Geneza 1 și 2 - marea agitație adventistă

      

     Acum 7 ani, mai precis prin vara lui 2006, o agitație fără precedent a cuprins biserica adventistă mondială. Ce se întâmplase? În urma unor elaborate studii anonime contra doctrinei trinității, dar mai ales a apariției internetului care putea acum să faciliteze enorm fluxul de informații  și să-l pună la îndemâna tuturor, biserica era zguduită de „scandalul trinității”. Pe tot cuprinsul globului, zeci și zeci de membri adventiști, altădată credincioși bisericii, se disociau acum public de doctrinele acesteia, dintre care la loc de frunte făcea parte doctrina trinității. Sistemul intrase în panică. Stabilitatea și unitatea bisericii erau serios amenințate. Iar contraatacul devenea imperios necesar. Așa au fost tipărite acele „lecțiuni” în favoarea dogmei trinității, prin care conducerea spera din răsputeri să închidă gura ereticilor și să stingă incendiul. Dar incendiul nu s-a stins deloc. Dimpotrivă, la 7 ani de-atunci, în pofida eforturilor disperate ale bisericii, un alt mare „scandal” mătură azi adventismul la nivel mondial: veșnicul conflict dintre creaționism și evoluționism. Iar de data asta… nu mai sunt în joc doar  simple pagube colaterale ( a se citi câțiva „terchea-berchea” nesupuși conducerii ), ci însă validitatea creștinismului în sine. 

    De data aceasta lucrurile devin serioase chiar și pentru îngâmfata biserică, obișnuită să privească de sus, cu autoritate și dispreț, pe anonimii din tranșeele teologice. Iar problemele ei se înmulțesc văzând cu ochii: tinerii încep să gândească tot mai mult cu propriul creier, afluxul de informații despre evoluție și știință în general este copleșitor și la îndemâna oricui interesat, pastori precum Sorin Petrof sau Edi Constantinescu încep să se disocieze tot mai clar de adventismul doctrinar al secolului 20, exodul de tineri din biserică crește în mod amenințător. Un cutremur de magnitudine nemaivăzută clatină din temelii la ora actuală adventismul. De data aceasta gluma chiar se îngroașă: dacă darwinismul se dovedește a fi adevărat, creștinismul însuși este un fiasco, iar Hristos … un mincinos. Nu mai este așadar vorba doar de integritatea și unitatea unei instituții sub asediul necruțător al săgeților ereticilor de afară. De data asta este vorba chiar despre speranța creștină în sine, iar implicațiile sunt uriașe. 

    Tocmai acesta este motivul pentru care am dedicat temei evoluționismului/creației o atenție specială pe blogul meu în acest an. Nu… nu din perspectiva celui care „ are adevărul ”. Ci din perspectiva aceluia care sapă cu frenezie după el. Nu din unghiul de vedere al ateului sigur pe sine și de ideologia deterministă care îl posedă poate fără să știe. Ci din punctul de vedere al unuia care recunoaște pentru prima dată că adevărul este dincolo de știință, dincolo de religie, chiar dincolo de biblie. Ori… dacă există infima probabilitate ca acest adevăr să te facă liber.. se merită să sapi după el, coste aceasta oricât ar costa. 

     Trecând acum direct în miezul problemei, am avut ieri, preț de doar câteva minute, bunăvoința să-l ascult pe Florin Lăiu la Londra.  Deși apreciez calitatea lui ca profesor de teologie , a-l asculta ca orator este un chin, mai atunci când încearcă să vorbească publicului despre … galaxii și astronomie ( e ca și cum m-aș apuca eu să vorbesc altora despre gramatica limbii ebraice ). N-am putut să-l ascult mai mult de 10 minute.  În schimb, nu pot să nu-i dau dreptate în ceea ce privește concluzia discursului său: 

  „ Dacă dăm la o parte Geneza 1 și admitem evoluționismul, atunci acceptăm o evanghelie a morții, a nonsenului, a nihilismului, și a totalei lipsei de speranță.  Pentru că evoluționismul nu ne aduce nimic din toate acestea. ” 

    Este adevărat că mulți tineri altădată activi din biserică au ales în ultimii ani ateismul pur, tocmai datorită acceptării evoluționismului darwinian. Este adevărat că în spatele determinismului darwinian, așa cum este el prezentat azi în lumea academică, în presă sau în documentare, supranaturalul, Dumnezeul creator, nu-și mai găsește niciun loc. Este adevărat că dacă omul a evoluat din primate, iar conștiința de sine, moralitatea și capacitatea de a empatiza  i-au venit pur și simplu de la sine, de-a lungul a milioane de ani, fără absolut niciun fel de aport supranatural, atunci Dumnezeu este doar reminiscența grotescă a lumii antice care tremura îngrozită la auzul vreunui trăznet, sau aducea jertfe umane în perioadele de secetă. Într-adevăr, aici este mult mai mult în joc decât pierderea unor membri din biserică. Aici este vorba despre aruncarea la gunoi în mod definitiv a mesajului biblic în sine. 

     Ce trebuie făcut așadar? Trebuie îmbrățișat evoluționismul darwinian cu patimă, dacă până acum fuseserăm entuziasmați de viziunile perimate despre creație ale lui Ellen White via Thomas Burnet sau James Ussher, a cărui cronologie biblică despre apariția vieții pe Terra este deja dovedită ca fiind depășită? Trebuie aruncată la gunoi biblia cu tot cu mesajul ei despre un Creator, dacă până acum consideram greșit că orice cratimă și virguliță dintr-ânsa sunt … inspirate? Trebuie divinizată acum știința, dacă până mai ieri aduseserăm osanale așa zisului.. spirit profetic? Ce trebuie făcut? 

     În mod sigur, varianta lașă a ascunderii evidențelor față de gloată, a spălării la creier cu veșnicele citate deja demodate științific ale EGW, a întrebuințării bibliei ca manual infailibil de științe ale naturii, a fricii de cercetare independentă… toate aceste reminiscențe medievale trebuie abandonate. În locul rostirii de lozinci perimate și agățării oarbe de înțelegerea teologică a unora din secolele 17 -19, trebuie făcut loc analizei serioase a argumentelor științifice, criticii textuale a bibliei, analizei istorice a contextului în care a fost scrisă Geneza și vechiul testament, confruntării libere  de idei. Din păcate, am două vești: una bună și una rea. Cea rea este că o astfel de resetare a modului de a privi biblia nu se va produce niciodată în biserică, iar cei care își fac speranțe că teologia poate fi reînnoită în funcție de noile descoperiri științifice , visează în van. Biserica nu se va schimba niciodată, dogmele vor rămâne dogme, iar cei care sunt nemulțumiți de ghetourile spirituale și intelectuale în care trăiesc vor fi nevoiți să-și asume dureroasa cale a singurătății și oprobriului celor „ sfinți ”. Cea bună este că există compatibilitate între mesajul biblic privit în ansamblul său și știința contemporană. Prin urmare, nu biblia trebuie aruncată la gunoi, deoarece ne va fi necesară în căutările noastre, ci prejudecata noastră veche că ea ar deține adevărul  ultimei instanțe în absolut toate domeniile și că ea ar fi în sine însăși CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ( eu cred că acest Cuvânt este Creatorul însuși, și nu biblia scrisă de om ).

    Ei bine, nu este ușor să faci o astfel de afirmație. Și cu atât mai dificil este să te faci înțeles celor obișnuiți să privească biblia toată viața prin ochelarii de cal ai religiei. A propune altora o lărgire a orizontului cunoașterii, o aprofundare a argumentelor care vin din astronomie, genetică sau biologie, o educație bazată pe citirea altor cărți decât cele exclusiv religioase… o astfel de inițiativă va fi catalogată de mulți ca o invitație la agnosticism sau chiar ateism. Dar este oare mai productivă și mai onestă împotrivirea faraonică față de nou? Este mai corect să ții cu forța mulțimile în obscurantism medieval, spunându-le basme ridicole despre soarele creat în ziua a patra, păcatul originar al lui Adam și Eva și blestemele divine care au decurs din acesta, vârsta tânără de 6000 de ani a vieții, sau cum milioanele (!!!) de specii de animale, pești sau insecte au trecut prin fața lui Adam într-o singură zi de 24 de ore? 

     Din ceea ce am citit până acum în ultimii trei ani, exclusiv din domeniul științific, nimic nu mă determină să abandonez credința. Nici vârsta veche a vieții pe Terra, nici Big-bangul, nici chiar evoluția, dacă este înțeleasă în mod echilibrat, nu mi-au infundat cumva concepția că Dumnezeu nu există.  Fundamentalismele de orice fel sunt o extremă la fel de bolnăvicioasă ca ateismul promovat de Dawkins sau Hawking. Disprețul și ignoranța creaționiștilor față de știință sunt la fel de vinovate ca ura și batjocura ateilor față de un Creator. Iar atitudinea de ridiculizare a muncii titanice de ani de zile a savanților denotă nu numai prostie crasă, ci și încăpățânare și îngâmfare. 

    Da, a sosit o nouă eră, o eră a cunoașterii care nu mai poate fi reprimată de niciun sistem omenesc. Biserica stă în fața unei alegeri majore: ori se reformează odată cu vremurile, ori devine o închisoare rece a morților vii. Oamenii nu mai pot fi ținuți cu forța în ignoranță. Vremea viziunilor și viselor a trecut. A sosit acum vremea privitului prin telescop la miliarde de ani lumină depărtare, sau a privitului prin microscop la nivel atomic. Cine neagă aceste transformări riscă să se transforme în dinozaur spiritual și intelectual. Iar dinozaurii, o știm cu toții, au dispărut de mult, loviți de un meteorit. Încercări disperate ale bisericii de a ține oamenii în infantilism intelectual, așa cum este acum ciclul de lecțiuni despre creație, nu va aduce ca rod decât efectul invers scontat: tot mai mulți tineri vor părăsi biserica, iar necredința își va face simțită prezența cu și mai mare putere. Nu ar fi fost mai corectă o dezbatere serioasă a acestei teme, în mod onest și curajos, în funcție de ultimele informații științifice, decât o încăpățânare lașă de a rămâne la „ stă scrisul ” pionierilor noștri, care nu s-au ridicat mai presus de epoca în care au trăit? Nu ar fi fost mai cinstită ascultarea tuturor părților implicate, decât regurgitarea absurdă a acelorași lozinci desuete? Nu ar fi fost mai creștinească ascultarea și prezentarea tuturor argumentelor în discuție, urmată apoi de cântărirea acestora în funcție de logică și rațiune? 

    Din păcate, adventismul actual este departe de a fi acea invitație curajoasă la rațiune, rugăciune și cercetare a dovezilor, așa cum a fost el după 1844. Singurul lucru care mai îl interesează nu este adevărul, ci doar … supraviețuirea! Dar atunci când un sistem religios nu mai este interesat decât de supraviețuire, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat mereu în istorie: îi merge numele că trăiește, dar în realitate este mort. Mort de 2000 de ani. Și fără șanse ca să priceapă vremea când a fost cercetat.