În mintea celor mai mulți creștini, ceea ce califică o persoană să facă lucrarea Domnului este educația creștină instituționalizată a acelei persoane. Lucrătorul creștin care nu a absolvit nici un seminar sau colegiu biblic este privit ca un „paraslujitor”, un pseudo-lucrător creștin. O astfel de persoană nu poate predica, oferi învățătură, boteza sau da cina Domnului, întrucât nu a fost instruită să facă astfel de lucruri. Nu are diplomă de absolvire într-un institut teologic. Dar ce are de-a face diploma cu chemarea lui Dumnezeu la lucrare? Cam cât are de-a face ...baba cu mitraliera…după cum veți vedea.
Ideea de a căuta un seminar sau colegiu biblic pentru a răspunde „chemării” la lucrare misionară a lui Dumnezeu este departe de gândirea primilor creștini. Pe vremea apostolilor lipsea cu desăvârșire educația teologică sistematizată. Ba Pavel chiar numise „gunoi” tot ce învățase la profesorul Gamaliel, chiar dacă Gamaliel era un erudit bine intenționat. Toate seminariile, institutele teologice și colegiile creștine sunt inovații omenești ce au apărut la sute de ani după moartea apostolilor, când biserica deja nu mai aparținea demult lui Hristos.
Cum erau atunci instruiți primii lucrători creștini ( de exemplu Timotei) dacă nu urmau nici-o școală religioasă? Răspunsul este simplu: prin practică, învățând direct de la apostoli despre puterea lui Dumnezeu, și nu din cărți. Și-așa...nu ar fi avut prea multe în afară de manuscrisele profeților. Educația era o chestiune de ucenicie, mai degrabă decât de acumulare intelectuală, și viza în primul rând duhul omului, mai degrabă decât lobul lui frontal. Iată ce spunea B.H. Streeter, teolog din secolul XX:
„ Biserica primară nu avea noul testament, nici teologie elaborată, nici tradiții stereotipe. Oamenii care au dus creștinismul la neevrei nu aveau nici o pregătire specială, ci numai o extraordinară experiență cu Dumnezeu. Pentru ei, toate învățăturile și filozofiile se reduseseră la îndatorirea simplă de a umbla în lumină, pentru că lumina venise.”
Iar R.Paul Stevens scrie:
„ Cea mai bună structură pentru echiparea fiecărui creștin există deja. A existat cu mult timp înainte de a apărea seminariile și școlile teologice și va dăinui mult timp după dispariția acestora. În noul testament, nicăieri altundeva nu se oferă creștere și echipare spirituală decât în biserica locală. Aici oamenii învâțau în vâltoarea vieții, într-un context relațional de viață autentică, de lucrare și de slujire.”
În acest al zecelea capitol despre creștinismul păgân care supraviețuiește încă și este bine mersi în secolul XXI, voi discuta despre originea seminarului, a colegiului biblic și a școlii duminicale, despre modul în care a apărut oficiul de pastor de tineret, și cum toate acestea contravin învățăturii clare a lui Hristos : „ Unul singur este Dascălul vostru”… În articolul de azi aș dori să examinăm pe scurt felul în care a apărut și s-a dezvoltat ulterior educația teologică.
1. Educația episcopală
Între secolele III și V educația teologică avea un caracter exclusiv episcopal deoarece teologii de seamă de atunci erau episcopi. Caracteristic acestui sistem era instruirea primită de viitorii episcopi și preoți în vederea săvârșirii diferitelor ritualuri și a liturghiei bisericii. Teologia (chipurile știința despre Dumnezeu)era dedicată în exclusivitate delimitării doctrinale a bisericii de nenumăratele curente gnostice sau păgâne în general care puneau în primejdie unitatea creștinilor. Episcopii de-atunci simțeau nevoia „sacră” de a-și apăra „turma” de ereziile păgânilor recent creștinați, iar metoda cea mai lesne care le-a venit la îndemână pentru aceasta a fost dogmatismul. În această epocă s-au născut cele mai multe doctrine „ creștine” care mai persistă și astăzi.
2. Educația monastică
Stadiul monastic al educației teologice este legat de viața ascetică și mistică, odată cu apariția în secolul III al primelor comunități monastice(mănăstiri). În această perioadă părinții bisericii au îmbrățișat filozofia lui Platon în ceea ce privește educația, crezând că oamenii pot fi aduși la Hristos prin tehnicile maeștrilor filozofiei, Platon și Aristotel. Întrucât mulți părinți ai bisericii fuseseră filozofi și oratori păgâni înainte de convertirea la creștinism, curând credința creștină a început să capete un tot mai pregnant caracter filozofic.
În cartea sa „ Ascension and Ekklesia”, Douglas Farrow dezvăluie felul în care gândirea greacă, prin Origen și apoi prin Augustin, a influențat teologia, și cum aceeași gândire a afectat inevitabil multe domenii ale vieții bisericești. Despre Iustin martirul, unul din cei mai influenți vorbitori creștini din secolul II ni se spune că „ se îmbrăca în veșminte de filozof, fiind de părere că filozofia era revelația lui Dumnezeu pentru greci.”( Eusebiu, The History of the Church,IV, 11,8).
După anul 200, Alexandria a devenit capitala intelectuală a lumii creștine, în acest oraș fundându-se prima școală specială creștină, echivalentul unui colegiu teologic de azi. Origen, unul dintre primii și cei mai influenți învățători ai acestei școli, era profund afectat de filozofia greacă. El era prieten cu Plotin, părintele neoplatonismului, fiind în mare măsură influențat de învățăturile acestuia. Potrivit gândirii neoplatonice, omul trebuie să treacă prin mai multe stadii de purificare pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Origen a fost primul care a organizat o teologie sistematică.
Despre această perioadă Will Durant notează în „ Caesar und Christ” :
„ Prăpastia dintre filozofie și religie începea să dispară și, pentru o mie de ani, rațiunea a acceptat să fie servitoarea teologiei”.
Același lucru îl spune și Edwin Hatch în „Influence of Greek Ideas and Usages”, 125:
„ În mai puțin de un secol și jumătate de la primul contact dintre creștinism și filozofie, afluxul de idei și metode ale filozofiei în creștinism a atins o asemenea amploare încât însăși creștinismul a devenit o filozofie”.
Se referă desigur la nenumăratele dogme, rituri și tradiții care au început să răsară ca ciupercile după ploaie în urma consiliilor și sinoadelor ecumenice. Până la reforma lui Martin Luther, creștinismul avea să-și trăiască cele mai întunecate zile de superstiție și teroare.
3. Educația scolastică
Al treilea stadiu al educației teologice este datorat culturii universitare. Prin anul 1200, un număr de școli de pe lângă catedrale au devenit universități. Prima universitate de acest fel a fost cea din Bologna, Italia, urmată apoi de cea din Paris și apoi de cea din Oxford. Universitatea din Paris a devenit centrul filozofic și teologic al lumii din acea epocă. Educația teologică se adresa în exclusivitate clerului, teologia fiind considerată „regina științelor”. Începând din sec XII și până la sfârșitul sec XIV, în Europa se înființaseră 71 de universități.
Universitățile au adoptat modelul de gândire aristotelian centrat pe cunoaștere rațională și logică. Tendința dominantă în teologia scolastică era asimilarea cunoștințelor, urmată de transmiterea acestora. Unul din cei mai influenți profesori ce au contribuit la modelarea teologiei contemporane a fost Pierre Abelard(1079- 1142). El chiar a dat termenului „teologie” sensul pe care aceasta îl are astăzi, înainte de el cuvântul fiind folosit doar cu referire la credințele păgâne. Inspirându-se din Aristotel, Abelard a deprins arta filozofică păgână a dialecticii - adică dezbaterea logică asupra adevărului. El a aplicat această artă la scriptură. Educația teologică nu și-a mai revenit niciodată de sub influența lui Abelard. Prin venele ei continuă să curgă și azi sângele Atenei.
Ca și Aristotel, Abelard și Toma d'Aquino susțineau că rațiunea este calea spre cunoașterea adevărului divin. Prin urmare, chiar de la începuturile sale, educația universitară occidentală implica ideea fuziunii elementelor păgâne cu cea creștină.
Deși a fost el însuși un universitar, Martin Luther a criticat studierea logicii aristoteliene în universități, înțelegând că aceasta nu avea nimic de-a face cu esența epistolelor lui Pavel. El spunea : „ Ce altceva sunt universitățile unde tinerii sunt pregătiți în spiritul glorioasei moșteniri culturale grecești?”
4. Educația de seminar ( pastorală)
Teologia de seminar s-a dezvoltat din cea scolastică predată în universități, rămânând în vigoare așadar spiritul și sistemul filozofic aristotelian. Obiectivul seminariilor era acela de a produce pe bandă rulantă persoane specializate în mânuirea cuvântului lui Dumnezeu. Unul din cei mai mari teologi ai secolului trecut, Karl Barth, s-a împotrivit constant ideii că educația teologică este destinată doar viitorilor clerici, oratori profesioniști care împărtășesc Cuvântul. Iată ce scria el:
„ Teologia nu este o rezervă privată a teologilor. După cum nu este nici o afacere privată a profesorilor. Și nici o afacere privată a pastorilor. Teologia este o chestiune a întregii biserici. Termenul de „laic” este unul din cei mai nefericiți posibil din vocabularul religiei și ar trebui eliminat din discuția creștină.” (K. Barth, Teologische Fragen und Antworten, 175).
În ceea ce privește seminarul, putem spune că Pierre Abelard a făcut oul și Toma d' Aquino l-a clocit. Toma d' Aquino a avut cea mai mare influență asupra instruirii teologice contemporane. În 1879, lucrarea sa a fost recunoscută printr-o bulă papală ca fiind expresia doctrinei autentice și recomandată a fi studiată de toți studenții la teologie. Principala sa teză era aceea că Dumnezeu poate fi cunoscut prin rațiune, el împrumutând această idee de la Aristotel, iar această idee stă la baza celor mai multe seminarii teologice contemporane. Astăzi protestanții și catolicii deopotrivă se inspiră cu vârf și îndesat din teologia lui Toma d' Aquino, opera sa de căpătâi Summa Theologica fiind modelul folosit în aproape toate școlile de teologie din vremea noastră.
O întâmplare din anii senectuții sale, o experiență care a trecut dincolo de intelectul său și care l-a marcat profund, l-a determinat însă să spună :
„ Tot ceea ce am scris până acum nu este altceva decât paie…în comparație cu ce mi s-a revelat ”.
După această experiență misterioasă cu Hristos, asemenea lui Pavel, Toma a devenit alt om. A lăsat pana din mână și nu a mai scris nimic niciodată. Lucrarea sa mamut Summa Theologica n-a mai fost terminată. Dar influența ei fatală continuă să facă și azi victime fără număr în creștinismul instituționalizat.
( va urma)
Cam asa vad si eu lucrurile.
RăspundețiȘtergere