La început a fost informaţia ( I ) : introducere

        O problemă insurmontabilă pentru savanţii de orientare ateistă atunci când vine vorba să explice originea vieţii ( abiogeneza) este legată de informaţia cuprinsă în ADN-ul fiecărei celule. Din punctul evoluţionist de vedere, viaţa este rezultatul unui complicat amestec de acţiune a legilor naturale ( fizice, chimice) şi pură întâmplare. O scurtă privire în chimia organică şi genetică ne dezvăluie însă faptul că la baza vieţii celulare stă informaţia, exact la fel cum la baza formării şi dezvoltării oricărei societăţi stă limbajul, comunicarea. Celula nu poate  funcţiona deloc fără informaţie ( un program genetic prestabilit) aşa cum un software de calculator nu poate fi creat fără nişte parametri informatici viabili. Pot doar legile naturale să creeze de la sine un cod informatic care să stea la baza vieţii? Poate să ia naştere informaţie fără inteligenţă sau voinţă? Şi ce este de fapt informaţia, o noţiune materială sau spirituală?

      Peste tot în lumea de azi impregnată de tehnologie întâlnim  informaţie: în sisteme computerizate, în tehnologia comunicaţiilor( telefonie, telegrafie), în limbile naturale sau artificiale, precum şi în sisteme biologice. La o atentă cerecetare a noţiunii de „informaţie” se disting cinci dimensiuni de bază care cuprind toate aspectele ei:

1.    Dimensiunea statistică: Ce simboluri sunt permise? Cât de mare e stocul de simboluri? Cum are loc transmiterea informaţiei? Ce rată de transmisie a informaţiei este posibilă?

2.    Dimensiunea sintactică: Ce fel de cod este prestabilit? Ce reguli gramaticale sunt definite? Ce limbă vorbeşte transmiţătorul, respectiv receptorul informaţiei? Se pot înţelege între ei?

3.    Dimensiunea semantică: Ce sens doreşte să redea transmiţătorul prin ceea ce spune? Ce sens conţine codificarea verbală? Ce sens este recunoscut de receptor?

4.    Dimensiunea pragmatică: Ce reacţie aşteaptă transmiţătorul de la receptor? Cât de mult influenţează informaţia primită şi înţeleasă comportamentul real al receptorului?

5.    Dimensiunea apobetică( orientarea spre un scop anumit): Cu ce fel de scop este transmisă informaţia? Ce fel de rezultat este provocat de informaţie la nivelul receptorului? Corespunde scopul transmiţătorului cu rezultatele obţinute de către receptor?

      Această succintă reprezentare a legilor informaticii ne arată ceva esenţial pentru corecta înţelegere a originii vieţii : informaţia nu este o însuşire a materiei, deoarece la fiecare nivel al ei sus amintit este strict necesară o inteligenţă. Informaţia este aşadar o noţiune( concept) spirituală, care are nevoie de un purtător material. De exemplu, ca să putem vedea o fotografie digitală este nevoie de un procesor digital de date şi un ecran, sau ca să putem transmite un mesaj cuiva care nu e lângă noi e nevoie de o foaie de hârtie, etc...

    Teoria evoluţiei presupune că informaţia poate lua fiinţă doar din materia anorganică în sine şi afirmă că apariţia ei nu implică vreun transmiţător în mod neapărat. Dar teoria informaţiei după Claude Shannon, unanim acceptată în nenumărate domenii tehnice, afirmă în mod răspicat:

a): orice informaţie este cauzată de o sursă spirituală

b): orice informaţie este imposibilă fără un transmiţător

c): orice cod şi orice limbaj are la bază un acord( convenţie reciproc acceptată de către terţi). Aceste convenţii sunt componente esenţiale ale oricărui proces de transmitere de informaţie.

d): Mutaţia şi selecţia naturală sunt excluse ca sursă pentru informaţie semantică nouă.

     O privire asupra felului în care sunt alcătuite sistemele de informaţie la nivel celular indică asupra superiorităţii indiscutabile a acestora în raport cu cele artificiale. Cu privire la sensul unei afirmaţii care cuprinde semantică şi sintaxă, ciberneticianul H.J. Fletchner distinge trei nivele :

1.    Corectitudine gramaticală: O propoziţie corectă gramatical poate să fie complet absurdă semantic, de ex: „ Libertatea portocalie urmăreşte cu cinci ochi casa care gândeşte”.

2.    Corectitudine logică: O propoziţie logică nu trebuie neapărat să fie adevărată, de ex: „ Ploieşti este un oraş frumos la malul Dunării”.

3.    Adevărul afirmaţiei: O propoziţie nu poate avea sens decât dacă logica, semantica şi gramatica converg împreună în realitatea unanim acceptată, de ex:

„ Hamburg este un oraş mare în nordul Germaniei”.

     Creierul uman este atât de bine conceput încât este capabil să facă deosebire între toate aspectele de mai sus, alegând conceptul care descrie cel mai bine realitatea! Cum reuşeşte să facă acest lucru în mod uimitor, dacă până la urmă – potrivit ateilor – nu suntem DECÂT maşini ultraperformante fără o componentă spirituală?

   Potrivit teoriei evoluţiei, „omul este rezultatul unui proces material fără un scop predeterminat şi intenţie şi reprezintă cel mai înalt rezultat de organizare accidentală a materiei şi energiei” ( zoologul G. C Simpson). Iar Jacques Monod afirmă că omul „ este ca un ţigan la marginea universului, univers care este surd la muzica lui şi indiferent faţă de speranţele, suferinţele şi crimele acestuia”.

    Aşadar, oamenii care acceptă evoluţia ca paradigmă de explicare a vieţii se ciocnesc de un simţământ al goliciunii şi singurătăţii, pentru care viaţa nu are la urma urmei nici-un sens. Dacă adevărul este însă absolut, nenegociabil, avem nevoie de un reper inflexibil care să ne ducă într-acolo. Care este acest reper rămâne de văzut ( şi de ales în mod liber şi logic) spre sfârşitul serialului.

   Deocamdată să revin la discuţia despre informaţie. Ecuaţia derivată dintr-o convingere strict materialistă despre viaţă – care exclude supranaturalul – potrivit căreia Viaţa = materie + informaţie este falsă, deoarece într-un cadavru pot exista foarte bine materia şi informaţia ( vom vedea în episodul următor la ce mă refer când spun informaţie)  şi totuşi ...cadavrul este cadavru. O privire determinist-materialistă a fenomenului vieţii nu este aşadar nici corectă ştiinţific, şi nici nu corespunde realităţii ( există teorii corecte dpdv ştiinţific, dar care nu corespund realităţii, de ex conceptul newtonian despre univers vis-a vis de cel einsteinian,mai complet).

   Să reţinem aşadar concluziile cele mai importante din tot ce am spus până acum:

- o dimensiune materială nu poate crea o dimensiune nematerială

- informaţia nu este o dimensiune materială, ci spirituală

- nu există informaţie fără un cod

- nu există informaţie fără un transmiţător dotat cu inteligenţă şi voinţă

- la începutul oricărui lanţ informatic stă o sursă ( autor ) inteligent

- în procese statistice nu poate apărea informaţie nouă.

Aşadar, din punct de vedere informatic, existenţa vieţii este determinată în mod covârşitor de prezenţa sau absenţa informaţiei, iar această informaţie necesită din motive obiective un autor inteligent. Despre cine este reprezentată în mod concret informaţia la nivelul celulei, care este limbajul vieţii şi cum funcţionează acesta, în episodul viitor.

    ( va urma)