Alergie la mântuire

      Astăzi sunt nervos. Am crezut că e numai un zvon, dar văd că se confirmă: am devenit alergic la „mântuire”. Nu e şi-aşa destul că aveam o groază de bube în capul meu teologic, „nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn”....mai trebuia să vină acuma şi amărâta asta de alergie. Nici nu rosteşte un creştin „născut din nou” cuvântul „mântuire”, că repede iau ciobul să mă scarpin. Mă doare inima...Mi se strepezesc dinţii. Mi se-ntoarce stamacul pe dos. Îmi cade pielea de pe mine. Şi mi se usucă limba numai când vine vorba despre mântuire... Am ajuns rău de tot, ce să mai...

      Mântuire în jos, mântuire în sus. Mântuire la dreapta, mântuire la stânga. Mântuire în toate punctele cardinale. În predici, în cărţile de cântări, la şcoala de sabat sau de duminică. Mântuire pe unde te uiţi cu ochii...Numai despre ea vorbesc creştinii. Numai mântuire visează...E imposibil să deschizi o discuţie cu vreun creştin şi să nu apară vorba despre mântuire...

     Nimic şi nimeni nu e mai important decât mântuirea. Nici familia, nici soţia sau soţul. Nici legăturile de rudenie. Nici cariera. Nici viaţa asta. De fapt, trebuie să-ţi urăşti viaţa asta şi să doreşti doar mântuirea. Doar ea contează, pentru că acolo....

   ...Pentru că acolo ce? Păi acolo îi aşteaptă pe creştinii „noi născuţi” o viaţă ca-n filme: străzi de aur, mare de cristal, banchet cu Isus, case de argint, coroniţe cu steluţe viu strălucitoare, iarbă aurie, călătorii intergalactice, internet gratis. Adică ce mai...exact ce nu au avut aici, pe pământul ăsta nenorocit. De-aia îşi doresc creştinii mântuirea.   Pardon...am zis numai creştinii? Iertaţi-mă, am greşit: musulmanii visează la 72 de fecioare care îi gâdilă pe spate, evreii visează să conducă universul de la pupitrul de comandă al lui God, budiştii visează şi ei în karme şi alte drăcovenii din ultima treaptă a existenţei, yoghinii la indentificarea cu marele EU universal. Toată lumea aşteaptă mântuirea cu sufletul la gură.

     Ba mai mult, se grămădesc buluc la poarta strâmtă a raiului, călcându-se reciproc în picioare. Doar nu le-a zis Isus că poarta spre Împărăţie este strâmtă? Şi ...creştini „nou-născuţi” cum sunt, ei nu aşteaptă frumuşel la coadă, să intre unul câte unul. Ci se bulucesc ca oile, călcând peste cadavrele altora. Se înjură, se dispreţuiesc, dau din coate şi din gură( mai ales din gură), se urăsc, se bârfesc, se duşmănesc. Păi nu le-a zis Isus aşa, că Împărăţia se ia cu năvală? Ca la Rovine sau Călugăreni. Sau ca în vechiul testament, Canaanul...

   Numai păcătoşilor şi ateilor le place viaţa asta. Numai ei pun accent pe clipă. Numai ei îşi trăiesc din plin viaţa, aşa scurtă, cum le-a fost dată. Creştinii, mai ales cei nou-născuţi, se baricadează însă cu „evlavie” în mănăstiri de duh şi de piatră. Nimeni să nu-i deranjeze cumva din „relaţia lor strânsă cu Dumnezeu”. Nu cumva să piardă ultimul tren. Nu cumva să se contagieze în cupola lor de cleştar cu vreun păcătos.

      Haideţi acum să vă spun de ce urăsc „mântuirea”. Datorită faptului că am inima sinceră şi gura spartă, am devenit o piatră de poticnire pentru „sfinţi”. Un prieten  îmi întoarce spatele fără să-i fi făcut ceva în mod concret, ci doar pentru că ideile mele îi pot periclita mântuirea lui. Un unchi de-al meu îmi transmite să nu cumva să mai îndrăznesc să merg pe la  copiii lui pe-acasă, că nu vrea ca ei să-şi piardă mântuirea din cauza mea. Un văr  de-al meu îi interzice soţiei sale să mai stea de vorbă cu mine( în extrem de rarele situaţii în care ne întâlnim) pentru că eu am înnebunit la cap şi din cauza ideilor mele cine ştie...poate că o „corup” şi-şi pierde mântuirea. O biserică întreagă ( prin reprezentanţii ei aleşi, comitetul) îmi spune să nu mai vorbesc liber la şcoala de sabat, pentru că tinerii care mă ascultă acolo îşi pot pierde mântuirea. Iar pentru că nu înţeleg de vorbă „bună”, mă avertizează frumuşel că vor pune paznici la uşă, ca să nu mai intru!!! Ah, ce bine ar fi ca toate cele de mai sus să fi fost scrise doar aşa...la nervi. Dar nu, sunt pierderi reale personale datorate „mântuirii”...Şi încă nu le mai spun pe-alea cu adevărat grozave. Şi-aşa i-ar durea undeva pe creştinii lui peşte dacă ar şti ce am pierdut eu din cauza nesuferitei ăsteia de „mântuiri”.

     Stau deoparte şi mă uit trist cum se luptă, respectiv cum aşteaptă cu înfocare oamenii mântuirea. A devenit un spectacol jalnic. Aţi văzut vreodată delfinii ce frumos execută piruete prin aer la delfinariu? Şi totul doar pentru un peştişor primit recompensă. Aţi văzut ce splendid ascultă animalele sălbatice la circ dresorii? Şi totul doar pentru o halcă de carne. Aţi văzut ce cuminţi sunt copiii cânt intră pe uşă Moşul? Şi totul pentru o punguliţă de bomboane colorate. Exact aşa şi creştinii: vor să fie cumiiiiiiiiiinţi aici în viaţa asta de jos ca să primească în dar frumos ambalată mântuirea. Cu cât sunt mai cuminţi, cu atât mai sigură e răsplata. Şi cine ar putea refuza o răsplată nemaipomenită ca mântuirea? Doar ateii şi păcătoşii, vă spun eu. Ei sunt cei de pe urmă. Creştinii, mai ales ăia născuţi din nou, vor neapărat să fie cei dintâi când s-or deschide zăgazurile cerurilor.

     Dacă este un om care merită tot respectul meu apropo de acest subiect, dacă este vreun om pe care să-l iau drept model atunci când vine vorba despre „mântuire”, acela este Oskar Schindler.  Omul ăsta chiar o merită. Şi-a riscat viaţa lui de nenumărate ori, ca să scape viaţa altora. Şi-a cheltuit o avere colosală moştenită de la tatăl lui, ca să dea altora să mănânce. A fost închis de Gestapo de două ori, pentru ca alţii să iasă din Auschwitz. Nu l-a interesat nici-o răsplată, nici-o mântuire, şi nici-un Dumnezeu. Dar l-a interesat omul. A avut empatie faţă de fiinţele alea sugrumate de frică, mâncate pe dinăuntru de disperare. A vrut ca acei oameni să aibă viaţă, chiar dacă nu din belşug, aşa cum o avea el.

    Când s-a terminat războiul, el a pierdut totul. De la nevastă şi până la ultimul Pfenning. A dat faliment în toate afacerile de după război. A ajuns ...al nimănui. Şi a murit singur într-o casă cu o singură cameră, lângă gara din Frankfurt. Dar povestea lui mişcă până azi vieţile a miliarde de oameni. Aici, în viaţa asta, nu a primit nici-o răsplată şi nu a făcut nimic pentru vreo răsplată. Dar el rămâne pentru posteritate un erou nemuritor. Şi dacă aş fi Dumnezeu, lui chiar că i-aş da ...mântuirea.

    Ei bine, o astfel de „mântuire” vreau eu. Mă interesează mai mult cei din jurul meu, şi mai puţin îngerii. Îmi răpeşte răsuflarea mai mult natura din preajma casei, şi mai puţin iarba aia argintie şi aurie din cer. Atunci când dau zece lei unei băbuţe sărace în piaţă care nu-şi poate cumpăra decât o portocală, şi nu un kilogram, şi văd că-i vine să mă ia în braţe de bucurie, pentru mine aia e mântuirea.  Când vin îmbrăcat în Moş crăciun la copiii săraci dintr-un sat uitat de lume, acolo unde o ciocolată e rara avis, şi văd cum mă înconjoară râzând, simt că sunt mântuit. Faptul că am alungat tristeţea pentru o clipă din ochii lor nevinovaţi e o răsplată infinit mai mare decât străzile de aur adventiste. Şi când am o discuţie despre viaţă cu vreun ateu, şi văd că la sfârşitul acesteia mergem împreună să bem prietenos ceva, fără să ne jignim sau să ne luăm arogant peste picior, pentru mine asta este mai important şi mai de preţ decât orice lauri ipotetici de pe marea de cristal.

   Da, îmi place să trăiesc viaţa asta. Îmi place să-mi fac prieteni cu care să mă bucur de orice clipă. Tot Dumnezeu mi-a dat-o şi pe-asta. Ca să profit din plin de ea: de un apus de soare, de o vacanţă la munte, de un zâmbet de copil, de un sărut pasional. Niciodată nu mi-a cerut Dumnezeu să-mi pun pofta în cui în viaţa asta, ca s-o moştenesc pe cealaltă, ci doar oamenii. Niciodată nu a cerut Dumnezeu să devenim posomorâţi, fricoşi, ursuzi, reci şi circumspecţi faţă de alţii în viaţa asta, ca să intrăm în cealaltă. Nu a făcut ţarcuri de jur împrejurul creierelor noastre zicându-le: „Doar până aici să gândiţi, să nu mergeţi mai departe”. Niciodată nu a spus că a cerceta curajos despre adevăr este o misiune sinucigaşă, ba dimpotrivă. N-a pretins să mă cocoţ pe muntele samaritenilor sau pe templul de la Ierusalim ca să ajung mai repede la El.

   Nu. Nimic din toate acestea nu mi le-a pretins sau interzis Dumnezeu. Ci doar religia părinţilor mei, care la rândul lor au luat-o de la părinţii lor, care la rândul lor au moştenit-o de la ai lor, care la rândul lor...O religie a fricii, când de fapt trebuia să fie una a bucuriei. Una a închistării sociale şi a robiei mentale, când de fapt trebuia să fie una a libertăţii. Una a stupidităţii ridicată la rang de virtute, când de fapt trebuia să fie a înţelepciunii.

   De-aia îl iubesc eu pe Dumnezeu: nu trimite nici-un înger să mă plesnească peste bot pentru ideile mele „răzvrătite”. Îmi dă libertatea să fac ce vreau, să cred ce vreau, să spun despre El ce vreau. Pot fi ateu sau pot fi ce-mi trece prin cap. Un aşa Dumnezeu e cu adevărat minunat. Îl iubesc indiferent dacă-mi va da mântuirea sau nu. Faptul că mi-a dat o viaţă, una singură, de care să mă pot bucura cu două mâini şi două picioare, este incredibil de mult. Îi sunt recunoscător din toată inima chiar şi numai pentru viaţa asta.

    Dar viaţa viitoare? Poate...Nu aş zice nu. Dar cum să fie viaţa viitoare  vreo plăcere, dacă nu am înţeles bine s-o trăim frumos mai întâi pe-asta...Cine ştie dacă îl vei iubi pe Dumnezeu acolo, dacă tu nu I-ai mulţumit serios mai întâi pentru viaţa asta. Şi cine ştie dacă vei fi capabil de empatie dincolo, dacă aici te-ai baricadat fricos în spatele unor lozinci vechi şi dogme răsuflate? Vei fi capabil să guşti adevărata libertate acolo?

   Nu, domnilor, cine nu gustă cerul de pe pământul ăsta, să nu mai bolborosească atâta despre mântuire. Măcar când are de-a face cu mine. Stă scris: „cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi”. Oare la ce, vă întreb eu pe dvs: la portocale sau la mântuire?