Soția lui Iov

     

    Dintre toate personajele biblice,  Iov întruchipează în mod desăvârșit esența suferinței umane. O suferință nedreaptă, neanticipată și neconsolată. Suferința în context religios. Din acest motiv cartea lui Iov este și cea mai dificilă și neînțeleasă scriere biblică, de aici și multitudinea interpretărilor. Atât de șocantă pare perspectiva încât Iov ar putea fi considerat la fel de bine un personaj fictiv. Iov ar putea, nu însă și dinamica vieții. Există drame mult mai sofisticate și îngrijorătoare decât tragedia vieții lui Iov. 

    Problema nu este dacă Iov a existat sau nu, sau dacă suferința sa a fost reală sau imaginară. Problema e că Dumnezeu nu prea Își găsește locul în toată această narațiune. De ce ar îngădui Dumnezeu așa ceva? Un pariu cu Diavolul, indiferent de miză, întotdeauna este contraproductiv. Reacția de de-culpabilizare a divinității prin supra-accentuarea expresiei "a permis" nu rezolvă problema de fond. Până la urmă, cine l-a provocat pe Satan, oare nu Dumnezeu? În final, indiferent de autorul tragediei, consecința este aceeași pentru că Iov n-a aflat niciodată cine l-a lovit atât de crunt. În viziunea eternului suferind, Dumnezeu este Cel care aduce suferința după cum aduce și bunăstarea. 

    Iov nu-i șocat de acestă revelație; el știe că Dumnezeu este cauza, că este la lucru... Totuși Iov e șocat de altceva, de "lipsa de discernământ" a lui Dumnezeu; pare că a greșit adresa, Iov nefigurând pe lista neagră a Domnului. Toată cartea, de altfel poetică, exceptând prologul și epilogul care sunt în proză, este o permanentă lamentare în cel mai autentic stil oriental. Iov vrea să știe de ce a fost lovit. Dumnezeu nu-i răspunde, iar atunci când o face schimbă subiectul. Într-un final, Iov este reabilitat, Dumnezeu îi reface viața și familia, iar cartea lui Iov chiar are un happy end. Totul e bine când se termină cu bine. Oare?

     Există un personaj discret în toată această tragedie care face notă discordantă. S-a vorbit foarte mult despre Iov și suferințele, răbdarea, credincioșia, credința și tenacitatea sa. Dar nu se vorbește niciodată de soția lui. Iov acceptă cu o resemnare suspectă moartea copiilor săi: "Domnul a dat, Domnul a luat...". Ceea ce Iov nu poate să accepte este de ce el, cel neprihănit, trebuie să sufere, astfel convertind suferința într-o chestiune egocentrică și exclusivistă. După ce-și mustră soția, aceasta nu mai apare nicăieri ulterior. 

      Într-o cultură patriarhală, puternic masculinizată, autorul cărții a avut grijă să se ocupe exclusiv de Iov și s-o treacă în uitare pe soție, mai ales pentru „nesăbuința” ei de a protesta. Și uite așa, dintr-un simplu condei, bagatelizezi și chiar anulezi suferința unui alt om, care se întâmplă să fie o femeie. Seamănă cu un fel de "character assasination" , însă având la bază motivații culturale și teologice. Soția lui Iov este singura care a gustat paharul suferinței până la ultima picătură. Suferința lui Iov era teologică, a soției lui, ontologică! 

     Cei zece copii s-au născut literal din ea, pentru fiecare-n parte a simțit durerile nașterii pentru ca la sfârșit să experimenteze durerile morții lor într-o concentrație de zece ori mai mare. Poate vom justifica nenorocirea spunând că la sfârșit Dumnezeu i-a dăruit tot zece copii, poate chiar mai grozavi decât primii ... dar asta sună puțin cinic. Reacția soției lui Iov este naturală și instictuală, adică pur umană. 

     Al doilea șoc al ei este chiar Iov, adică pasivitatea și resemnarea lui. Nicăieri în lamentarea lui poetică nu plânge după copii, ci doar după neprihănirea lui rănită. Nu întreabă, "ce s-a întâmplat cu copiii mei?" ci "ce s-a ales de neprihănirea mea?" Soția lui Iov pare o victimă colaterală în toată această dramă, printre alte bunuri, animale și copii, accesorii care au fost compromise, când de fapt ea este victima centrală: o mamă rămasă fără copii! În conjunctura orientală asta echivala cu blestemul suprem (Rut 1,20.21). 

     Ce face Iov în tot acest complex de împrejurări? Este teribil de preocupat să dezlege marea taină a suferinței, pentru ce există răul și unde-i Dumnezeu în toată această ecuație, ceea ce demonstrează, încă o dată, că în general bărbații sunt incapabili să înțeleagă suferința unei femei și să comunice cu adevărat ceva. În aproape 30 de capitole Iov reușește să nu comunice mai nimic; doar repetă papaligește aceeași placă existențialistă. Soția lui Iov a rămas neconsolată în durerea ei pentru că Iov era prea ocupat în a se justifica pe sine înaintea Domnului. Iov însuși este victima propriei mentalități: de la Dumnezeu vine totul! De aceea Iov pune întrebări greșite la care Dumnezeu refuză să răspundă. 

     Ce-ar fi trebuit să facă Iov? Probabil că ar fi trebuit să-și consoleze soția, să-i spună ce i-a spus Isus văduvei din Nain: "Nu plânge!".  Dacă Iov s-ar fi ocupat de soția lui și nu de prietenii săi, poate cartea nu mai era chiar o capodoperă literară dar cu siguranță înceta să mai fie un dezastru teologic. Poate ar fi rămas doar un modest tratat de consiliere maritală dar cu siguranță un demers mult mai practic și necesar decât lamentarea inutilă a unui bărbat care pare cu totul inconștient de adevăratele tragedii.

    Soția lui Iov este simbolul femeii neînțelese, marginalizate și neconsolate în dramele ei personale și pentru care doar Dumnezeu, eventual, mai rostește un discret "Nu plânge!" Pe Iov nu-l găsești acasă, pentru că se va ascunde întotdeuna în spatele religiei, neprihănirii personale sau chiar în buzunarul Domnului, refuzând să accepte și să înțeleagă realitatea, să aibă o reacție naturală, chiar viscerală. Iov n-a păcătuit, soția lui da. Ei bine, măcar și pentru asta ... și cred că ar trebui cumva comemorată! 

   Autor: Sorin Petrof