Singurul lucru care contează

         Întâmplarea cu tânărul bogat din Matei 19 a fost prea des interpretată, după părerea mea, în sensul că singurul lucru care îi mai lipsea acelui individ era predarea totală în mâinile lui Dumnezeu, şi că dumnezeul lui era de fapt bogăţia. Chiar Ellen White accentuează în capitolul referitor la tânărul bogat din "Hristos Lumina lumii" că singurul lucru care îi lipsea acestuia era, citez, " iubirea de Dumnezeu" ca "principiu vital în suflet." Eu consider că trebuie mers mai departe chiar. Explicaţiile în legătură cu "lipsa fundamentală" a tânărului aristocrat sunt corecte, dar incomplete. După părerea mea, nu se merge până la capăt, pe firul logic al lucrurilor. Ce a contat atunci  şi ce contează azi cu adevărat în viaţa creştinului?
         Predarea totală de sine în faţa iubirii lui Dumnezeu?!? Dărnicia şi abnegaţia faţă de semeni? Renunţarea la valorile "lumii"? Abandonarea egoismului? Nu neg importanţa covârşitoare a tuturor acestor imperative , dar personal consider că totul, absolut tot ceea ce ne cere Dumnezeu se poate rezuma într-un singur cuvânt : CREDINŢA. Credinţa noastră totală în El. 

      Cum poţi oare să te predai cuiva în care nu ai încredere şi pe care doar afirmi că-L cunoşti? Cum să renunţi la carieră, avantaje personale şi alte beneficii mai mici sau mai mari pe care ţi le oferă societatea uneori dacă tu nu CREZI în ceva mai bun? Cum să adopţi cărarea plină de vicisitudini şi lipsuri pe care te invită Isus dacă nu CREZI că aceea e cărarea adevărată? Cum să fii un creştin fără credinţă? 

       Creştinii acuză ateii sau scepticii că nu au credinţă, şi că pentru ei numai ce se vede şi pipăie este important şi real. Dar sunt creştinii mai altfel? Cu părere de rău trebuie să o spun, nu! Şi ştiu foarte bine că doare această afirmaţie. În creştinismul actual oficial, veţi putea găsi mai mult sau mai puţin toată panoplia de virtuţi lăudate de biblie în general, cu excepţia uneia, celei mai importante: credinţa. 

     Adeseori mi-a fost dat să aud cum creştinii acuză( şi pe bună dreptate) ateii şi "lumea" de lipsa credinţei. Dar rareori am auzit şi văzut credinţă adevărată, adică cea care mişcă "munţii", printre...creştini. Ceea ce există azi în creştinism este mai degrabă o pseudocredinţă, o credinţă fundamentată pe rituri, ritualuri, cărţi, predici, seminare...şi mai puţin( sau aproape deloc) pe experienţe personale cu Dumnezeu. Extrem de puţini creştini au astfel de experienţe şocante. Şi de ce nu le au? Simplu: pentru că nu există credinţă. 

        Invitaţia lui Isus către tânărul bogat era de fapt un test formidabil al credinţei: "vrei să vezi că poţi avea succes şi fără banii tăi, doar urmându-mă? Vrei să vezi că poţi avea totul, culmea...renunţând la totul de dragul Meu? Pe ce criterii alegi tu să mă urmezi? Pe baza faptelor pe care vezi că le fac sau pe baza credinţei în autoritatea mea?"   Tânărul a renunţat la un astfel de Dumnezeu nu pentru că nu-L iubea. Ci pentru că nu avea încredere în El. Bogăţiile sale erau reale şi prezente. Promisiunile lui Isus erau pentru viitor, învăluite în ceaţă. 

       Dar să-l lăsăm pe tânărul bogat. Să ne ocupăm de noi. Oridecâteori se cere din partea creştinului o credinţă vecină cu nebunia, acesta argumentează repede:" da, dar...." Acest "da, dar" a devenit iremediabil parcă mantra pe care o recită inconştient creştinul de fiecare dată când stă în faţa unei provocări imense. Şi culmea, argumentele lui sunt reale şi solide de fiecare dată ca să...nu creadă!  Goliat este într-adevăr un monstru imbatabil la prima vedere.. În "ţara promisă" locuiesc într-adevăr uriaşi înalţi de aproape trei metri. Iar madianiţii acoperă faţa pământului ca lăcustele, în timp ce tu Ghedeoane ai doar 300 de soldaţi, înarmaţi cu ...făclii şi oale de lut. Nu e nebunie curată să crezi că...?!?   Ba da! Credinţa pe care o cere Dumnezeu în biblie şi în viaţa reală este o completă şi o curată nebunie. Pentru că ea nu are NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC  de-a face cu ceea ce se vede sau cu ceea ce simţim.

    Duminica trecută am asistat pentru prima oară în viaţă în direct la moartea unui om. În piscina publică, cineva la 40 de ani se înnecase, probabil în urma unui infarct miocardic. Sute de oameni priveau speriaţi scena pe margine, în timp ce medicii de la urgenţe acordau disperaţi primul ajutor. Nimeni nu mai avea chef de baie. Deja trecuseră 30 de minute, şi eforturile erau în van. Am simţit imboldul să mă rog pentru bietul om de pe caldarâm, ca să se facă o minune. Şi m-am rugat...dar nu am avut credinţă. Dacă aş fi avut credinţă cu adevărat, nu m-aş fi rugat în gând, ci m-aş fi dus acolo, lângă el, cerând permisiunea să mă rog special pentru el. Dar nu am făcut-o. Şi nu am făcut-o pentru că raţiunea îmi spunea că medicii oricum fac tot posibilul din punct de vedere medical şi oricum mă rugasem în gând. "Martin, cum să te dai în spactacol în faţa tuturor? Şi dacă te rogi lângă el şi nu se întâmplă totuşi nimic? Nu te faci de ruşine?" mi-am zis în gând.

       Am ascultat până la urmă de vocea (vocile)raţiunii şi am stat cuminte la locul meu, împreună cu ceilalţi din jurul meu. Eu, aşa-zisul creştin, eram de fapt unul în plus din mulţimea neputincioasă. Nu avusesem credinţă. Avusesem din plin însă "ruşine" şi precauţie.  Iar omul a murit acolo, sub privirile noastre, ale tuturor, după aproape o oră de încercări disperate de resuscitare. 

     Veţi spune: da, Martin, dar ţi-ai făcut totuşi datoria, te-ai rugat...da, Martin, dar acolo erau specialişti confruntaţi adesea cu astfel de cazuri...da, Martin, dar...."... Prostii! Nu că "dar-ul" dumneavoastră nu ar fi corect şi întemeiat, ci trista realitate e că NU AM AVUT CREDINŢĂ ! Ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi dus acolo lângă el ca să mă rog, sunt doar pure speculaţii. Poate că imposibilul devenea posibil, sau poate că nu. Dar dacă mă duceam, un lucru era sigur: aş fi avut credinţă în puterea lui Dumnezeu de a readuce la viaţă acel om! Dar nu am avut. Punct. 

      Din acea zi, dacă nu eram încă convins, mi-a devenit  şi mai clar cât de superimportantă este credinţa. Credinţa aceea adevărată, care mişcă munţii şi aduce morţii la viaţă. Tot ceea ce se face în biserici, tot ceea ce se scrie pe bloguri, tot ceea ce se discută la seminarii sau se ascultă la predici este cumva timp pierdut, dacă credinţa pură şi totală lipseşte. Dumnezeul creştinilor, a prea multora dintre ei, este din păcate mort. Ce frumos mai venim noi cu argumente de genul " da, dar"....Oare nu au venit aşa şi ucenicii la învierea lui Lazăr? 

     Există totuşi şi creştini remarcabili care au credinţă şi prin care Dumnezeu face minuni incredibile. Într-o discuţie cu cineva drag pe marginea unui filmuleţ( pe care vi-l ofer imediat) respectivul era sceptic că Dumnezeu ar putea face minuni de vindecare prin cineva care ..."nu păzeşte sabatul", şi care crede în existenţa iadului, precum credincioşii penticostali din Betel Church.  Argumentul acesta atât de des folosit de adventişti nu stă în picioare, după părerea mea. E ca şi cum, pentru a putea face minuni în numele lui Isus Hristos, trebuie mai întâi...să fii adventist. Absurd! Cel mai tare argument împotriva unei astfel de "credinţe" este Marcu 9, 38-40. 

           Vă aduceţi aminte, poate...Ucenicii vin la Isus mândri că opriseră pe cineva care scotea draci în numele lui Isus dar nu făcea parte din "bisericuţa" lor. Spre surprinderea şi mâhnirea lor, Isus i-a certat pe ei, şi nu pe exorcistul independent. Dacă această întâmplare din evanghelii( Marcu 9, Luca 9) este adevărată, atunci ea este o serioasă palmă peste obrazul logicii şi regulilor omeneşti. "Evreeşte" gândit, omul respectiv e un pierde-vară care trebuie să se boteze la evrei mai întâi...eventual să dea zecime la Templu şi toată tărăşenia... Dumnezeeşte gândit însă, omul este de lăudat pentru un singur motiv: CREDE în puterea lui Isus!

     Inutil să mai vorbesc despre faptul că la toate, dar absolut toate minunile săvârşite de Isus, singura condiţie sine-qua-non pentru minune şi vindecare este CREDINŢA pacientului. Nu contează că eşti sutaş roman sau învăţător în sinagogă ca Iair, nu contează că dai bani pentru construcţia de sinagogi sau eşti văduva săracă din Nain, că eşti prieten de familie( Maria, Marta şi Lazăr) sau o femeie străină şi păgână( femeia canaanită din Matei 15,22). Tot ceea ce ţi se cere şi nimic altceva, este CREDINŢA totală, vecină cu nebunia chiar. Tot ceea ce contează este să crezi în Acela care face din imposibil o joacă, şi din absurd o realitate. La cincizecime, lumea de atunci a fost dată peste cap de nişte "nebuni" care nu aveau de-a face nimic cu biserica organizată a timpului lor şi lucrau independent, dar într-o strictă dependenţă  de Dumnezeu. La sfârşitul secolelor, biblia ne promite că lucrurile se vor repeta în exact aceeaşi măsură. 

    Ce va mişca lumea din temelii a doua oară? Doctrina despre sabat? Reforma sanitară şi în dietă? Doctrina despre sanctuar sau despre judecata de cercetare? O biserică? Nişte seminarii sau evanghelizări? Aiurea....Credinţa unui pumn de oameni că Dumnezeu este Dumnezeul imposibilului va fi singurul lucru care va mai conta cu adevărat...restul este teorie fără viaţă, evlavie fără putere şi timp pierdut...