Carta magna

   

      „Martin, care este scopul blogului tău?” - cam așa suna una dintre reacțiile  cititorilor mei în urmă cu câteva zile. Cu siguranță, mulți dintre cei ce mă citesc nu au parcurs toate articolele vechi ca să-și facă o impresie mai amplă despre acest blog, și nici articolul preambul al acestui blog, „ De ce Reset your religion”. De aceea, ultimele mele impresii îi pot pune pe gânduri cu privire la intențiile mele. Doresc oare să desființez și credința odată cu religia? Încep să-l disprețuiesc oare și pe Dumnezeu odată cu biserica? 

    Altor cititori le este suficient să intre o singură dată pe blogul meu ca să tragă niște concluzii ferme și fără echivoc: sunt bolnav psihic sau frustrat pe viață. Acestui tip neaoș de indivizi, „creștini” sau nu, le urez sănătate…Alții sunt oarecum supărați că nu amintesc mai multe despre Isus și dragostea Sa. Ca și când nu s-ar vorbi până la saturație despre asta în biserici…Mă rog, faptul că nu se văd deloc roadele acestei predicări insistente despre dragostea Sa, nu constituie pentru ei câtuși de puțin un serios semn de întrebare despre veridicitatea mesajului în sine… Alții sunt siguri că ei au deja adevărul și ca atare eforturile mele de a-l descoperi nu sunt altceva decât o glumă proastă. Tuturor acestora din urmă le doresc somn ușor în continuare. Și-mi cer scuze că încerc să-i trezesc la realitate pentru câteva clipe…

      …Pentru că realitatea, dragii mei prieteni, la fel ca și adevărul, doare. De ce credeți că sunt citite și vizionate la scară mondială milioane de romane și filme ( SF sau nu) cu un așa mare entuziasm? Ficțiunea, de orice tip ar fi ea, este ca pilula albastră din Matrix: îți asigură liniștea și siguranța(sau speranța) că tot ce vezi și auzi este real. Sau că cel puțin poate fi transpus în realitate. De pilula roșie fuge însă toată lumea. 

      Vă aduceți aminte de ucenici și de evrei în general la momentul sosirii lui Mesia? Mentalitatea lor era aceea că toată „cunoștința” dobândită din cărțile lor religioase și de la sinagogă le conferea o perspectivă serioasă asupra lumii în care trăiau. Ca să nu mai zic reală. Erau atât de convinși că Mesia avea să-și ia cu forța în stăpânire împărăția, încât purtau la ei săbii, așa…pentru momentul când se va trezi Isus din visele lui și va începe revoluția. Și cu siguranță organizau chete și colecte pentru viitorul imperiu, având deja  repartizate posturile de miniștri pentru cabinetul guvernamental mesianic. Realitatea însă i-a lovit după trei ani și jumătate în moalele capului. Atât de tare încât doar unul singur a rămas în momentul suprem,ca să vadă cum Mesia urcă pe tronul în formă de …cruce. 

      Aș mai putea schița zeci sau sute de astfel de scenarii. Dar mă opresc aici. Mie unul îmi e mai mult decât suficient. Desigur că este deprimant să scrii și să încerci să înțelegi REALITATEA. Să cauți înțelesul lucrurilor din spatele evenimentelor. Să urmărești cu migală, ca într-o muncă de detectiv, șirul istoriei , ca să descoperi cauzele pentru care istoria a fost scrisă într-un fel anume, și nu în altul(altele). Pe majoritatea oamenilor îi interesează istoria(biblică sau nu). Pe mine mă interesează de ce o astfel de istorie și mai ales dacă aceasta este adevărata istorie, cea pe care o citim în cărți.

     Desigur, aici intră și biblia, cuvântul așa-zis al lui Dumnezeu. Majoritatea covârșitoare a creștinilor o iau ca atare: ceva ce s-a întâmplat exact așa cum stă scris. Puțini, printre care mă număr și eu, cercetează și caută să înțeleagă dacă ce stă scris în biblie are și suport în realitate. Nu de alta, dar biblia a fost scrisă tot de oameni cu interpretări și viziuni adeseori eronate despre realitate. Am vorbit mai sus despre ei, nu mă mai repet acum. 

     În ciuda acestor erori umane ale ei, nu renunț la biblie ca la un izvor de cunoaștere despre Dumnezeu. Ea rămâne fără îndoială cartea cărților fie și numai pentru simplul fapt că poate transforma radical în bine caracterul unui om rău. Dar nici nu fac din ea un idol vrednic de pus în raft la prăfuit, așa cum fac majoritatea creștinilor. Pentru mine este doar un singur IDOL care merită toată închinarea și admirația: ADEVĂRUL.  Oriunde m-ar duce El, sunt dispus să-l(L) urmez, dacă voi putea. Oricum știu de dinainte că nu voi putea ține pasul totdeauna cu el, dar cel puțin încerc. Adevărul mă fascinează, din orice domeniu ar fi el. Pentru că fără adevăr nu există autentică libertate, dacă e să dăm crezare lui Isus. 

     Dumnezeul în care eu cred este mult mai mare, mai inteligent și mai capabil decât dumnezeul bibliei, și ca atare, decât acel dumnezeu căruia „creștinii” i se închină. Gândurile Lui sunt mult mai înalte decât gândurile dumnezeului creștin, iar planurile lui mult mai necuprinse și mai misterioase decât lasă să se întrevadă dumnezeul creștin( Isaia 55,8-9). 

      Dumnezeul meu nu are nevoie de închinarea mea mecanică, și nici de o mărturisire a gurii mele izvorâtă din frica de pierdere a mântuirii. Nici nu are nevoie de laudele mele ca un șeic arab care-și numără supușii. Dumnezeul meu dorește ca să-mi câștige rațiunea, pentru ca apoi să-L pot iubi din toată inima( și nu invers!). Detest dumnezeul creștin care nu te lasă să pui întrebări, pentru că-ți pierzi credința în el. 

     Isus a dat un suflu nou omenirii prin felul Său de a fi. Întreaga civilizație apuseană își datorează progresul și libertățile nu atât bibliei, cât mai ales lui Isus. Felul său libertin de a trata conștiința omului a deschis poarta nenumăratelor curente religioase de mai târziu. Felul său nedogmatic de a interpreta „ce stă scris în lege” a dat naștere filozofiei apusene și revoluției științifice. Isus nu a fost un profet gen Mahomed care să vorbească în delir despre Dumnezeu, iar la capătul pledoariei sale oamenii să-și pună pe cap turbanele intoleranței și urii religioase. El a tratat pe toți la fel, indiferent de ce credeau sau nu. Iar asta mă face să cred că Dumnezeul despre care El a vorbit este Dumnezeul real: nepărtinitor și prietenos cu toții.  Și asta pentru că ÎN REALITATE, Dumnezeu „dă ploaie și peste cei buni, și peste cei răi”, și peste creștini și peste atei. 

      Oridecâteori omul s-a agățat cu disperare de un text descris, închinându-i-se, a urmat crima sau în orice caz, violența - verbală sau fizică. Oridecâteori omul s-a agățat de Dumnezeul real, a urmat eliberarea psihică, fie că era într-o celulă ca Ioan Botezătorul, sau într-o chilie, ca Martin Luther.

      Am învățat de la marii oameni ai credinței, fie biblici sau nu, că Dumnezeu adoră să te cerți cu El. Iov, Moise, Ilie, David în psalmii lui, profeții și reformatorii, iar în planul secular oamenii de știință, toți aceștia au făcut progrese în cunoaștere numai din perspectiva nemulțumirii cu realitatea. L-au căutat pe Dumnezeu ALTFEL decât majoritatea contemporanilor lor. Noi de ce să nu facem la fel? De ce să ne mai ancorăm în secolul XXI în lozinci și dogme „creștine” din evul mediu? Oare prin repetarea mantrică a unei minciuni devine ea adevăr? Garantează citirea unei cărți sfinte întâlnirea personală cu Dumnezeu? Și poate fi pus semnul egal între adevăr și moștenirea spirituală de la părinții noștri? Sintagma ”credința dată sfinților odată pentru todeauna” a produs numai monștri. Care totdeauna?!? Eu știam că în ceea ce privește credința, validitatea ei este temporală, și că doar dragostea este veșnică( 1 Corinteni 13,…)

    Blogul acesta este o invitație plină de curaj la intrarea pe Ușa spre necunoscut. Da, Dumnezeu în sine este cel mai mare Necunoscut iar Fiul Său este Ușa și Calea într-acolo. Cine crede că-L cunoaște, este un escroc spiritual. Și sunt sătul de astfel de escroci care vând banane din pomul vieții și pietricele colorate din tronul lui Dumnezeu. Sunt niște impostori fără pic de considerație față de Adevăr. Singurul lucru care contează pentru ei este supraviețuirea lor și a familiilor lor pe orice cale, fie acum , fie în viața ce va să vină. Adevărul?!? Ah, mai degrabă l-ar răstigini în piața publică, oridecâteori Acesta și-ar cere drepturile. 

     Desigur că pledez pentru credință în Dumnezeu pe blogul meu. Dar credința la care mă refer eu aici nu este o simplă repetare necurmată a învățăturilor vechi, ci este așezarea unui vin nou în burdufuri noi. Credința mea nu vrea să fie o superstiție ieftină. Credința mea vrea să dea mână cu rațiunea, dacă se poate… Dacă Dumnezeu este infinit, de ce se comportă creștinii ca și cum L-ar fi înțeles? Dacă Dumnezeu este dragoste, de ce dau dovadă creștinii până la exasperare de lipsă de tact și empatie pentru acei semeni de-ai lor care nu gândesc identic cu ei? Să însemne oare împărăția cerurilor numai osanale nesfârșite izvorâte din gura unor ființe care nu gândesc și nu pun întrebări Dumnezeului lor? Să fie ea cumva un gulag veșnic unde TREBUIE să te închini non-stop Șefului suprem? 

     Nu, dați-mi voie ca măcar pe acest blog să-mi dezvolt o credință inteligentă. Una care este în pas cu vremurile. O credință care te lasă să cercetezi totul, dacă este adevărat că Dumnezeu a creat totul. Dați-mi voie să mă cert cu Dumnezeul meu, și să-L dojenesc ca și Iov, atunci când tace.  Dați-mi voie să fiu uneori furios pe El. Care copil în creștere nu a fost în perioada pubertății furios pe părinți? Dați-mi voie să mă închin lui Dumnezeu numai ca urmare a ceea ce descopăr despre El și caracterul Său, și mai puțin ca urmare a fricii că îmi voi pierde mântuirea. Dați-mi voie să devin adult spiritual. Care adult nu s-a văzut copleșit de impactul cu realitatea despre părinții lui, atunci când a experimentat-o pe propia-i piele? 

    Idealul meu este ca împărăția cerurilor să fie o școală veșnică, și nu numai un concediu în Maldive. O școală în care  orice om salvat să fie un elev avid de nouă informație, și nu numai un turist leneș care nu are altă plăcere decât aceea de a călători gratis între galaxii, sau și mai rău, un cetățean plătitor de impozite sub formă de osanale aduse Marelui Conducător.  Mulți îmi vor spune că un astfel de ideal este ba un patetism copilăresc, ba  o țintă prea înaltă de ajuns. Primilor le spun în cel mai serios mod cu putință că patetic a devenit creștinismul lor de duzină, un pseudo-creștinism care îndepărtează sufletele de Adevăr în loc să le apropie. Celor care refuză să viseze, le spun la fel de serios că orice țintă, oricât de înaltă, este perfect accesibilă prin credință și voință. Celor care cred că stau cu picioarele pe pământ solid, pretinzând că ei clădesc deja pe Stânca veacurilor, fără ca să mai aibă nevoie de nimic nou, nu le mai spun nimic. Oricum, ei nu mai au nevoie de nimic. Morții cu morții, viii cu viii. 

    Cei vii sunt într-o veșnică căutare. Cei morți…sunt morți. Ei nu mai caută nimic, pentru că nici nu mai au cum. De-aia…trezirea la viață îi sperie! Sunt niște roboți cu creierele atrofiate de atâta laudă adusă dumnezeului lor. Sunt ca niște nord-coreeni fără orizonturi, fără adevăr, fără viață. Roboții și morții nu au vise. Nici măcar speranță. Cei care caută continuu se prea poate să fie naivi, dar sunt însuflețiți mereu de speranța că într-o zi  așteptările le vor fi îndeplinite. Scopul acestui blog este ca lumânarea speranței să nu fie stinsă. Iar nevoia disperată după adevăr îi este Carta Magna. Așa că…bine ați venit aici. Dar …ce căutați?!?