Păcatul contra lui Dumnezeu, relaţia cu Dumnezeu şi alte anacronisme

            
           Poate că ar fi trebuit să vorbesc despre asta încă de la început. Nu putem avea o viziune corectă asupra a ceea ce este păcatul şi consecinţele acestuia atât timp cât avem o greşită impresie despre Dumnezeu. Şi nu putem avea o corectă impresie despre Dumnezeu atâta timp cât căutările noastre se mărginesc exclusiv la biblie, ca şi cum ea ar deţine toate răspunsurile. Sunt perfect conştient că evangheliile prezintă cea mai relevantă imagine despre caracterul lui Dumnezeu, dar de aici şi până la siguranţa întâlnită la mulţi cu privire la concepţiile lor despre  Dumnezeu e cale lungă. Dar dacă chiar biblia( Psalmi 19, Isaia 40,22) ne invită adeseori să căutăm slava lui Dumnezeu dincolo de sfera acestui pământ, adâncindu-ne privirile( şi investigaţiile) în universul infinit, poate că într-adevăr, aşa ar trebui să şi facem.
       Am auzit de nenumărate ori în mediul creştin expresia  "relaţie cu Dumnezeu" şi cum trebuie ca să ne "dăm interesul" ca să avem o cât mai bună astfel de relaţie. Dar stă în picioare un astfel de concept la o mai atentă privire? Eu cred că nu. Totul este de fapt un comportament care doreşte să contracareze nihilismul şi ateismul, sărind calul în partea cealaltă. Dacă la atei sau oamenii seculari existenţa lui Dumnezeu însăşi este pusă la îndoială, la cei foarte religioşi Dumnezeu e prezent în orice fleac, coborât la nivelul nostru uman, antropomorfizat şi bagatelizat. Practic, pentru cei obsedaţi religios, orice vis, orice întâmplare din cotidian, orice amendă, orice acident, orice succes, orice pierdere....absolut orice are de-a face cu Dumnezeu, frizând astfel domeniul patologicului. Pentru ei Dumnezeu încetează să mai fie un mister, aşa cum Îl prezintă atât vechiul cât şi noul testament(1 Timotei 6,16; Ioan 1,18), devenind un surogat divin atotprezent, gata să ajute până şi la nevoile casnice. 

     Care este adevărul? Îl putem bagateliza pe Dumnezeu, coborându-l la dimensiunea de părinte preocupat de fiecare detaliu din viaţa copiilor Săi? Bineînţeles, vor spune imediat nenumăraţi creştini. Astfel, dumnezeul lor este un dumnezeu gen Big Brother care prin camere cereşti de supraveghere "are grijă" de orice om, din orice punct de vedere, indiferent că acesta e de acord sau nu. De fapt, spun ei prin aceasta, noi nu trăim într-o lume a haosului unde se poate întâmpla orice şi oricui, ci trăim într-un stat poliţienesc dumnezeesc. Şi apropo, aici intră în poveste şi păcatul: cum ai greşit, cum ai dat de  pedeapsă.Care pedeapsă, la fel de sigur, spun aceştia, vine de la Dumnezeu. Este acesta însă adevărul? Ne spionează Dumnezeu neîncetat ca să vadă când şi cum călcăm strâmb? Şi este gata să împartă decoraţii celor evlavioşi şi amenzi usturătoare celor necredincioşi şi păcătoşi...sau lucrurile funcţionează cu totul altfel? 

      În primul rând, chiar conceptul atât de des uzitat de " relaţie cu Dumnezeu " este un anacronism din start. Nu poţi avea o relaţie, în adevăratul sens al cuvântului, cu Dumnezeul infinit. El este transcedent acestui univers, nu îl poţi vedea, şi nu îl poţi auzi în mod real. Rugăciunea, căreia nu vreau să-i ştirbesc câtuşi de puţin importanţa, este mereu strigătul NOSTRU spre el, mereu într-un singur sens, de jos în sus, şi niciodată de sus în jos. E adevărat, răspunsurile pe care le primim uneori la rugăciuni, constituie indiciul clar că Dumnezeu există şi este binevoitor, dar nicidecum că "avem o relaţie cu El".  La fel de bine i-aş putea scrie lui Angela Merkel sau lui Băsescu şi să primesc un răspuns. Dar asta nu ar însemna câtuşi de puţin că am o "relaţie" de prietenie cu aceştia.

     Dacă cineva insistă totuşi că au existat oameni extrem de apropiaţi de Dumnezeu, cărora El le-a vorbit gură către gură, numindu-i chiar prieteni, voi fi de acord, cu condiţia ca ei să recunoască la rându-le că într-o astfel de relaţie privilegiată ÎNTOTDEAUNA iniţiativa i-a aparţinut lui Dumnezeu şi nu omului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost cel care şi-a ales prietenii umani, şi niciodată invers. Avraam, Iacov, Isaac, Iosif, Moise, Ghedeon, Samson,Ilie, Elisei, Iov, David, profeţii, Pavel, şi lista este foarte lungă, nu L-au chemat pe Dumnezeu şi nu au avut planurile de viaţă şi slujire care ulterior i-au făcut celebri. Ci de fiecare dată relaţia a fost iniţiativa lui Dumnezeu. Isus a demonstrat acelaşi lucru, alegându-şi el ucenicii, şi nu invers, cu excepţia lui Iuda, care s-a dovedit a fi un impostor.

      Haosul actual din creştinism este datorat în mare parte şi impresiei greşite că ne putem trage cu Dumnezeu de şireturi când dorim şi putem obţine de la El  viziuni, vise, vindecări, bogăţie, etc, etc..pe bandă rulantă...că doar îi suntem prieteni şi fii, nu? Putem pleca în "lucrare", putem evangheliza, putem face câte şi mai câte deoarece aşa ne spune El....Really? Sau realitatea e că vedem şi auzim numai năluci peste tot?

     Pentru mine adevărata dimensiune a relaţiei noastre cu Dumnezeu se traduce inevitabil  prin felul relaţiei noastre cu semenii. Aceasta este adevărata noastră relaţie cu Dumnezeu. Noul testament este plin de pasaje în care Isus sau Dumnezeu se identifică pe sine cu omul de jos, nebăgat în seamă, necunoscut, neapreciat. Tocmai fariseii erau aceia care insistau până la saturaţie pe relaţia nedemonstrabilă cu un Dumnezeu pe verticală, dar erau total corigenţi la relaţia cu un Dumnezeu pe orizontală. 

       Am cunoscut de-a lungul a peste treizeci de ani oameni din biserică care erau peste măsură de meticuloşi cu privire la "relaţia" lor cu Dumnezeu, cum să nu-L supere şi cum să nu păcătuiască contra Lui. Dar mare mi-a fost dezamăgirea şi frustrarea să văd că tocmai aceşti oameni erau cei mai nesuferiţi în relaţiile lor cu alţii. Cei mai lipsiţi de empatie faţă de semeni şi nevoile reale ale lor.  Desigur, nu înţeleseseră nimic din biblie o viaţă întreagă. 

     Ei bine, dacă conştientizăm la modul cel mai serios cu putinţă că Dumnezeu este în stare latentă în fiece om de lângă noi, aşteptând să fie descoperit şi apreciat, atunci şi expresia "păcat contra lui Dumnezeu" va căpăta o altă dimensiune,mult mai concretă. Ideea atât de înrădăcinată în mintea creştinului de azi cum că păcătuind îi facem rău lui Dumnezeu este un alt anacronism, deoarece nu ai cum să-i faci rău cuiva cu care nu ai de fapt vreo relaţie. Doar noi ne impunem să credem că păcătuind provocăm mânia, pedeapsa sau, mă rog, vreo atitudine de răspuns din partea lui Dumnezeu. Biblia spune cu totul altceva( Iov 35,5-7; Iov 22,2-3; Ieremia 7,19; Proverbe 8, 36, Ezechiel 18, 26, 29) şi anume că păcatul determină o serie de consecinţe la nivelul legilor naturale care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu.

       În realitate, păcatul este un virus ucigaş care seamănă moartea în corpul gazdei care-l invită înăuntru. Dacă curveşti, minţi, furi, omori, fumezi, iei droguri, delapidezi, înjuri, urăşti, batjocoreşti...nu îi faci nici-un rău lui Dumnezeu, ci în primul rând ţie însuţi şi apoi celor din jurul tău. Iov 35, 8 sună cât se poate de convingător, chiar dacă cuvintele îi aparţin de fapt lui Elihu: " Răutatea ta nu poate vătăma decât semenului tău, dreptatea ta nu foloseşte decât fiului omului". Şi este în perfectă concordanţă cu mesajul justificării numai prin credinţă, fără faptele legii, aşa cum a fost predicat de Pavel.

        Astfel de versete, din păcate, sunt extrem de rare în biblie. Predomină cele unde Dumnezeu se mânie, este un Dumnezeu gelos, ba uneori chiar turbează de furie. În mintea creştinului de azi, predomină imaginea unui Dumnezeu justiţiar la sfârşit, care va arunca în iadul veşnic oameni care au comis păcate pentru 50-80 de ani în viaţa aceasta...Iar în mintea adventistului, predomină imaginea unui Dumnezeu încrâncenat şi a unei judecăţi viitoare copleşitoare din care nu se ştie cine şi cum va scăpa. De-aia pentru ei, trebuie să te comporţi aici ca să-L îmblânzeşti cumva pe Dumnezeu la judecată. 

       Spuneam în introducere că biblia ( de exemplu Psalmii) ne invită să-l căutăm pe Dumnezeu înălţându-ne ochii deasupra a ceea ce a creat omul ( fie chiar şi biblia) spre ceea ce a creat Dumnezeu. Când urmăreşti documentare despre univers, când începi să înţelegi ce dimensiuni necuprinse de mintea umană are numai galaxia noastră, care este doar una din multele miliarde de miliarde de alte galaxii din Univers, când întrevezi puterea şi măreţia unui Dumnezeu ascuns probabil în aşa zisă "energie neagră" care dilată constant universul în ciuda tuturor calculelor omeneşti, când începi să înţelegi misterele fizicii cuantice, ale celor mai minuscule forme de materie sau rămâi fascinat în faţa descoperirilor din genetica actuală, începi să te întrebi inevitabil cum poţi păcătui împotriva unui Dumnezeu atât de mare? 

        În micimea şi prostia noastră, am început să născocim reguli după reguli, metode după metode, soluţii după soluţii în vederea mântuirii noastre. Şi ca să nu pierdem cumva mântuirea noastră, ţinem morţiş la metodele astea. Dar aşa ceva e absurd şi ridicol.L-am redus pe Dumnezeul infinit la o grupare bisericească, la o teorie, la un crez, la nişte ritualuri. Şi credem că suntem cu atât mai sigur salvaţi cu cât nu dăm drumul prejudecăţilor noastre. Şi în timp ce ne agăţăm disperaţi de iluzii, călcăm în picioare semenii care nu gândesc ca noi, şi ne socotim singuri buricul universului. De când şi până când este lungimea unei rochii, mâncarea din frigider, statutul unei biserici, privitul sau neprivitul la televizor şi alte mii de păcate şi păcăţele infracţiuni care au de-a face cu Dumnezeu? Şi de când şi până când este virtutea umană o trambulină spre paradis? 

      Prăpastia de miliarde ani-lumină care ne desparte de Dumnezeu nu poate fi trecută decât de Dumnezeu. Dacă el nu ar fi întins mâna să ne scoată din groapă, am fi stat acolo mult şi bine spunându-ne rugăciunile. Dacă el nu ar fi întins mâna să ne scoată din valurile reci, ne-am fi înnecat cu siguranţă oricât de buni înnotători am fi fost. De aceea, vom fi salvaţi doar când ne vom concentra la Cel care ne salvează, şi nu la metodele noastre de a face pluta pe apă. Nu vom mai avea probleme cu păcatul, atunci când vom înceta să ne mai gândim la el, gândindu-ne numai la puterea Celui fără de păcat. Ajunge cu prejudecăţile, listele prefabricate de păcate şi teama de a pierde mântuirea! Ajunge cu lupta cu păcatul şi vaietele despre firea pământească! ..."În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.  Noi Il iubim, pentru că El ne-a iubit întâi."(1 Ioan 4,18-19)

     Realitatea tristă e că aşa-zisul creştinism de azi îl " iubeşte" pe Dumnezeu pentru ca şi El să ne iubească la judecata de apoi... Să ne mai mirăm de ce nimeni din jurul nostru nu mai vrea să audă de Dumnezeu?