Creștinism păgân ( X b): teologia, spălarea creierului

       

       „ Hristos nu a numit profesori, ci urmași. Dacă creștinismul nu este duplicat în viața persoanei care se pretinde creștin, atunci această persoană pur și simplu nu este creștin, pentru că creștinismul este un mesaj de viață și nu poate fi expus decât prin înfăptuirea lui în viața oamenilor” (Soren Kierkegaard). Acesta este un citat remarcabil care ar merita pus pe frontispiciul oricărei biserici creștine. Cu toate acestea, nesocotind fățiș porunca Domnului lor, „creștinii” și-au pus peste ei fel de fel de profesori care să-i învețe…creștinismul. Iar din adevăratul creștinism s-a ales praful…

     S-a ajuns aici după ce biserica creștină a parcurs un drum lung departe de Capul ei. Iar azi cărările sunt atât de bătătorite în conștiința colectivă încât ne este greu să acceptăm că Isus dorea ceva mult mai simplu pentru noi. Dorea doar un stil de viață aparte, și nu o teologie împopoțonată cu filozofie omenească. Dar nu am vrut să-L ascultăm, și a ieșit ce se vede astăzi: o Laodicee mândră și bolnavă, care nu are nevoie de sfaturi divine. O cocostruțocămilă care fuge de un leu, se întâlnește pe drum cu un urs, și este mușcat de un șarpe atunci când ajunge acasă. Un surogat, un fals, o evlavie fără putere. Haideți să vedem în cele ce urmează cum a fost dezbrăcat creștinismul de puterea lui…

    În evul mediu, educația clerului era minimă. Odată cu apariția primelor universități catolice, acest lucru începea să se schimbe încetul cu încetul. Martin Luther, întemeietorul reformei, avea să provină de pe băncile unei universități și să participe apoi activ într-un mediu academic.  El nu a fost deloc excepția în acest sens. Și alți reformatori aveau, dacă nu o formare academică, cel puțin una intelectuală de bază. 

    Preoții catolici care se converteau la protestantism nu aveau experiență în predicare și nici educație. Pe măsură ce Reforma progresa, s-au creat condiții ca pastorii lipsiți de pregătire să urmeze școli și universități, unde li se preda exegeza și teologie biblică. Se presupunea greșit că dacă vor ști teologie, vor ști să și predice ( acest lucru are de-a face cu interminabilele predici de două sau trei ore din secolul XVI, operele lui Calvin în mod deosebit). Așadar, chiar de la începuturile sale, protestantismul a promovat un cler bine educat, care avea să devină coloana vertebrală a mișcării. Față de această situație , Biserica Catolică a luat poziție la consiliul de la Trent (1545-1563). Pentru ca să poată lupta mai bine cu reforma, trebuia constituită o contrareformă, în cadrul căreia clericii săi să fie bine instruiți. Soluția? Înființarea primelor seminarii, câte unul chiar pentru fiecare dioceză. Astfel se poate spune că primele seminarii catolice au apărut pe la sfârșitul sec XVI.

   Primele informații certe despre înființarea unor seminarii protestante în cadrul cărora să se studieze teologia  le avem din secolul XIX, mai precis din 1808, an în care a apărut posibil primul seminar în Andover, Massachusetts. Educația creștină din SUA a fost tot atât de sistematizată și aristoteliană pe cât era cea din Europa. Clericii protestanți care absolviseră universitățile de renume Yale și Harvard erau instruiți apoi în seminariile protestante și ordinați. După ce aceste universități au ajuns să respingă unele precepte tradiționale creștine, protestanții nu au mai avut încredere în educația academică de la Yale și Harvard și și-au fondat tot mai mult propriile lor seminarii. 

   Colegiul biblic este de asemenea o creație americană din sec XIX, fiind o combinație între un institut biblic și o școală creștină de arte liberale. Studenții unui astfel de colegiu se concentrează asupra studiului religiei creștine și sunt instruiți pentru slujirea creștină ulterioară. Fondatorii primelor colegii biblice au fost pastorii H.G. Guinness și mai cunoscutul Charles Spurgeon. Dar numărul colegiilor biblice a crescut mult ca răspuns la mișcara de trezire inițiată de Moody la sfârșitul secolului XIX și începutul sec XX. Exact în această perioadă sunt înființate și primele universități și colegii biblice adventiste  Andrews și Avondale College, în Australia. 

    Apariția școlilor duminicale este datorată lui Robert Raikes, proprietarul unui cotidian englez. Raikes nu a avut intenții religioase la origine, ci a dorit să-i învețe pe copiii săraci să scrie și să citească. Dar apoi ideea lui a luat amploare ca focul în miriște, răspândindu-se în bisericile baptiste, congregaționale și metodiste din întreaga Anglie. Dar mișcarea școlilor duminicale avea să ajungă la apogeu odată cu pătrunderea acesteia pe teritoriul american. Prima școală duminicală a început în Virginia în 1785.  Prin sec XIX școlile duminicale erau răspândite de-a lungul și de-a latul Americii, dar ele funcționau în afara bisericii. Motivul? Pastorii considerau că laicii care le administrau nu dețineau competența să predea lecții biblice. Dar situația avea să se schimbe datorită influenței lui Moody, școlile respective devenind cu timpul principala pepinieră pentru biserica acelor zile. Rolul acestor școli a fost preluat azi de învățământul public. 

   Pastorul de tineret a început să apară la mult timp după înființarea școlilor duminicale. Începând cu 1905, Stanley Hall a popularizat conceptul de adolescent, făcând deosebire între copilul neintrat în pubertate și adultul tânăr. Apoi, în 1940 s-a născut termenul de teenager (adolescent)și a apărut subcultura distinctă a tinerilor. După al doilea război mondial, națiunea americană a început să arate un interes crescând pentru tinerii ei, tendință care s-a manifestat inclusiv în biserici. Se impunea necesitatea angajării unei persoane care să se ocupe de ei și să lucreze cu ei. Așa a apărut pastorul de tineret, slujitor pr0fesionist.

   Astăzi  pastorul de tineret face parte din cler. Oficiul acestuia s-a născut ca urmare a opțiunii bisericii de a marca o diviziune care se născuse în cultura seculară a anilor 40, și anume diviziunea dintre tineri și ceilalți membri ai societății. Cu alte cuvinte, pastorul de tineret nu a existat decât după ce noi am delimitat un grup demografic în mod intenționat. În felul acesta, s- a creat o problemă care nu mai existase înainte: „ Ce să facem cu tinerii și pentru ei?” Era o problemă identică cu aceea când s-a inventat o nouă clasă de creștini: cea a mirenilor. „ Cum să-i instruim pe  mireni?” era o întrebare și o problemă care nu existase înainte ca biserica instituțională să facă din aceștia o clasă separată. 

    Demascarea problemei

       „Cunoașterea este virtute”, susțineau filozofii greci Platon și Socrate. Binele depinde de cât de mult sau puțin cunoaștem. Prin urmare, învățătura dată spre cunoaștere este învățătură care duce la virtute. Aceasta este coloana vertebrală a educației creștine contemporane, o educație fundamentată pe ideea platoniciană potrivit căreia cunoașterea este echivalentul caracterului moral. Aceasta este însă o mare eroare. Platon și Aristotel( amândoi ucenicii lui Socrate), urmați apoi de Pierre Abelard și Toma d'Aquino sunt părinții educației creștine din colegiile și seminariile biblice de azi. Dacă am folosi o metaforă biblică, educația creștină de azi întinde mâna după roadele unui pom greșit: pomul cunoștinței binelui și răului, în loc să ia din pomul vieții. 

   Învățătura teologică din zilele noastre este esențialmente cerebrală. Ar putea fi numită și pedagogie „lichidă”: se deschid capetele oamenilor, se toarnă câteva găleți bune de informație, după care se închid la loc. Ea este aidoma unui transfer de date. Informația trece de la depozitarul ei(profesorul) la recipient( viitorul pastor sau lucrător). Dacă studentul repetă papagalicește ideile profesorului, i se acordă o notă bună. Și astfel studentul respectiv este „bun” pentru lucrare…

      Practica însă îi omoară pe toți.  Doar competența teologică și o capacitate intelectuală remarcabilă nu califică o persoană pentru a sluji în lucrare. Eroarea constă în faptul că persoanele care își iau licența la un seminar biblic și sunt „tobă” de carte …sunt automat considerate calificate pentru slujirea semenilor. Dar impactul cu realitatea vieții este copleșitor: problemele care există pretutindeni în biserici demonstrează că ele nu pot fi rezolvate cu știința de carte, ci cu experiența vieții.  

      A ști să faci o excelentă exegeză biblică sau a poseda o omiletică deosebită atunci când predici …are prea puțin de-a face cu fondul problemei care o constituie complicatul suflet omenesc. A fi un slujitor bun al evangheliei nu înseamnă să știi biblia pe dinafară, verset cu verset, ci să știi să preîntâmpini, localizezi, sau să stingi conflictele apărute între membri. A putea explica bine dogmele creștine și „validitatea” lor este floare la ureche față de a cunoaște sufletul omului și a empatiza cu acesta, câștigându-l pentru Hristos. Un absolvent tânăr de seminar care este desemnat pastor într-un câmp nou dovedește de cele mai multe ori că habar nu are ce este trupul bisericii, cum să stingă conflictele, cum să satisfacă nevoile grupului, cum să ia decizii de unul singur. De fapt, a lua decizii de unul singur este strict interzis într-o biserică instituționalizată unde ierarhia își are rolul ei extrem de clar trasat. Pastorul trebuie să semnalizeze situația dată la Uniune sau Conferință, iar acolo nu se cunoaște nimic despre conflictul în sine și cauzele care l-au declanșat. Adeseori se iau decizii brutale pentru sufletele și destinele oamenilor, totul fiind doar soluții omenești.

       Dar probabil cel mai mare rău produs de seminarii și colegii biblice este perpetuarea sistemului creat de om în care clerul trăiește, respiră și își duce viața. Sistemul acesta păgân - cu toate tradițiile omenești pe care le-am pomenit până acum în acest serial - este protejat, menținut în viață și răspândit an de an prin școlile teologice. În loc să ofere un leac pentru bolile de care suferă biserica, școlile agreavează bolile spirituale ale trupului prin asumarea și apărarea tuturor practicilor nescripturale care le-au cauzat. 

       Isus nu a venit ca să dea ucenicilor informație teologică despre Dumnezeu. Nu L-a interesat să povestească oamenilor despre natura și numărul Dumnezeirii, nici să facă exegeza profețiilor referitoare la El din vechiul testament, nici să întemeieze vreo ierarhie care să asigure succesul misiunii Sale. Isus a venit ca să pună toporul la rădăcina tuturor problemelor umane: egoismul. Și de asemenea a venit ca să arate că numai și numai prin dragoste poate deveni cineva fiu de Dumnezeu. El le spunea adeseori ucenicilor să se ferească de „aluatul ” fariseilor, cu referire la teologia lor alambicată dar cu prea puțin folos și transcriere în viața practică. Teologia rabinilor nu putea schimba sufletul omului, redându-i din nou speranța pierdută. Dragostea simplă a lui Isus a făcut-o însă din plin. 

    Faptul că azi creștinismul arată deplorabil oriunde ai privi nu se datorează inexactității, irelevanței sau lipsei de putere a evangheliei lui Hristos. Ci se datorează faptului că orice cult sau biserică creștină își trage seva de peste 2000 de ani din păgânismul cel mai abominabil. Pe drept cuvânt, creștinismului actual i se pot aplica cuvintele ” îți merge numele că trăiești,…dar ești mort”…Ei bine, un mort neînmormântat pute întotdeauna. Mai ales dacă e păstrat la aer liber de peste două milenii…