Când „Antihristul” iese la pensie...

        

                                    

        Azi a fost o zi istorică, pe care niciun adventist n-o anticipa nici măcar în gând în urmă cu 8 ani, atunci când Benedict XVI a devenit capul bisericii catolice mondiale. Dimpotrivă, acum 8 ani, mai precis într-o zi de 19 aprilie 2005, trecutul cu accente naziste al lui Joseph Ratzinger și poziția sa teologică dură din timpul fostului pontificat al papei Ioan Paul al doilea ( Ratzinger a fost între 1981 și 2005 șeful congregației sacre a doctrinei credinței - sau altfel spus inchiziția romană istorică ) erau premize suficiente pentre ca tot AZS-ul de rând să strige din nou binecunoscuta mantră ellen-istă : „ Gata, vine decretu’ ! ”  Dar iată că au trecut 8 ani de-atunci și … stupoare: decretu’ nu numai că n-a venit, dar … pleacă însuși papa ! De bună voie și nesilit  de nimeni…

     Un astfel de eveniment este de două ori important pentru un adventist : în primul rând pentru că se întâmplă extrem de rar ( ultima dată când un papă și-a dat demisia, mai precis acum vreo 600 de ani, nici nu existau protestanții măcar, d-apăi adventiștii ) și pentru că scoate la iveală vântul schimbărilor de tot felul care șuieră tot mai tare chiar pe la Vaticanul „antihristic”. Da, acel Vatican surd și orb la schimbări, pe care Ellen White și pionierii adventiști îl vedeau drept adevărată „ casă a ororilor ” spirituale de tot felul,  regatul  lui Satan pe pământ, netrebnic și mincinos, plin de spurcăciuni și lacom după putere! 

    Ei bine, este evident că sub pelerinele roșii ale prelaților se ascunde multă ipocrizie și pedofilie, iar sub cupola Vaticanului se află acasă la ele interesele personale oculte și curvăsăreala political-corectness fardate sub o formă de evlavie. Dar lăcomia de putere maximă asociată cu infailibilitatea Scaunului papal pare în aceste zile că se topește sub greutatea soarelui secularismului. Cât de tare dogorește acest soare? Numai în Germania anului 2010 au ieșit din biserică în mod voluntar peste 181 000 de membri, în timp ce botezurile au însumat doar 170 000, lucru pe care renumitul teolog catolic dizident Hans Küng îl asociază cu o prăbușire a bisericii în cartea sa „ Ist die Kirche noch zu retten ?” ( „ Mai poate fi salvată biserica?”)  După Küng, catolicismul a intrat deja într-o spirală autodistructivă, și asta pentru că „n-a cunoscut vremea când a fost cercetată ”, ca să parafrazez un citat biblic binecunoscut. Scandalurile nenumărate legate de pedofilia a sute de episcopi de pe tot mapamondul, care au golit „ vistieria  Domnului ” de miliarde bune de dolari pe parcursul a doar câțiva ani, scandalul scurgerilor de importante informații către presa italiană cauzat chiar de majordomul papei, zvonurile de fraudă financiară masivă efectuată de Bank of Vatican de-a lungul timpului  și în zilele noastre, precum și o mentalitate încă medievală în ceea ce privește contracepția, homosexualii sau avortul, toate acestea și multe altele au determinat pe puținii enoriași occidentali care îi mai călcau încă pragul să devină definitiv sceptici față de lumea religiei catolice. 

      Așadar, „ Antihristul” după adventiști și-a predat celebra tiară de bună voie în această seară, renunțând civilizat la postul de Pontifex Maximus al planetei catolice. Motivul? L-au lăsat puterile… Adevăratul motiv poate că nu-l vom ști niciodată, însă. Dar gestul de a renunța la prerogativele puterii maxime este lăudabil fără doar și poate. Și asta într-o curte care este vestită pentru faptul că schimbările nu sunt tocmai la ele acasă. Sau dacă se produc… se produc cu o frecvență între 430 ( repunerea în drepturi postmortem al lui Galileo Galilei )și … 600 de ani. 

    Mă gândeam astăzi dacă un astfel de gest cavaleresc ar fi posibil și în Biserica sfinților zilelor de pe urmă de ziua a șaptea, fie ea mioritică sau mondială. Sunt și în curtea adventă necazuri sau probleme de tot felul, la fel ca la frații lor de credință mai mari, catolicii? Sunt  prezente nepotismul, interesele financiare, lupta pentru putere, exacerbarea imaginii bisericii, supercentralizarea sistemului, proasta sau inexistenta comunicare/sprijin al conferințelor și diviziunilor naționale cu bisericile locale? Este supraviețuirea teologică îngrijorarea permanentă și primordială a sistemului? Pleacă tinerii cu zecile sau chiar sutele din biserică, în timp ce în urma scumpelor campanii de evanghelizare de-abia dacă se botează câte-o copilă sau două , și alea tot din familie adventistă? A adus vreo roadă programul mondial de rugăciune pentru ploaia târzie conceput acum vreo doi ani de Conferința Generală? A avut loc reforma și redeșteptarea aia ellen-istă de mult visată? Dacă nu, înseamnă că „ die Kirche ist nicht mehr zu retten ”! Hăul în care adventismul se afundă pe zi ce trece este tot mai înspăimântător, iar căderea bisericii este liberă. Trebuie să fii chiar chior să nu vezi cum merg lucrurile în realitate, în timp ce tu te bați cu palmele pe burtă că ești printre cei „ aleși ”. 

   Având în vedere acest parcurs categoric descendent al adventismului secolului 21, stau și mă întreb azi, când „ Antihristul” a renunțat de la sine la putere: „ Voi apuca vreodată ziua în care vreun episcop advent de seamă să-și asume tragedia spirituală în care se află biserica pe care o conduce și să renunțe la confort și avantajele materiale puse la dispoziție de sistem? Voi apuca vreodată să văd ziua în care Ted Wilson sau alt bufon de serviciu de la sfânta CG a AZS își dă demisia de onoare pentru că n-a fost realizat cincinalul? Voi apuca vreodată ziua în care liderii adventiști mondiali să conștientizeze cu seriozitate că bat câmpii cu grație de cel puțin 120 de ani, ducând turma la apele otrăvite ale fundamentalismului religios? 

   Din păcate sunt foarte pesimist în ceea ce privește corporația adventă. Ca orice partid(ă), BAZS este inconștientă de halul în care a ajuns „țara”  și de nevoile reale ale locuitorilor ei. Singurul lucru de care se preocupă este căldurica din birourile cardinalilor și prelaților și supunerea mentală a membrilor prin „ lecțiuni” biblice infantile. Nu, nu cred că Huțanu sau Wilson și-ar da vreo demisie onorabilă ca a lui Benedict XVI, și nici că adventismul  mai poate fi salvat de el însuși. De fapt niciun (teribil)-ist nu mai poate fi salvat atâta timp cât este un nerealist, un mormânt văruit plin de oasele conformismului și dogmatismului.

     Singura condiție a salvării este ieșirea din Matrixul „-ismelor ” de orice fel și conștientizarea faptului că te lasă puterile. Că ai obosit, frânt de dileme și îndoieli. Că te lupți pe viață și pe moarte cu îngerul mut al îndoielilor în noaptea cea mai neagră a spiritualității tale. Să-ți simți și să-ți recunoști deschis neputința, nevrednicia, limitările. Să pricepi că nu ești nimeni și că nu știi mai nimic. Să realizezi că ești slab și că ești mic. Că șchiopătezi de ambele picioare, spiritual și intelectual, lovit în coapsă de degetul nemilos al Adevărului. Doar atunci, „ uitat și părăsit de toți oamenii ”, doar atunci, în singurătatea dureroasă a propriilor opinii, doar atunci, în exasperantul drum către Nicăieri-ul numit Emaus… doar atunci mai poți spera să fii salvat. Când nu mai ai explicații. Când nu mai ai răspunsuri. Când nu mai știi ce e cu tine și cu speranțele tale. Doar atunci când demisionezi față de tine însuți… ai șansa să fii înălțat. 

     Așa că învățați de la „Antihrist” și de la fiii veacului acestuia , „ fii ai luminii ”… Benedict al 16-lea este o grea și dureroasă palmă peste obrazul acelor infailibili cocoțați pe tronul religiei, și care își închipuie că viața nu îi va arunca la pământ într-o zi, cu sistemul lor putrezit cu tot.