(ne)Importanţa sabatului ( III ) : concluzii

  
        Din atitudinea lui Isus vis-a-vis de sabat reiese că această zi a fost concepută special pentru om ca să aducă odihnă şi bucurie. Deşi odihna în Eden însemna cu totul altceva decât ceea ce înseamnă azi, putem spune cu siguranţă că s-a intenţionat încă de la început ca această zi să fie altfel, cu totul diferită decât celelalte zile chiar şi pentru omul necăzut în păcat. La câteva mii de ani buni după creaţiune, Dumnezeu s-a văzut nevoit să-i aducă aminte omului de importanţa acestei zile. Dar de ce era nevoieca omul să-şi aducă aminte?
        Evreii îşi pierduseră în lunga robie din Egipt identitatea avraamică. Dacă strămoşii lor Avraam, Isaac şi Iacov dialogaseră mai mult sau mai puţin cu unicul Dumnezeu adevărat iar acesta se identifica pe Sine ca fiind chiar Dumnezeul lor( Exodul 3,6,16) , nu acelaşi lucru se putea spune despre evreii care tocmai scăpaseră din Egipt. Ei fuseseră timp de peste patru secole supuşi unei foarte puternice spălări la creier din punct de vedere religios. Episodul cu viţelul de aur este revelator şi cred că nu are rost să insist la acest subiect. Dar în ce consta identitatea avraamică? Prin ce s-a făcut Avraam plăcut înaintea lui Dumnezeu şi ce a reprezentat baza legăturii dintre cei doi?

     Credinţa lui Avraam într-un unic Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului a fost cea care i-a plăcut atât de mult lui Dumnezeu( Geneza 15,6). Spre deosebire de toate neamurile păgâne din jur care aveau câte un dumnezeu de buzunar pentru orice fenomen al naturii sau orice patimă omenească, Avraam se dădea mulţumit doar cu unul singur, care crease totul la început şi pe care cerurile cerurilor nu îl puteau cuprinde. Ei bine, evreii uitaseră cu totul care era proveninţa lor  şi a fost nevoie la Sinai ca Dumnezeu însuşi să le reamintească cine erau ei şi cine era Cel care îi călăuzea. Muntele Sinai fusese o întâlnire de gradul trei cu Creatorul, dar acum se intenţiona să li se readucă în amintire cum fusese la început, în Eden, când Adam se întâlnea probabil în fiecare zi cu Creatorul, şi în mod special în a şaptea zi. 

    Porunca a patra nu intenţiona doar să-i oprească pur şi simplu de la muncă. Ea intenţiona să le spună de fapt că oamenii sunt mult mai mult decât simple maşinării de construit piramide sau de cultivat pământul. Ea intenţiona să le atragă atenţia spre origini, acolo unde munca lui Adam nu fusese altceva decât o plăcută activitate lipsită de efort şi sudoare, înainte de intrarea păcatului în lume. Porunca despre sabat, deşi a sunat extrem de dur şi de negativ în urechile lor mii de ani după Sinai, era de fapt dorinţa lui Dumnezeu de a le spune că sunt liberi şi fericiţi în această zi atâta timp cât ÎŞI ADUC AMINTE  cine este adevăratul lor lider şi adevăratul lor tată. Dar dacă vor uita acest lucru, dacă vor uita din nou adevărata lor identitate, vor fi supuşi inevitabil legilor entropiei( de orice fel posibil) care acţionează fără voia lor pe Terra. 

   Ştim bine ce au făcut evreii din sabat, chiar şi atunci când şi-"au adus aminte"de el : o povară insuportabilă. Atunci când a venit Isus, era imperios necesar ca să le fie luată oamenilor această povară. De aceea îl veţi vedea pe Isus având o atitudine complet diferită faţă de sabat în comparaţie cu "turma" manipulată şi inspăimântată din timpul său. Îl veţi vedea de fiecare dată recunoscând valoarea sabatului prin aceea că recunoaşte intrinsec mult mai nepreţuita valoarea a omului. Îl veţi vedea spărgând tipare, prejudecăţi, aprinzând vii controverse( în sinagogă sau în lanul de grâu) dar dând de fiecare dată omului libertate, independenţă, demnitate şi vindecare. Aşa cum iudeii puteau dezlega vitele în sabat pentru a le adăpa, tot aşa Isus dezleagă omul din cumplita robie ideologică fariseică sau din nu mai puţin greaua suferinţă fizică provocată de anumite boli. 

   Dar azi? Cum stau lucrurile azi printre cei care "păzesc" sabatul? Este mai diferit ca la evrei? Nu, din păcate. S-au schimbat doar unele mici lucruri la supafaţă, dar orbirea şi povara a rămas la fel de mare. Pentru multe dintre familiile adventiste, ziua de vineri este o zi de autentică povară, deoarece atunci  trebuie să ..." se pregătească" pentru sabat. Prin pregătit înţelegându-se vreo trei feluri de mâncare( că deh, sabatul e sărbătoare...) curăţenie lună în casă, igiena personală şi a copiilor( îmbăiatul, bărbieritul la bărbaţi, etc) plus alte activităţi cotidiene unei zile de muncă normale. De prea multe ori, mii de femei adventiste cad epuizate vineri seara, iar urmările se prelungesc de multe ori şi sâmbăta. 

    În plus, sâmbăta nu mai este de mult o zi de bucurie. Mersul la biserică este obligatoriu, cântările "de jale" de acolo sunt obligatorii, ţinuta este obligatorie, iar prejudecăţile legate de sabat la fel. Când spun asta mă gândesc la o listă aproape nesfârşită de activităţi interzise în sabat, de la un simplu duş răcoritor într-o zi toridă de vară până la o joacă nevinovată a copilului cu mingea, de la vizitarea unei grădini zoologice până la cumpărarea unui buchet de flori pentru cei dragi, etc, etc, etc....Pur şi simplu, aproape totul este interzis în sabat, iar cine face astfel se măguleşte la gândul că face voia lui Dumnezeu. 

     Singura "bucurie" permisă este aceea de a spune " da şi amin" la tot ce vine de la amvon, de a mânca pe rupte( mai ales....un sabat fără trei feluri de mâncare parcă nu-i sabat la adventişti) şi de a dormi. În rest nu e voie să citeşti o carte de ştiinţă sau de orice altă sorginte decât religioasă, nu e voie să te joci dacă eşti copil, nu e voie să te uiţi la televizor nici măcar la un documentar, nu e voie să te duci la o pisicină sau la plajă...în fine...dacă aş scrie toată lista de toate lucrurile pe care " nu e voie" să le faci în sabatul adventist mi s-ar toci degetele... 

   Cineva din afara bisericii care aude această listă se va întreba automat: " bun, oameni buni, dar ce " e voie" să faci atunci?" Unde e bucuria, unde e veselia, unde e sărbătoarea? Unui astfel de om i se va răspunde ferm cu Isaia 58,13..." să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă"...Cu alte cuvinte, te poţi bucura, nu zic nu, dar aşa ...mai cu măsură, mai în stil musulman un pic.Mai cu baticul pe faţă, poate chiar şi pe ochi, că nu e bine să râzi prea tare în sabat...

      Dar despre ce fel de gusturi vorbim aici? Sunt fel şi fel de gusturi, fără îndoială, de la gustul de a citi o carte până la gustul de a-ţi înşela partenerul. E clar că nu vorbesc aici despre gusturile aberante, condamnate de lege şi de bunul simţ. Dar poate fi oare gustul de a te juca cu mingea în sabat cu copiii ceva vinovat? Sau a merge la o piscină? Sau a merge într-o pădure sau la un lac? Sau a citi o carte despre frumuseţea naturii sau a universului? Sau a viziona un documentar ? Sunt toate aceste gusturi vinovate, doar pentru sunt "ale noastre"? Ne interzice Dumnezeu bucuria şi naturaleţea noastră( mai ales a copiilor) în sabat?!? Vrea să fim marionete fără creier şi fără decizie proprie? Vrea să ne vadă cu mina aia tristă şi solemnă pe faţă în fiecare sabat, ca şi cum viitorul universului ar depinde de acţiunile noastre? 

     Un lucru este cert, chiar dacă eu s-ar putea  să mă înşel în unele privinţe: adventistul nu trăieşte în sabat bucuria mântuirii. Nu i se vede bucuria pe faţă nici în biserică, nici în afara acesteia. Mi-a fost dat să văd de prea multe ori cupluri care se certau în sabat sau mai ales vineri seara datorită stressului pregătirilor de orice fel, şi prea puţin am văzut bucurie, naturaleţe, libertate, demnitate. Asta să fi intenţionat Dumnezeu cu sabatul? Să-şi plece omul capul ca un pipirig( Isaia 58,5) pentru 24 ore, pentru ca imediat după apusul soarelui să se repeadă ca un apucat la televizor să nu piardă serialul favorit? Sau în timpul predicii să se discute pe holuri despre ce-o fi făcând echipa naţională, plin de regret că e sabat şi nu putem vedea meciul? Pe cine păcălim noi?

     Să fim serioşi...sabatul, aşa cum am spus-o data trecută, este o zi ca oricare alta. Nu are nimic sfânt în ea, doar noi ne închipuim lucrul acesta. Şi doar noi ne închipuim că Dumnezeu ar fi un Big Brother care stă cu nuiaua în mână să vadă ce facem noi în ziua asta. În realitate, doar prezenţa literală a Creatorului, prin Duhul Său, poate face din sabat o zi deosebită. Nu există odihnă adevărată de sabat, dacă lipseşte Creatorul. Nu există odihnă adevărată de sabat, dacă există conflicte de orice fel, stress, îngrijorări, adunări administrative pline de acuzaţii şi jocuri de culise, tristeţe, inhibiţii de orice fel, frică de pedeapsă divină şi încă multe altele. 

   Sabatul ar trebui să fie ziua de întâlnire cu Creatorul, cea mai fericită a săptămânii. Dar pentru că noi avem o impresie cu totul greşită despre caracterul Creatorului, facem exact ce au făcut şi iudeii din sabat: o povară pentru noi şi familiile noastre, gândind că Lui îi place să ne vadă cum ne dăm duhul cărând-o. Sabatul nu mai are azi importanţă decât prin faptul că ne aduce aminte că nu suntem rezultatul evoluţiei lipsite de sentimente, că nu suntem robi, ci prieteni în relaţie cu acest Creator misterios, că nu mai suntem condamnaţi la moarte veşnică, ci fii moştenitori. Într-un veac unde abundă "dovezile" în favoarea evoluţiei şi unde omul nu este redus decât la dimensiunea de "praf de stele", sabatul a rămas ultima redută necucerită complet de Satan, redută care ne ocroteşte de orice ar veni la umbra aripilor Celui Prea Înalt. 

      Impunând limite omeneşti bucuriei de sabat, fariseii de azi nu fac altceva decât să continue tradiţia ilustrelor lor modele, fariseii de odinioară.Aplecându-se asupra formelor sale, îi golesc conţinutul de importanţă. "Poate cineva ţine post, atâta timp cât mirele este cu el?"...întreba Isus. Tot la fel, poate greşi( păcătui) cineva înaintea lui Dumnezeu, Creatorul infinit a tot şi a toate, prin faptul că se bucură fără limite şi fără prejudecăţi într-o zi de sabat? Dar despre păcatul faţă de Dumnezeu, mai pe larg, cu altă ocazie...