Ne-am ocupat până acum de Canonul Bibliei și am văzut cum s-a format acesta și de către cine. Am arătat cum anumite cărți au fost scoase și cum altele au fost adăugate, pe drept vorbind, după bunul plac al unor lideri religioși și după criterii mai degrabă politice decât teologico-spirituale. Am tratat de asemenea problema inspirației reflectată în diversele teorii propuse de către teologi de-a lungul timpului, am văzut cum textele Bibliei pot fi foarte ușor răstălmăcite atunci când sunt traduse tendențios, iar acum suntem pe punctul să descoperim de ce BAZȘ a ajuns să creadă ceea ce crede.
 
      Trăim într-o lume în care Biblia este studiată totuși, în ciuda aparențelor. Însă Biblia nu este studiată de către toți în același fel, după aceleași tipare și aceasta face ca creștinismul să fie extraordinar de divizat. Deși realitatea este incomodă și uneori camuflată, deși se încearcă ținerea membrilor de rând departe de conflictele teologice existente, trebuie totuși subliniat faptul că nici BAZȘ nu este scutită de existența ”părerilor multiple” legate de Biblie și de interpretarea acesteia. Deși în interior se dorește transmiterea unui mesaj global unitar și mulți membri sinceri dar neinformați au senzația că trăiesc experiențele religioase veritabile într-o biserică omogenă și lipsită de conflicte sau contradicții, realitatea ne spune cu totul altceva.

     Cei care cunosc mai îndeaproape discuțiile teologice aprinse, purtate în ultima sută de ani în sânul adventismului, pe diferite subiecte doctrinare, mă vor înțelege perfect. În primul capitol făceam referire la nedumeririle unui prieten de-al meu, legate de noile tendințe hermeneutice din sânul AZȘ, de a re-interpreta vechile doctrine și nu de puține ori de a le combate total. De ce sunt reluate și re-discutate învățăturile care păreau bătute în cuie până nu demult? De ce mulți teologi adventiști încep să privească Biblia altfel decât o priveau întemeietorii bisericii. De ce există o ripostă uneori violentă la adresa acestora, soldată cu excluderea celor incomozi? Cum s-a ajuns aici? – Este întrebarea la care vom căuta răspunsul în continuare, in acest capitol și în următorul. Și răspunsul este simplu, însă va trebui să îl argumentăm: Am ajuns aici datorită însușirii și repetării în stil ”papagalicesc” a unor lozinci, a unor clișee teologice, de-a lungul a multor sute de ani. Pare ciudat, dar în aceasta constă esența problemei.

            În timp ce pregăteam acest capitol mi-a recăzut în mână cartea PRIMEȘTE CUVÂNTUL, a lui Samuel Koranteng-Pipim, o carte pe care în urmă cu cincisprezece ani m-am apucat să o citesc, dar am abandonat-o. Reluând-o acum mi-am dat seama de ce am abandonat-o atunci. În 1997 când a apărut cartea în limba română, eram un îndârjit adept al teoriei inspirației plenare dar chiar și al inspirației verbale (cel puțin în parte). Cartea nu face altceva decât să încerce să argumenteze cu toată puterea valabilitatea acestor ”credințe”, iar la data aceea, mie aceste conflicte pe marginea Bibliei nu îmi spuneau nimic. Pipim se războiește cu metoda istorico-critică și cu tendințele teologilor adventiști de a înlătura tradiția și superstiția atunci când este vorba de interpretarea Scripturii. Aș dori să vă redau câteva pasaje din primele capitole ale cărții, pentru a crea cadrul propice în vederea a ceea ce vreau să vă spun ulterior.

”Pe parcursul ultimelor trei sau patru decenii, printre liderii teologiei AZȘ se dezvoltă în mod insidios o teologie sofisticată și chiar sceptică cu privire la Biblie. Noua viziune asupra Scripturii cunoscută prin denumirea de ”înalta critică” (metoda istorico-critică), i-a determinat pe unii din mijlocul nostru să solicite o reinterpretare și chiar o negare a unora dintre doctrinele biblice specifice credinței și practicii adventiste. Această solicitare a declanșat o divizare a cercetătorilor noștri în două tabere teologice: Cea a ”conservatorilor” și cea a ”liberalilor”, ajungându-se în prezent la pericolul unei polarizări a întregii noastre biserici mondiale, în ”biserica occidentală” și restul bisericii.”[1]

”Datorită polarizării teologilor, în conservatori și liberali, între unii dintre pastorii, administratorii și teologii noștri există o divergență cordială dar neplăcută. Deși aparțin aceleiași biserici, aceleiași instituții și chiar aceleiași facultăți de teologie și cu toate că ei sunt politicoși și amabili ori de câte ori se întâlnesc, între ei există totuși o mare prăpastie care îi desparte. Această criză a condus la instaurarea confuziei în rândul multora dintre studenții din instituțiile noastre de învățământ. Ea a produs o generație de predicatori, profesori de teologie, conducători, editori și publiciști, care sunt nesiguri în privința unora dintre punctele noastre tradiționale de credință și practică. Ea a năruit, de asemenea, credința multor tineri și nou-convertiți, aflați atât în școlile, cât și în comunitățile AZȘ… 
În ciuda rezultatelor păgubitoare, foarte puțini dintre cercetătorii noștri sunt dispuși să se preocupe în mod atent de acest subiect ”interzis” ce tratează diferitele metode contradictorii de interpretare a Bibliei. Chiar și atunci când se încearcă să se discute despre cauza dezacordului între ei, o fac doar la un nivel superficial. În consecință, unii sfârșesc prin a fi etichetați ca ”dogmatici”, ”ultra-conservatori” sau ”fundamentaliști”, epitete adresate adesea cercetătorilor Bibliei care refuză să adopte viziunea nescripturistică a partidei ”progresiste”…

Deoarece lucrările publicate și influența unor lideri ai învățământului teologic nord-american beneficiază de o largă răspândire, acest subiect controversat amenință să dezbine întreaga Mișcare mondială AZȘ, nu doar din perspectiva particularităților culturale, ci chiar în ceea ce privește atitudinea predominantă față de autoritatea Bibliei…De exemplu, la scurt timp după sesiunea Conferinței generale de la Utrecht, Olanda, 1995, un pastor adventist de etică scria: ”Votul de refuz al cererii Diviziunii Nord-americane cu privire la hirotonisirea femeilor este, de fapt, vârful icebergului; icebergul fiind ruptura dintre abordarea literală a Scripturii, o viziune larg susținută în lumea țărilor în curs de dezvoltare - Africa, cea mai mare parte a Americii de Sud și America Centrală (și România aș adăuga eu – n.a.) - și abordarea principială/spirituală, adoptată în zonele în care biserica s-a maturizat pe parcursul unui secol și jumătate (de exemplu Europa, America de Nord și probabil Australia)…Cei mai mulți dintre oameni nu au învățat să gândească abstract, scria el, acesta fiind motivul pentru care abordarea literală este atât de accesibilă. Copiii încep cu o înțelegere concretă și literală a vieții. Abia pe la zece ani și mai târziu, ei pot începe să conceptualizeze și să gândească abstract. Dacă oamenii învață doar metoda textuală a studiului Bibliei, ei nu vor dezvolta niciodată un mod de abordare principial/spiritual și vor rămâne pentru totdeauna copii în înțelegerea lor. ”[2]

Pipim recunoaște așadar existența diverselor metode de interpretare a Bibliei în sânul BAZȘ. Fiind un partizan al inspirației verbale și plenare, cu toate că nu o afirmă în mod direct, este de la sine înțeles că poziția lui va fi conservatoare. L-am citat și îl voi mai cita pe Pipim deoarece pentru pastorii AZȘ din România, el și cartea aceasta au reprezentat un etalon în acești ani. Tendința de a aborda literal Biblia se poate observa atât în publicațiile bisericii, cât mai cu seamă la adunările administrative, atunci când un ”așa zice Domnul” rezolvă orice caz, indiferent de câtă nesimțire, subiectivism sau nerușinare se utilizează în abordarea lui. 

Pipim pune pe seama crizei de identitate a adventiștilor toate aceste tendințe de a nu mai lua Biblia în mod ad-literam, atrăgând atenția la anvergura crizei interne, mult mai pronunțată decât cea externă, generată de către ”liberalii de stânga”. El o citează apoi pe Beatrice Neall, o profesoară de religie, care scria în 1993 în revista Spectrum următoarele:

”Cât de serios trebuie să considere adventiștii anumite cărți apocaliptice cum ar fi Daniel, Apocalipsa și Marea Luptă a E.G. White? Poate că am dori să revizuim viziunea noastră apocaliptică. Nu suntem noi triumfaliști atunci când ne considerăm a fi singura biserică adevărată? Nu cumva problema Sabat/Duminică, atât de relevantă în timpul când a fost scrisă cartea Marea Luptă, a ajuns depășită în societatea secularizată din zilele noastre? Nu s-au împotmolit adventiștii concentrându-se asupra Papei în timp ce neglijează adoptarea unei atitudini împotriva dictatorilor opresivi din secolul XX? Nu ar trebui să ne orientăm spre ”fiarele” moderne ale urii inter-etnice, opresiunii minorităților și distrugerii ecosistemului?”

Pipim pare să nu sesizeze însă faptul că tocmai abordarea literală a Bibliei și credința în inspirația verbală a făcut ca mulți oameni onești, de-a lungul anilor, să își pună întrebările acestea. El este alarmat, la fel ca mulți alții, de tendința bisericii de a reinterpreta doctrinele distinctive, pentru a se potrivi gândirii populare contemporane. Dar oare aceste învățături reflectă chiar intenția lui Dumnezeu însuși sau sunt doar niște interpretări omenești ale unor texte antice, categorisite din start ca fiind inspirate? Or, tocmai aici este problema, din punctul meu de vedere. Oamenii confundă interpretările Bibliei cu Biblia în sine. Ideea principală a cărții lui Pipim, în opinia mea, se regăsește exact în citatul următor:

”În privința problemei legate de interpretarea Bibliei (hermeneutica), AZȘ au la dispoziție doar două opțiuni: 1) abordarea adventistă tradițională, care recunoaște Biblia ca autoritate demnă de încredere și pe deplin inspirată și 2) abordările liberale contemporane, care neagă inspirația totală, autoritatea și veridicitatea Scripturilor.”[3]

Ceea ce mi s-a părut însă extrem de interesant, este exemplul pe care Pipim îl oferă în sprijinul interpretării tradiționale a Bibliei, bazată pe credința în inspirația plenară a acesteia. Vă invit să citiți mai întâi pasajul biblic din Numeri 11:4-35 și apoi să faceți un mic calcul.
Izraeliții au cerut carne și Dumnezeu a răspuns cererii lor, punându-le la dispoziție mai mult decât necesarul de hrană. Se spune în versetul 31 că prepelițele au acoperit un teritoriu de o zi de călătorie într-o parte și în cealaltă a taberei (o distanță de aproximativ 65 km), într-un strat gros de doi coți ( 1 m ) de la pământ. Sunt aceste detalii veritabile, demne de crezare, sau e vorba de o exagerare? Pentru că, dacă ne punem să calculăm ce înseamnă o rază de ”o zi de călătorie” de jur împrejurul taberei și un strat de 1m grosime de prepelițe moarte, vom ajunge la o adevărată catastrofă ecologică. Dacă vom considera apoi că au fost acolo două milioane de evrei și fiecare au mâncat trei mese pe zi, timp de o lună, ar trebui să credem că fiecare persoană a mâncat peste 700 de fripturi la fiecare masă, ceea ce ar fi absolut absurd!

 ”Trebuie să acceptăm numai faptul că apariția prepelițelor s-a datorat intervenției lui Dumnezeu, dar să nu acceptăm și detaliile?” – se întreabă Pipim. Cu alte cuvinte, este Biblia pe deplin inspirată sau parțial inspirată? I-a inspirat Dumnezeu pe autorii Bibliei să scrie cifre exacte, sau doar evenimentul ca atare, fără a intra în detalii? 

”Metoda adventistă a citirii directe a Scripturii (abordarea istorico-gramaticală) recunoaște că, deoarece la originea Bibliei există o gândire divină, ea este pe deplin inspirată, absolut demnă de încredere, unica autoritate și întru totul consecventă și unitară în toate părțile ei constituente. Bazându-se pe iluminarea Spiritului Sfânt, credincioșii care utilizează această metodă caută să discearnă semnificația Scripturii prin descoperirea atentă a identității istorice, literare și gramaticale a unui anumit pasaj biblic în contextul lui istoric imediat și în contextul mai larg al întregii Biblii…Cu privire la ”problema prepelițelor”, aceia care adoptă metoda de interpretare adventistă istorică tradițională, insistă să creadă că Biblia este pe deplin inspirată și demnă de încredere, chiar și în detaliile privitoare la relatarea despre prepelițele din pustie. Prin urmare, în fața unei dificultăți nerezolvate, în loc de a susține că scriitorul biblic a comis o eroare în redarea cifrelor, noi re-studiem cu atenție raportul biblic, pentru a vedea dacă nu cumva noi suntem cei care am greșit în interpretarea noastră.”[4]

Voi reda mai jos explicația abracadabrantă în opinia mea, la problema prepelițelor din pustie, propusă de Samuel Pipim la pagina 32 a cărții, în sprijinul cu tot dinadinsul a teoriei inspirației plenare. Citiți și judecați singuri:

”Observați că Biblia nu spune că prepelițele erau adunate una peste alta, într-un strat de doi coți înălțime de la sol, pe un teritoriu de 65 km de jur împrejurul taberei. Mai degrabă Scriptura spune că păsările fuseseră aduse sau coborâte cam la doi coți înălțime de la fața pământului. Traducerea NIV spune că un vânt le-a adus la înălțimea de aproape doi coți deasupra solului, pe o distanță de o zi în toate direcțiile. Biblia afirmă pur și simplu că păsările în loc să zboare atât de sus, încât să nu poată fi atinse, au fost coborâte de Dumnezeu la un metru deasupra pământului, încât fiecare să poată prinde câte ar fi dorit. Toate calculele matematice care indică faptul că fiecare izraelit trebuia să mănânce sute de fripturi de carne de prepeliță și toate temerile privitoare la devastarea mediului, care ar fi fost produsă de tonele de cadavre de prepeliță, sunt greșit orientate. Problemele încurcate ridicate cu privire la povestirea prepelițelor nu rezidă în textul în sine, ci în mintea criticilor care citesc Biblia în mod superficial…rezolvarea simplă a problemei prepelițelor ar trebui să ne încurajeze să ne încredem întotdeauna în cuvânt, ca fiind revelația inspirată a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem confruntați cu dificultăți aparente.”
           
              Puteți accepta această explicație? Eu nu! Și aceasta din simplul motiv că este de la o poștă, ”trasă de păr”. Vă puteți închipui că timp de o lună de zile, mii de prepelițe au zburat la o înălțime de maxim un metru deasupra solului și asta pentru că un vânt puternic nu le permitea să zboare mai sus? Samuel Pipim nu ține cont însă de faptul că prin acel vânt puternic ce menținea prepelițele aproape de pământ, circulau nestingheriți izraeliții care trebuiau să le prindă. Întrebarea mea este dacă printr-un vânt atât de puternic situat la un metru deasupra solului, bătând continuu 30 de zile, pot umbla în voie două milioane de oameni? Nu ar fi mai simplu să admitem că autorul versetului respectiv sau cei ce ulterior au copiat textul, au greșit cifrele? 

     Din punctul meu de vedere a admite că în Biblie apar cifre exagerate, erori de relatare, greșeli de copiere, etc., este o soluție de absolut bun simț, în contrast cu explicațiile elucubrante care vor cu tot dinadinsul să susțină ideea inspirației plenare, în ciuda oricăror dovezi. Creștinii fundamentaliști care vehiculează asemenea soluții hermeneutice, fac mai degrabă un deserviciu mesajului Bibliei, plasându-se prin asemenea argumente într-o poziție ridicolă în fața oamenilor cu bun simț și cu o minimă pregătire. Și totul, doar pentru a menține la rang de frunte niște idei preconcepute, niște clișee verbale, ca de exemplu acela că ”BIBLIA NU CONȚINE GREȘELI ȘI CONTRADICȚII”. În următorul capitol ne vom ocupa de aceste ”lozinci” teologice care au modelat gândirea creștină cel puțin în ultimii 500 de ani.

[1] PRIMEȘTE CUVÂNTUL, Samuel K.-Pipim, editura 

Viață și Sănătate. București 1997, pagina 1, Prefața 

autorului.
[2] PRIMEȘTE CUVÂNTUL, Samuel K.-Pipim, editura 

Viață și Sănătate. București 1997, pag. 6-7, Cuvânt 

către cititor.

[3] PRIMEȘTE CUVÂNTUL, Samuel K.-Pipim, editura 

Viață și Sănătate. București 1997, pag. 6-7, Cuvânt 

către cititor
.
[4] PRIMEȘTE CUVÂNTUL, Samuel K.-Pipim, editura 

Viață și Sănătate. București 1997, pag. 26-27, Cap. O 

criză în întreaga lume.