Construcție și deconstrucție

      Martin Luther și reformatorii secolelor XVI- XVII sunt îndrăgiți astăzi peste tot în lumea protestantă. Curajul și determinarea lor de a rămâne fideli Scripturii și doar Scripturii, renunțând la o serie întreagă de dogme sau prejudecăți medievale, este admirat astăzi de către credincioși, aceștia recunoscând că tocmai acel curaj a fost factorul determinant care a provocat eliberarea de sub jugul evului mediu întunecat. Fără să pun la îndoială meritele incontestabile ale acestor eroi ai credinței, trebuie totuși să remarc faptul că Martin Luther & co. nu au mers chiar până la capăt în ceea ce privește deconstrucția religiei lor. Ei doar au fardat pe ici pe colo acele trăsături ale creștinismului care li s-au părut evident păgâne, fără să realizeze că au lăsat munca neterminată. 

     Molozul teologic al lui Thomas d’Aquino, Augustin și al sfinților părinți în general, a continuat să rămână baza pe care reformatorii au construit teologia lor. Așa se face că astăzi avem biserici protestante care detestă dogma primatului papal, dar îndrăgesc și practică deosebirea dintre cler și enoriași. Avem un protestantism care denunță opulența și fastul de la Vatican, dar ale cărui liturghii nu duc lipsă de simbolism și ceremonialism păgân. Creștinismul neoprotestant de astăzi  critică la rândul lui închistarea medievală tradiționalistă a ortoxismului sau catolicismului, dar este incapabil să vadă că a preluat în propria-i ogradă o puzderie de rituri, forme, dogme și ceremonii tocmai din acel ev mediu. De ce se întâmplă așa? Convingerea mea este că se întâmplă așa deoarece deconstrucția făcută de reformatori a fost insuficientă. Ei au schimbat doar forma și nu fondul problemei, dacă ar fi să mă refer de exemplu doar la ceremonialul liturghiei în sine. Deoarece am tratat pe larg, cu lux de amănunte, aceste lucruri în serialul „ Creștinism păgân ”, nu mă mai repet aici și acum. 

  Dat fiind faptul că adventismul s-a desprins în secolul XIX din același neoprotestantism amorf, nici el nu a reușit niciodată să renunțe definitiv la unele moșteniri tradiționaliste. Deși copilăria și chiar adolescența sa este oarecum vrednică de laudă ( atunci s-au produs cele mai marcante deosebiri teologice față de restul masei neoprotestante), maturitatea sa ( și mă refer aici îndeosebi la anii 1930-1950 ) a lăsat să se întrevadă asemănările de fond izbitoare cu ceea ce altădată numise „ Babilon ”. Acceptarea odată cu intrarea în secolul XX a dogmei catolice a trinității, încăpățânarea de a nu schimba complet sistemul ierarhic de la vârful Conferinței Generale în 1901-1903 ( la apelurile insistente ale Ellenei White și A.T. Jones ), respingerea soluțiilor exegetice progresiste vis-a vis de biblie și spiritul profetic oferite de Daniels și Prescott la Conferința generală din 1919, apoi QOD și negocierile teologice la nivel înalt cu evanghelicii din anii ‘ 50( și renunțarea prin aceasta la unele vederi tradiționale ale pionierilor )și terminând cu asocierea ecumenică cu bisericile-surori din anii 7o - prezent , toate acestea au reprezentat pași spre Nicăieri, un ocol modern prin pustia teologică a postmodernismului care nu se mai termină de peste 170 de ani. 

   Am fost acuzat uneori că mă ocup pe acest blog prea mult cu deconstrucția teologică și prea puțin cu construcția. Adică le iau oamenilor chipurile siguranța, confortul în care se lăfăiau până acum, le ascund suzeta pe care au supt-o o viață întreagă și deschid o cutie a Pandorei unde sunt mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar este oare vina mea că oamenii se agață cu disperare de năluci pe care le mai consideră și sfinte pe deasupra? Este oare vina mea că demontez bucată cu bucată pretențiile adventiste de „ popor ales al rămășiței”, când aceste pretenții nu au absolut nicio acoperire serioasă? Până și Florin Lăiu refuză să mai creadă în „ romantismul nostru teologic cu Ellen White ”, deși în duplicitatea-i adventistă deja consacrată o spune numai în engleză, pe furiș, ca să nu își mai îngreuneze și mai mult situația privată și-așa delicată din cauza studiilor sale „ tulburătoare ” despre sanctuar. 

    Refuz, în ceea ce mă privește, să mă apuc să construiesc ceva atâta timp cât sunt sigur că nu a fost înlăturat din mintea mea și a cititorilor mei tot molozul teologic primit moștenire de la părinți. Și în primul rând, nu eu trebuie să fiu cel care să construiască ceva, nu eu trebuie să fiu cel care să dea răspunsuri, nu eu sunt cel care trebuie să caut adevărul și să-l dau mură-n gură altora. Singurul care poate construi ceva autentic este doar Duhul Sfânt, nu un muritor păcătos ca mine. Adevăratul creștin întreabă direct pe Dumnezeu care este calea, și nu pe semenii săi. Problema noastră , a celor care am crescut și trăit ani de zile în adventism, este că suntem neobișnuiți să mergem singuri, bazându-ne doar pe credința noastră în bunătatea lui Dumnezeu și atât. Ne este de fapt frică să mergem singuri cu Dumnezeu. Vrem neapărat răspunsuri în alb și negru, așa cum am fost obișnuiți. Vrem „ tot adevărul ”, așa cum am crezut odată că-l avem, fără să pricepem nici acum că așa ceva este un demers imposibil de realizat, având în vedere amploarea infinită a acestuia.

    Mersul singuri pe apă ne sperie de moarte. Tocmai de aceea majoritatea covârșitoare preferă să rămână în corabia bisericii pe vreme de furtună, deoarece acolo cât de cât este siguranță. Dar este o siguranță falsă, deoarece Isus nu este în corabie așa cum pretind plini de mândrie credincioșii instituționalizați de azi. Isus nu este în dogme, rituri și porunci omenești. Isus este mereu afară, oriunde ai arunca ochii pe paginile noului testament. Afară din sinagogă, afară din barcă pe marea învolburată și părând chiar o stafie a nopții, afară din Laodiceea, afară din Babilon. Culmea, de fiecare dată El își strigă copiii să iasă afară din aceste redute ale „ siguranței ”, deoarece adevăratul test al credinței este în afară, și nu înăuntru pe canapelele moi. Maturitatea se dobândește înfruntând de unul singur valurile vieții, și nu sprijinindu-te la nesfârșit pe părerile altora, fie ei chiar pionierii AZS. Religia adevărată consistă într-o căutare personală după Dumnezeu, cu sinceritate și umilință, și nu într-o repetare nord-coreeano-papagalicească a lecțiunilor alienante ale așa-zisei școli de sabat, unde se „ învață ” an după an aceleași lozinci religioase. Religia adevărată presupune curaj, independență față de oameni, disponibilitatea de a-ți reînnoi din mers ideile, renunțarea la burdufurile cele vechi ( mentalitatea cu care ai crescut ), și de multe ori din păcate renunțarea chiar la familie și prieteni, dacă aceștia se opun căutărilor tale libere după adevăr. 

   O construcție serioasă a unei adevărate teologii ( deși mie nu-mi place acest cuvânt, dar asta este ) nu poate începe decât după întâlnirea personală cu Isus. Nu cred că mai e nevoie acum să redau lista tuturor eroilor biblici sau ai istoriei care și-au schimbat fundamental concepțiile în urma unei astfel de întâlniri. Fie că este vorba despre Pavel, care îl întâlnește pe Isus pe drumul Damascului, de ucenici după înviere sau de Martin Luther după părăsirea ordinului franciscan, toți eroii credinței au trebuit să treacă prin serioase convulsii personale ca să înțeleagă că tot ceea ce crezuseră până atunci era doar „ gunoi ”, și că religia adevărată a lui Hristos era mult mai simplă, mult mai apropiată de oameni decât crezuseră ei. Dar toți aceștia L-au întâlnit pe Isus afară… Afară din mentalitatea epocii lor, afară din biserica lor, afară din moștenirea lor socio-culturală. Niciunul dintre ei măcar nu L-a întâlnit la amvoanele somptuoase ale bisericilor lor, sau în rândul cărturarilor din Sinedriu. Isus îi aștepta mereu afară…

   Consider că deconstrucția încetează atunci când ești gata să pui piciorul pe apă, mergând spre Isus, lepădând prejudecățile de odinioară. Iar construcția se face în mod individual, prin Duhul Sfânt, care are metode special concepute pentru fiecare ființă umană în parte. Nu-i va spune lui Nicodim ce-i va spune lui Petru. Și nu-i va descoperi lui Iacob ce-i poate descoperi lui Pavel. Este inutil să așteptăm semnale în bloc de la Dumnezeu, ca și când Duhul ar face din noi roboței ascultători la comandă. Isus nu i-a chemat la sine pe apă pe toți ucenicii din barcă, ci doar pe Petru, deoarece acesta a fost singurul care a vrut să-l testeze pe Dumnezeu. Tot la fel, ar fi absurd ca să pretindem unii de la alții să înțelegem toți la fel biblia, sau să avem vreo teologie identică unii cu alții. Duhul Sfânt construiește ținând cont de particularitățile, afinitățile și temperamentul fiecăruia. Duhul Sfânt îți va respecta personalitatea, identitatea, și liberul arbitru. Te va lăsa să pui întrebări, iar dacă nu pricepi răspunsurile sale, nu va insista vehement să le pricepi și nici nu te va obliga să le pricepi pentru că pur și simplu … poate nu poți să le pricepi. 

  Așadar, ar fi absurd să așteptați din partea mea vreo construcție teologică oarecare. Mi-e silă de învățători omenești cu ideologiile lor cu tot. Și nu vreau cu niciun chip să devin la rându-mi vreunul dintre ei, deoarece știu că doar Unul singur este învățătorul nostru, iar noi toți suntem elevi. Singurul lucru pe care îl doresc prin acest blog este să vă îndrept atenția spre El, și nu spre mine. Cu ce aș fi mai breaz decât bisericile pe care le critic, dacă aș începe să construiesc eu ceva, chemând pe alții sub construcția mea? Pe acest blog veți găsi părerile mele, concluziile mele, descoperirile mele strict personale. A le impune într-o formă sau alta cuiva drept supremul adevăr care trebuie urmat și crezut este însă nu numai ridicol și lipsit de modestie, ci și un nărav babilonic. Ori eu tocmai distrugerea Babilonului mondial religios o doresc, și nu reclădirea sa sub altă formă sau nume. Blogul acesta nu se dorește a fi o „ tribună ” a adevărului, ci o căutare serioasă și lipsită de prejudecăți a acestuia. Și o căutare comună dacă se poate, împreună cu cititorii mei. 

   Renunțați să mai vă îndrăgostiți de opiniile vreunui muritor! Dezobișnuiți-vă să urmați teologii populare sau indivizi cu priză la public! Nu mai construiți ideologii comune, care sunt de fapt gropi comune pentru suflet. Nu mai construiți grupulețe noi, bisericuțe noi, dogme noi. Fiți liberi, închinați-vă liber și respectați libertatea de opinie a altora. Nu îmi doresc veșnicia, decât dacă aceasta va fi o școală adaptată personalității și inteligenței fiecăruia, în care învățătura este joc și jocul este învățătură. Mereu ceva nou, mereu ceva palpitant, mereu ceva suprinzător, care să solicite creierul din plin. Dar de huzureala neoprotestantă unde primești mură-n gură „ adevărul ” de la amvon fără să pui capul la contribuție , de acea lenevie și apatie din băncile bisericilor unde credincioșii dorm sau se joacă cu Smartphone-ul, de acea beatitudine adventisto-iehovistică în care cânți osanale neîntrerupte la marea de cristal sau mănânci până îți crapă burta la ospățul lui Isus… mulțumesc, dar nu am nevoie. Dacă veșnicia nu va fi o continuă căutare și investigare personală după Dumnezeu, ci un dogmatism și automatism rece  și impersonal, o repetare mecanică, regulată a acelorași sfinte poezii sau cântări, chiar nu am nevoie de ea. Pentru că nimic nu este mai crunt decât inactivitatea și mai plictisitor decât uniformitatea.