Creştinism păgân ( IX a): diluarea sacramentelor: botezul

     Am fost învăţaţi să credem că botezul şi cina Domnului sunt sacramente pentru un creştin. Adică „instituţii” create sau recunoscute de însuşi Isus Hristos, neapărat necesare pentru a intra în viaţa veşnică. Dacă aşa stau lucrurile, ce a intenţionat de fapt El să ne spună prin aceste forme? Pentru că trebuie să recunoaştem că, la urma urmei, tot nişte forme sunt. Care este rolul şi semnificaţia profundă a botezului şi a cinei Domnului practicate azi de fiecare biserică creştină? Au ceva magic în ele însele? Dacă da, ce anume? Dacă nu, atunci de ce sunt touşi importante?!? Vă propun o perspectivă istorico-critică asupra celor două sacramente creştine ca să descoperim ce mai este sacru şi ce a devenit profan din ele.
     Mai întâi să vorbim despre botez. Nimeni nu ştie exact cum s-a „născut” această practică, dar se ştie că nu Isus a fost cel care a întemeiat-o ci vărul său, Ioan Botezătorul. În ceea ce-l priveşte pe Isus, cel puţin din discuţia cu Nicodim, reiese clar că El era partizanul unui botez mult mai profund decât cel cu apă, care este vizibil. El pleda în acea discuţie nocturnă pentru un botez invizibil, cu Duhul Sfânt, ale cărui urmări sunt mult mai mari pentru individ şi pentru biserică. Nu ştim aşadar ce anume l-a determinat pe Ioan să boteze pe păcătoşi, dar ştim că Isus s-a lăsat botezat de vărul Său, dorind să întărească prin aceasta prin exemplul propriu importanţa botezului.  Însă...ce rol avea botezul atunci şi ce rol are astăzi?!?
      În cele mai multe biserici contemporane, între momentul convertirii( acceptarea lui Isus Hristos ca Mântuitor) şi botez trece o lungă perioadă de timp. Această perioadă de timp, care variază de la o biserică la alta, este destinată catehizării individului în cauză. Mai pe româneşte spus: spălării la creier. Persoanei care participă la „cursul pentru botez” i se împart rând pe rând doctrinele bisericii la care doreşte să adere, clerul religios asigurându-se că aceasta a băgat la cap faptul că i se face o favoare imensă să intre acum în "poporul ales". După o mărturisire publică a crezului în faţa bisericii, persoana este în sfârşit primită prin botez în „împărăţie”...
     Dar acest proces nu are nimic de-a face cu felul simplu şi nedoctrinar în care se desfăşura botezul în biserica primară. Atât Ioan Botezătorul, cât şi apostolii nu legau acest act de vreo mărturisire doctrinară. De fapt, nici nu exista altă doctrină în perioada apostolică în afara celei mai importante: Isus Hristos este fiul lui Dumnezeu, mort pentru păcatele tale. Imediat ce credeai asta, erai botezat!!! Iată ce spunea un cercetător al creştinismului primar despre botez şi convertire:
   „ Botezul şi convertirea erau legate una de alta. Cei care se pocăiau şi credeau Cuvântul erau botezaţi. Acesta era tiparul invariabil, cel puţin din câte cunoaştem azi. În primii ani de existenţă ai bisericii creştine, convertiţii erau imediat sau aproape imediat botezaţi după ce credeau în Isus ca fiind Mesia”. ( Green, Evangelism în the Early Church, 153).
    Exemplul din Faptele Apostolilor 8 cu famenul  etiopian botezat de Filip îndată ce  înţelesese evanghelia este revelator şi nu lasă loc de discuţii în acest sens. Botezul în apă nu era altceva decât mărturia vizibilă a credinţei persoane botezate. Aşadar, dacă putem asocia botezul vreunei componente spirituale, atunci aceasta este credinţa, şi nicidecum doctrina. Într-atât de puternică era această legătură pentru scriitorii noului testament încât folosesc adesea cuvântul „botez” în loc de „credinţă”, punându-l în relaţie directă cu ideea de a fi „mântuit”( Marcu 16,16, Fapte 2,38; Fapte 22,16; 1 petru 3,21).
  Atunci, când s-a separat botezul de primirea prin credinţă a lui Hristos? Aproximativ în primii ani ai secolului al doilea , creştinii cu influenţă în rândurile fraţilor lor au început să susţină că botezul trebuia precedat de o perioadă de instruire, rugăciune şi post. ( Ferguson, Early Christian Speak, 33). În secolul III această orientare s-a accentuat tot mai mult, ajungându-se ca persoanele candidate pentru botez să aştepte până la trei ani! Viaţa persoanei care urma să se boteze începuse să devină cercetată cu meticulozitate...Clerul preluase instruirea noilor convertiţi, episcopul devenind personal responsabil de transmiterea către aceştia a învăţăturii care preceda botezul. Acesta devenise acum un ritual rigid, elaborat şi încărcat de elemente împrumutate din cultura greacă şi iudaică, precum binecuvântarea apei, îmbrăcarea în haina de botez, rostitea crezzului, ungerea cu untdelemn pentru exorcizare şi oferirea de lapte şi miere persoanelor proaspăt botezate.
     Noii convertiţi, (catehumenii- de unde şi termenul de catehism) erau de obicei botezaţi în duminica paştelui sau de rusalii. În joia de dinaintea botezului, candidatul trebuia să fie îmbăiat. Acesta petrecea apoi vinerea şi sâmbăta în post, după care episcopul îi făcea exorcizarea, ca să scoată din el orice demon. În prima jumătate a secolului al treilea, apare mărturisirea baptismală de credinţă, care consta atunci din trei întrebări privitoare la cele trei persoane ale trinităţii.( W.R. Halliday: The Pagan Background of Early Christianity,313). Botezul degenerase uşor, dar ireversibil într-un act asociat mai degrabă cu faptele decât cu credinţa. Legalismul care îl însoţea a condus la un lucru şi mai uimitor. Întrucât se credea că numai botezul ierta păcatele, iar păcătuirea după botez nu mai putea fi iertată, în secolul IV amânarea botezului devenise o practică obişnuită. Aşa se face că unii, asemenea împăratului Constantin, aşteptau să ajungă pe patul morţii pentru ca să fie botezaţi.
   În secolul XIX, a fost introdusă „rugăciunea păcătosului” ca alternativă a botezului, evanghelistul Moody fiind primul care a făcut uz de ea. Nicăieri însă în noul testament nu veţi întâlni că apostolii conduceau vreo persoană la Hristos prin această rugăciune. Ea a cunoscut o largă răspândire începând cu 1950, odată cu campaniile evanghelistice mamut ale lui Billy Graham, în cadrul cărora mii de „convertiţi” ar fi trebuit botezaţi în aceeaşi zi. Din cauza faptului că de multe ori infrastructura lipsea pentru un astfel de botez în masă, s-a recurs la această alternativă a rugăciunii păcătosului, mai puţin dătătoare de probleme.
   Botezul a fost folosit încă de la început pentru a sublinia un lucru: pocăinţa şi credinţa. Deşi nu a fost o „invenţie” divină, Isus Hristos s-a supus totuşi acestui ritual fără să dea explicaţii de ce o face( Matei 3,15). Rămâne până astăzi un mister...Cea mai bună explicaţie pe care am auzit-o, este aceea că dorea să ne fie un exemplu, deşi El spune personal că „  trebuia împlinit ceea ce trebuia împlinit”...dând astfel loc unei palete foarte largi de speculaţii.
   În orice caz, sunt de acord cu botezul ca mărturisire publică a acceptării prin credinţă a lui Isus Hristos ca fiu al lui Dumnezeu, dar aceasta trebuie să se facă potrivit noului testament şi nu intereselor politice religioase. Botezul nu exprimă altceva decât credinţa ta, şi  are prea puţin de-a face cu iertarea păcatelor. Ca dovadă, Cel fără păcat, s-a lăsat botezat. Păcatele ţi se pot ierta oricând, şi nu e musai doar atunci când ieşi din apă. Cu atât mai absurdă este botezarea copiilor la catolici şi ortodocşi, având în vedere inocenţa intrinsecă a unor copii nou născuţi...
   Cu toate astea, botezul reprezintă într-adevăr o poartă. Una simbolică a trecerii din întunericul respingerii lui Dumnezeu la lumina emanată de caracterul Său. Una a trecerii din lumea aceasta despărţită de El în împărăţia harului Său. De la moarte la viaţă. Dar ...tot o formă rămâne, la urma urmei. Nimic şi nimeni nu garantează că cel botezat este efectiv un om convertit, un om care trăieşte cu adevărat în acea Împărăţie civilizată care nu aparţine acestei lumi.
     Dar cu ceea ce nu pot fi deloc de acord este politizarea botezului. Religia tocmai asta a făcut, obligând pe om să îndeplinească o nesfârşită suită de fapte „pregătitoare” pentru botez. L-a obligat să adere la un partid religios sau altul, băgându-i frica în sân că dacă nu se supune regulilor, îşi pierde...mântuirea. Botezul a devenit astfel mai degrabă un paşaport pentru mântuire obţinut prin fapte, decât o mărturisire simplă a credinţei că...eşti mântuit prin har.
   Încheind, pot spune cu convingere că ceea ce este vizibil nu are putere. Nu poate schimba inima, nu te poate face un cetăţean al cerului. Doar ceea ce este invizibil are putere, în speţă credinţa ta. Ea este mai de preţ decât orice formă seacă, decât  orice ritual religios.  Vorba Cuiva: „ ceea ce este născut din carne, este carne, şi ce este din născut din Duh, este Duh”.
  ( va urma)