Creștinism păgân (IX b): diluarea sacramentelor: cina Domnului

      Spre deosebire de botezul cu apă, cina Domnului este un obicei sau ritual al bisericii instituit chiar de Isus Hristos, conform evangheliei lui Ioan și epistolelor lui Pavel. Am putea spune așadar că este mai mult decât întemeiat ca să participăm regulat la un astfel de eveniment din viața bisericii: este o poruncă divină. Ceea ce se scapă din vedere este faptul că de-a lungul secolelor au fost vărsate râuri de sânge de către mâini protestante și catolice datorită disensiunilor cu privire la acest ritual sacru. Și asta pentru că oamenii au dat atenție mai mult formei decât esenței, ca dintotdeauna. Ce a intenționat Isus atunci când a stabilit acest ritual? A dorit El ca oamenii să participe la sfânta cină doar cu anumite condiții? A vrut ca împărtășirea cu trupul și sângele Său să fie acordată numai unor ”aleși”? Și ce are de-a face stadiul nostru spiritual ca și condiție de împărtășire cu sfânta cină?

    S-o luăm de la început. Atunci când le-a spălat picioarele cu apă ucenicilor, nici prin gând nu i-a trecut lui Isus că unii erau ”demni” su ”nedemni” să fie spălați. Lecția aceea a fost una a umilinței și a dragostei desăvârșite, inumane, infinite. Nimeni nu a fost exclus nici de la spălarea picioarelor, nici de la frângerea pâinii. Iuda vânzătorul era acolo, cu planurile sale deja urzite. Petru cel trădător era acolo, cu o gură cât o șură, dar necunoscând criminalul care zăcea latent în el însuși. Toma cel îndoielnic era acolo, neînțelegând de ce vorbea Isus atâta despre chinurile care-L așteptau. Iar toți ceilalți erau plini de gânduri egoiste, dorind să ocupe o poziție ministerială cât mai bună în viitorul regat al lui Mesia, deși Isus le spusese de sute de ori până atunci că El nu este din lumea aceasta. 

     Așadar…degeaba spune Ioan că erau toți ”curați” cu excepția unuia singur…În realitate erau toți niște pramatii care nu înțeleseseră nimic din ceea ce însemna Isus și misiunea Sa. Cu toate astea, nu a fost nimeni exclus de la cina cea de taină. De ce... ”de taină”?!? Pentru că acolo urma să se desfășoare sub ochii lor năclăiți de omenesc taina tuturor tainelor: iubirea divină dusă ”până la capăt”. Dumnezeul infinit murind pentru niște analfabeți. Dumnezeul care ține în mâna lui universul dându-și duhul pentru o lume rebelă, mai mică decât un atom. 

    Spălarea picioarelor și împărtășirea care a urmat nu a constituit nicidecum în ochii lui Isus vreo decorare de merite sau vreo decernare de premii. Nici prin cap nu I-a trecut ca cina să fie instrument de separare între oameni. Nu a dorit ca spălarea picioarelor și împărtășirea cu vinul sau pâinea să fie exclusiv proprietatea vreunui „popor ales”. Dacă ar fi venit în acea cameră însuși Caiafa, și s-ar fi lăsat servit de Isus, atunci cu siguranță Regele Regilor ar fi fost gata să-l servească. Dacă ar fi venit chiar Pilat sau vreun soldat roman, și ar fi acceptat că Isus este Mesia, ar fi fost primit cu bucurie să se împărtășească. Isus, cel care a întemeiat acest ritual, nu cunoștea granițe și nu punea etichete oamenilor. Oricine ar fi fost bine primit, de la păgâni la evrei, de la tâlhari la ucenicii cei mai fideli. 

     Urmașii Săi au priceput bine lecția în primele decenii după înviere. Cina devenise pentru biserica primară exact ce spune cuvântul: o cină frățească unde dragostea își ocupa locul de frunte printre virtuțile prezente. Creștinii se adunau cu bucurie, nerespingând pe nimeni de la împărtășire, mai ales după episodul cu visul acela ciudat al lui Petru(Fapte 10, 9-17). Da, chiar păgânii netăiați împrejur, chiar soldații căliți în lupte, chiar stăpânii nemiloși de sclavi, toți fuseseră îmblânziți de dragostea aceea de pe Calvar. Nu mai era acum nici-o diferență între oameni: nici bărbat, nici femeie, nici evreu, nici păgân, nici slobod, nici rob…căci toți erau una în dragoste. Și dragostea era Hristos. Ăsta este secretul succesului incredibil al creștinismului primului secol. 

     Dar ” dragostea dintâi a pierit ” și la comanda bisericii creștine a trecut … dracul. A fost (re)inventată religia, și odată cu ea o mie de norme, dogme, tradiții și tâmpenii omenești. Acum putea lua cina doar cine făcea parte din biserică. Doar cine era ”creștin”. Dacă nu erai ”creștin”, trebuia să te faci. Iar cum trebuia să te faci, am descris în episodul anterior: o babilonie curată. Nu trebuia doar să crezi în Isus ca Salvator al tău și cu asta-basta, așa cum se întâmplase în timpul vieții apostolilor…Nu, nu, nu…Păi episcopii, prezbiterii, diaconii și arhiescopii din ce să mai trăiască și ei, dacă nu din credința ta? Credința trebuie să dea pe față faptele, iar faptele de ”făcut” nu erau cu nimic mai puține la număr (și mai alienante spiritual) decât cele evreiești, de dinaintea lui Isus și pe care Acesta le socotise o povară. 

   Cum s-a ajuns de la o masă de împărtășire frățească, unde trona bucuria sfântă a veștii bune aduse de evanghelie, la ritualul solemn cu fețe posomorâte, oficiat numai de cler? Iată cum. Prin vremea lui Tertulian, pâinea și rodul viței au fost separate de masa obișnuită. Iar prin secolul al doilea, această separare a ajuns să fie completă. Unii cercetători ai istoriei bisericii primare (Svensen:Table of the Lord” și Barclay: „Lords Supper”) susțin că renunțarea la masa obișnuită s-a făcut ca să ferească Euharistia de profanare prin participarea la aceasta și a necredincioșilor. Deja începea să se formeze marele club creștin, catolic și ”apostolic”. Tot la fel de probabil este și varianta inversă, potrivit căreia influența tot mai pregnantă a păgânismului  în biserică a dus la separarea cinei de atmosfera voioasă, lipsită de religiozitate, în care se lua masa în casa cuiva. În secolul IV, la consiliul de la Cartagina au fost interzise mesele „agape” - de dragoste- între creștini.

     Odată cu interzicerea lor au dispărut sintagmele „frângerea pâinii” și ”cina Domnului”, ele fiind înlocuite acum cu sacra Euharistie. Irineu (130-200) a fost primul părinte al bisericii care s-a referit la pâine și vin ca fiind „jertfe”, urmând ca de-acum încolo să fie numite așa până în ziua de azi. Tertulian, Clement din Alexandria și Hipolit au început să folosească un limbaj ce evoca prezența lui Hristos în pâine și vin. Însă abia Ambrozie din Milan, spre sfârșitul secolului al patrulea, a folosit pentru prima dată cuvintele sacre ” Hoc este corpus meum ”( Acesta este trupul meu), prin care se credea că dețineau în ele puterea de a transforma pâinea și vinul chiar în trupul și sângele Mântuitorului. Inutil să mai amintesc că această gogoriță este crezută până azi de milioane nenumărate de creștini catolici, sinceri de altfel în prostia lor. Dar prostia tot rămâne prostie, în fine și la urma urmei…

     S-a schimbat cu totul ritualul de împărtășanie. Cina nu mai era acum un eveniment al comunității, ci un ritual preoțesc care trebuia urmărit de la distanță. Masa pe care stăteau elementele sacre trebuia privită cu teamă și reverență, deoarece acolo urma să ia ființă Hristos. Euharistia devenise un ritual sobru, iar inocența și bucuria prezentă altcândva dispăruseră. Pâinea și vinul erau acum sacre prin ele însele. Și pentru că totul devenise „sacru”, logic că era acum nevoie de o persoană „sacră” care să oficieze Euharistia: preotul. Așadar, preotul jertfea în cadrul liturghiei literalmente pe Hristos, conform credinței populare. Nu era suficient că Acesta se jertfise odată și pentru totdeauna, ci era nevoie să se jertfească săptămânal, cu totul contra învățăturilor apostolului Pavel( Evrei 9,11-14,25-28; 10,29).

   În consecință, cina Domnului a ajuns ceva foarte îndepărtat de ideea de biserică adunată laolaltă pentru a celebra frângerea pâinii. A încetat să mai fie o sărbătoare a bucuriei, devenind un moment sacru, privit cu teamă. Începând din sec XI, și după 350 de ani de aprige controverse, a fost elaborată doctrina transsubstanțierii , adică acea credință aberantă că pâinea și vinul se transformă prin rugăciunea preotului efectiv în sângele lui Hristos. Datorită acestei doctrine, oamenii priveau acum ”cu frică și cutremur” la ceea ce cândva fusese o masă de părtășie, unde Isus ”venea” doar în pielea săracilor și nevoiașilor. 

    Astăzi cina se deosebește prea puțin într-o biserică neo-protestantă de ceea ce se întâmpla în evul mediu:

 - Cina Domnului constă dintr-un păhărel de vin(must) și o bucățică de cocă fără aluat ( aluatul simbolizează păcatul), fiind separată total de o masă obișnuită de părtășie.

 - Atmosfera este sobră și tristă, ca în biserica catolică a evului mediu.

 - Enoriașilor li se spune de către pastor că trebuie să se reexamineze de păcate ascunse înainte de a se împărtăși, practică provenită de la Jean Calvin( White, Protestant Worship,66). 

 - Unii pastori din anumite confesiuni îmbracă și azi robe clericale speciale pentru această ocazie.

 - Toți pastorii creștini rostesc într-o atmosferă solemnă cuvintele sacre ” Acesta este trupul meu” și ” Acesta este sângele meu” înainte de distribuirea vinului și a pâinii, fără să țină seamă deloc că acesta este un ritual păgân, în cadrul căruia elementele în sine deveneau sacre prin rugăciune. Exact la fel face orice vraci sau șaman din Africa sau India prin incantări ”sacre” asupra unor obiecte fizice, dându-le ”putere”. 

 - Dacă după servire a mai rămas pâine de prisos, ea este arsă, conform unui ritual iudaic străvechi care nu are nimic de-a face cu evanghelia.

   Mai ar fi ceva de comentat, pe care îl consider extrem de important cu privire la cină. Enoriașilor li s-a spus mereu (începând cu Calvin) de la amvoane că a se împărtăși fără să-și facă în prealabil o verificare de sine este un lucru grozav. Versetele din 2 Corinteni 11,… sunt ca de obicei răstâlmăcite în mod sălbatic. Am fost de nenumărate ori martorul stupefiat al unor predici aberante, uneori chiar diabolice, în care se spunea oamenilor din sală că a lua cina având anumite păcate este ceva periculos. Ca urmare, fără exagerare, aproape jumătate din sală au plecat acasă, speriați de-a binelea. Cei care rămăseseră erau, desigur,…„sfinții” fără păcat.   

      Dumnezeul prezentat în acele predici nu era acel Isus care îl acceptase pe Iuda și pe Petru la cină, ci unul care se interesa dacă soții s-au mai culcat împreună cu trei zile înainte de întâlnirea cu el sau nu, dacă îi dau zecimea sau nu, dacă și cine este certat cu cine, șamd. Ca să nu mai spun că dumnezeul acesta nu dădea cina decât celor care erau din gașca lui. Străinii puteau să stea afară. Numai celor ”tăiați împrejur”, numai „sfinților din poporul ales” le era conferită „bucuria” împărtășirii cu sângele și trupul lui. 

      Această mentalitate larg răspândită în creștinismul instituționalizat de astăzi este o drăcovenie cumplită. Cum adică să te cercetezi pe tine însuți? Parcă eu știam că este doar Unul singur care poate da verdictul în ceea ce te privește. Cum să spui despre tine că „ ești pregătit” să iei cina? Doar Unul singur este în stare să vadă corect starea ta de păcătoșenie sau de sfințenie. Și oricum, chiar criminal să fii, dacă Isus nu s-a schimbat între timp, atunci tocmai tu trebuie să iei cina. Felul în care se „pregătesc” azi sărmanii oameni pentru cina Domnului nu are absolut nimic de-a face cu îndreptățirea prin credința în meritele unui Mântuitor răstignit. Ci își trage seva din otrava evului mediu care a sugrumat ultimele rămășițe de creștinism autentic, înlocuindu-le cu surogate satanice. 

    Toate aceste caracteristici de mai sus indică faptul că astăzi cina Domnului este mai degrabă o anomalie păgână, decât o masă frățească de bucurie, așa cum a intenționat Dumnezeu. Cina este simbolul dragostei infinite care se jertfește pentru păcătoși. Dar ea a devenit azi nuiaua unui dumnezeu neînduplecat care îi trăznește pe păcătoși. La cină poate și trebuie să ia parte absolut oricine, iar cu cât este mai „păcătos”, cu atât mai mult este recomandat pentru cină. 

     Dar astăzi cina se servește numai în cercurile „selecte” ale unor oameni care (chipurile) nu au păcate. Cina trebuia să fie o masă a bucuriei. Acea bucurie sinceră că Altcineva a murit în locul tău. Dar astăzi este o masă a tristeții și a solemnității de parcă ai veni la o înmormântare. Trebuia să fie un eveniment în care spontaneitatea, frăția, și buna înțelegere să predomine. Dar a devenit un ritual rigid, sec, înspăimântător. Iar în cele mai bune cazuri este un moment în care „frații” și „surorile” se pupă de formă, cerându-și iertare în mod ipocrit unii altora fără să-și fi greșit cu ceva în realitate. O cacialma din evul mediu care nu se mai potrivește deloc omului modern. 

     Cu toate astea, milioane de creștini se împărtășesc regulat fără să le treacă măcar prin cap că ceea ce fac are prea multă legătură cu păgânismul, și prea puțină cu Isus Hristos. Căci dacă Acesta din urmă ar servi cu adevărat cina, atunci s-ar vedea și roadele...