimul cuvânt, chiar dacă acel comitet pseudocreștin i-a terfelit munca prin noroiul intereselor personale de moment. Mă îndoiesc însă profund că Lăiu e capabil să deschidă ochii și să vadă, măcar acum, în al doișpelea ceas. Mă îndoiesc că are curajul să întoarcă spatele unei biserici corupte și să-și întoarcă fața la Hristos. Omul Lăiu încă mai depinde de oameni și încă mai pleacă urechea la cele omenești. Dar vorba aceea: „ cât trăiește omul, tot învață.” Chit cu unii învață din greșelile altora, alții din greșelile lor. Nenorocirea e că o a treia categorie de oameni nu învață niciodată, nici măcar din greșelile proprii. Iar enoriașii îi urmează beți ca Agamiță Dandanache, sughițând din când în când : ” Eu cu cine votez ?!? ” ... Cu Ellen White, cu Desmond Ford, sau cu … Martin Luther ( sic )?!?