Ellen White, înger sau demon?!?

    

     

      Am fost educat să cred încă „ din fragedă pruncie ” că așa-numitul „ spirit profetic ” ( scrierile Ellenei White, cel mai de seamă fondator al bisericii adventiste ), folosit de adventiști până la saturație, este vocea lui Dumnezeu. Că vedeniile și viziunile acestei femei reprezintă descoperiri divine amănunțite  despre ceruri sau despre pământ, despre ce se află între ele, în ele sau dincolo de ele. Și că mărturiile ei ( într-un număr impresionant ) sunt „ lumina cea mică care îndreaptă atenția spre o lumină mai mare  ( biblia ) ”. Însă cercetările sincere ale ultimilor trei ani mi-au arătat  încă odată, dacă mai era nevoie, că adevărul se află undeva la mijloc între ceea ce susțin fanii Ellenei White și detractorii ei.  Ellen White nu a fost o impostoare, dar în același timp este departe de a fi fost vreun profet. De fapt, nici măcar ea însăși nu s-a considerat un profet. Și chiar dacă ar  fi fost așa ceva, închinarea mea o merită oricum doar Unul singur. 

      Florin Lăiu încearcă să spună în studiul său elaborat despre sanctuar exact aceleași lucruri pe care orice om sincer cu sine însuși le poate vedea de la distanță: inspirația divină nu s-a manifestat nicidecum asupra textului scris, ci doar asupra minții scriitorului. Dumnezeu nu a dictat nici biblia, nici spiritul profetic, ci doar a „ umplut creierul oamenilor Săi cu idei ( citat EGW )”. Mesajul este important și demn de ținut în seamă, și nu modul în care el a fost exprimat. Nu trebuie să mai adaug faptul evident că textul este întotdeauna produsul coeficientului de inteligență al cuiva, iar în biblie ( istorie ) Dumnezeu s-a folosit fără îndoială de oameni simpli, fără carte, iar uneori chiar analfabeți. Ellen White nu face nici ea prea mare excepție de la această regulă. Deși reformiștii și adventiștii savurează fiecare cratimă și virgulă a „ spiritului profetic ”, puțini vor să priceapă că pot fi numărate cel mult pe degetele de la o mână cărțile scrise personal „ da capo al fine ” de Ellen White. Chiar într-o epocă în care plagiatul nu era considerat o infracțiune , ea împreună cu soțul și mai apoi staff-ul ei au considerat necesar angajarea a două secretare personale ( Marian Davis și Fannie Bolton  ) care să transcrie în forma finală notele sau scrisorile sale personale. Dacă astăzi reformiștii sau adventiștii trăiesc cu impresia că fiecare cuvânt din cărți precum „ Hristos Lumina Lumii ” sau „ Tragedia Veacurilor ” a curs direct de la Duhul Sfânt în forma actuală a cărților respective, aceasta este numai o impresie ( falsă ) și nimic mai mult. Meritul lui Marian Davis în elaborarea și pregătirea pentru tipar al manuscriselor EGW este cel puțin la fel de mare ca al Ellenei însăși. 

    Dezvăluirile prezentate de profesorul Lăiu în studiul său despre sanctuar referitoare la moștenirea noastră teologică ( cel puțin în dreptul doctrinei sanctuarului ) via Joseph Litch- William Miller - Ellen White & co. demonstrează încă odată că orice construcție teologică nouă este doar reajustarea, readaptarea sau îmbunătățirea celei vechi. Teologia Ellenei White, care avea să devină inevitabil cea oficială a BAZS până astăzi, nu a picat direct din cer, așa cum am fost învățați să credem. De fapt, nimic, niciodată, nu a picat din cer. Dumnezeu este întotdeauna credincios principiului că adevărul nu se obține „ mură-n gură ” în piața publică la tribuna oficială, ci că trebuie să sapi adânc după el, ba chiar să-ți vinzi toată averea ( cu tot ridicolul și batjocura pe care ți le aduni implicit asupra ta ) și să-ți investești toate puterile minții pentru a-l obține. 

    Tocmai acest lucru l-au făcut Ellen White și pionerii adventiști după 1844, și sunt demni de apreciat pentru asta. Mișcarea adventă s-a născut din studiu și rugăciune, dintr-o căutare intensă a adevărului după marea dezamăgire de la 1844. Că teologia rezultată din acele frământări este una neprofesionistă și naivă care mai bântuie și azi, din nefericire, creierele adventiste, asta este o altă discuție pe care nu o voi trata acum. Puteți citi pe larg despre asta pe blogul meu, în studiul despre sanctuar și nu numai. Dar intenția pionierilor de a înțelege ce s-a petrecut de fapt în 1844, sinceritatea căutării lor, dorința după o reformă a stilului de viață din toate punctele de vedere sunt indubitabil de lăudat. Dar din păcate, laudele se termină aici și încep criticile întemeiate.  Iar acestea nu sunt întemeiate pentru că cei care le aduc „ au căzut de la credință ” sau „ au luat-o razna ”. Ci sunt întemeiate în virtutea argumentelor aduse. Ori argumentele sunt prea multe și prea puternice ca politica ascunderii gunoiului sub preș să mai constituie o soluție. 

    Este cunoscut de toți faptul că Ellen nu a fost o femeie educată. Cu toate acestea, setea ei de cunoaștere și asimilare de informații noi era nepotolită. Ea nu numai scria mult, ci și citea mult. Desigur, nimic de criticat în toate acestea. Critica începe însă din momentul în care copiezi ideile altora dar lași posterității impresia că sunt ale tale. Spre exemplu, scrisorile dintre Kellog și W.C White despre edițiile „ multicolore ” ale vestitei „ Tragedia veacurilor ” dau dovadă despre faptul că acea carte-simbol a teologiei adventiste a fost prea puțin produsul minții EGW în partea sa istorică. Neadvertențele evidente dintre carte și surse istorice serioase în multe detalii ale cărții pot fi descoperite de oricine cu inimă sinceră.

     Nu trebuie decât să citești stenogramele conferinței de la 1919, de exemplu, ca să vezi cum o atitudine înțeleaptă și echilibrată vis-a vis de scrierile EGW a fost desconsiderată de liderii bisericii de atunci, în favoarea unei poziții fundamentaliste pro-EGW care s-a extins ca o plagă până astăzi. Ca să nu mai zic că o aplecare mai serioasă asupra altor domenii de investigare, precum medicina modernă, chimia, istoria sau cosmologia ( pentru a cita numai câteva dintre ele ) demontează punct cu punct nu toate, dar foarte multe „ puncte de hotar sacre ” adventiste. Ca să enumăr foarte pe scurt doar câteva dintre ele: viața pe pământ are doar 6000 de ani, necredința ridicolă în teoria Big-Bang-ului( evoluția universului ), ideea că Dumnezeu locuiește în constelația Orionului, ideea absurdă că printr-o anume dietă poți avea o moralitate mai înaltă, condamnarea masturbării, a sărutului înainte de căsătorie sau a relațiilor sexuale dese în căsătorie, concepția că adventiștii sunt poporul ales, având în vedere evenimentele din sanctuarul ceresc de la 1844, condamnarea teatrului, a citirii de romane, a fotografiilor și a satisfacerii plăcerilor personale în ziua de sabat, toate acestea și multe altele de acest fel nu sunt altceva decât produsul imaginației Ellenei White și a pionierilor AZS, prin prisma mentalității epocii în care au trăit. 

      Încăpățânarea feroce cu care reformiștii și adventiștii se agață de scrierile ei are după părerea mea două cauze profunde: ignoranța cumplită, uneori strigătoare la cer ( dacă tot o citesc atâta pe Ellen White, măcar gramatica de acolo să și-o însușească, dacă stilul „ ei ” literar plăcut este mai greu de pretins ) și teama de necunoscut. În ceea ce privește ignoranța, generația părinților noștri ar putea avea o scuză, deoarece educația religioasă a acestei generații a fost făcută exclusiv cu „ mărturiile ” sacre ale Ellenei. Nu exista atunci nici măcar o televiziune seculară de Doamne-ajută, darămite literatură religioasă diversă și profesionistă. Astăzi însă, această scuză este neacceptabilă pentru generația sub 50 de ani. Internetul sau literatura deja extrem de variată și specifică în orice domeniu ar fi trebuit să elibereze mințile din prejudecăți religioase de orice fel și să înlăture separările absurde dintre oameni pe criterii religioase. Dar acest lucru nu se întâmplă și nici nu se va întâmpla. De ce nu cred eu că se va întâmpla vreodată? Pentru că oamenii din biserici se tem! Se tem de nou, se tem de adevăr, se tem de … Dumnezeu. Pentru astfel de oameni schimbarea opticii privitoare la biblie și Ellen White este identică cu … ați ghicit, pierderea credinței și a mântuirii. 

     Culmea este că vinovată în primul rând de această stare spirituală bolnăvicioasă este chiar Ellen White. Cu sau fără voia ei, mai mult sau mai puțin intenționat, această femeie a infundat până astăzi cititorilor sentimentul că a-ți reseta ideile în ceea ce privește scrierile ei este ceva periculos. Folosind uneori până la exasperare expresii de genul „ am văzut că ”, „ Domnul mi-a arătat că ”, „ Domnul mi-a spus că ”, etc ( când de fapt în foarte multe dintre cazuri nu făcea altceva decât să citeze alți autori … ) Ellen White a pus deasupra scrierilor ei un sigiliu inviolabil de infailibilitate. Cum să te mai îndoiești de ceea ce spune Ellen dacă Domnul i-a descoperit chiar amănunte în mod direct? Ce rost are să mai cauți după adevăr dacă Domnul i l-a dat pe tot, cu virgulele și cratimele de rigoare? Singurul lucru pe care poți să-l mai faci este să le accepți fără să mai pui întrebări, ca un musulman spășit care își memorează Coranul ore întregi. Fără să mai cauți mai departe. Fără să-ți mai pui capul la contribuție. Acesta este tocmai portretul jalnic al bisericii adventiste și mai ales reformiste, ca urmare a moștenirii spirituale primite de la 1919 încoace. Prejudecățile strigătoare la cer, ignoranța cumplită, încăpățânarea feroce cu care se pretinde posedarea adevărului complet, conflictele teologice aprinse în jurul doctrinelor, loviturile mișelești pe la spate dirijate către cei care pun la îndoială politica sau teologia instituției AZS în vreun fel sau altul, despărțirea rușinoasă dintre adventiști și reformiști de peste 90 de ani, cumplitul fundamentalism religios al bisericii reformiste în foarte multe privințe, secesiunile recente la nivelul bisericii reformiste din România, toate acestea nu sunt altceva decât rezultatul acceptării oarbe a infailibilității scrierilor EGW. 

   Soluția ieșirii dintr-o astfel de metastază spirituală și intelectuală este  chimioterapia educației și a informației. Dacă adventiștii și reformiștii ar recurge la „ anul fără Ellen White ”, de exemplu, înlocuind cititele și răscititele ei „ mărturii ” cu mărturii moderne din domenii precum cele amintite mai sus, cu documentare de tot felul, în definitiv cu autori diferiți în domenii de cercetare diferite, tot aș mai trage speranță că lucrurile s-ar putea schimba cumva în bine. Din păcate, generația celor în jur de 20 de ani este preocupată preponderent de Facebook, Twitter, Youtube sau Smartphone-uri cu care să se joace, generația celor de 30 ani înainte sunt resemnați intelectual și îngrădiți spiritual în lanțurile împrejurărilor de orice fel sau tradiției, iar cei trecuți de 50 de ani sunt în imensa lor majoritate deja fosile vii „ ale unui trecut romantic cu Ellen White ”, după cum frumos ironizează profesorul Lăiu situația teologică din AZS. Extrem de puțini sunt în stare să înțeleagă că repetarea obsesivă a acelorași idei este doar simplă spălare la creier, dar nu și progres spiritual.  Și sunt și mai puțini cei deciși să rupă lanțurile tradiției în care au fost legați o viață întreagă și să caute adevărul singuri.  

   Cu toate acestea, continui să am o poziție echilibrată față de Ellen White. Într-o epocă în care femeia era considerată exclusiv aminal pentru montă sau mașină de spălat rufele și vasele, ea a reușit să redea femeilor demnitatea pierdută. Într-o epocă în care meniul americanului de rând consta preponderent din șuncă, zahăr, lapte sau grăsimi animale, reforma sanitară introdusă de ea  și imperiul balneo-climateric de la Battle Creek au reușit să redea americanilor sănătatea și speranța de viață. Faptul că a fost singura care a luat apărarea adevăratelor genii adventiste de la Minneapolis, A. T. Jones și Elliot Waggoner, în 1888 și la decenii după aceea, îmi demonstrează că femeia aceasta a fost totuși sinceră în ceea ce a făcut și a scris. Dorința ei de a reforma din temelii conferința generală în 1901, alături de Jones, îmi demonstrează că nu s-a implicat în jocuri politice obscure, ba chiar a fost victima lor după 1888, atunci când a fost deportată fără voia ei în Australia. Dar atât și prea puțin în plus. Contribuția ei la dezvoltarea adventismului a fost una mai mult spiritual-psihologică decât teologică, bazându-se mai mult pe instincte feminin-materne decât pe o  hermeneutică și exegeză biblică serioasă. Doar atât a putut ea în acea epocă, ridicându-se totuși deasupra nivelului general.

     Astăzi nu mai trăim însă în secolul 19, ci în secolul 21. A nu ține seamă de nimic din ceea ce s-a întâmplat în ultimul secol și jumătate din punct de vedere teologic, istoric și științific poate fi considerat orice, dar numai înțelepciune și sinceritate nu. A continua să împărtășești opiniile EGW despre Orion, univers și  sistemul solar ( cu soarele creat în ziua a patra de exemplu ), opinii formate într-o epocă în care  încă se mai credea că pământul este centrul universului, este prostie monumentală și încăpățânare. Iar a controla frigiderele, garderobele și timpul liber al oamenilor ține în secolul nostru mai degrabă de patologic, decât de spiritualitate. 

     Îmi aduc aminte de anii când mâncam urecheli zdravene din partea mamei pentru că priveam la televizor meciurile naționalei lui Hagi ( oho, și ce națională era atunci … ) sau vreun film american, mai rar la televiziunea ceaușistă decât ploile vara prin Bărăgan. Mama îmi interzicea să le văd pentru că nu dorea ca fiul ei să crească strâmb din punct de vedere spiritual. Așa era concepția atunci, datorată desigur… mărturiilor EGW. Dar între timp, mama s-a schimbat și și-a cerut iertare pentru acea educație strict- „bătăioasă” pe care mi-a dat-o. Astăzi consideră la rândul ei drept perimată o educație bazată pe pedepse și prohibiții de tot felul. Iar eu am iertat-o, pentru că știu că palmele ei au fost date din iubire. Dar niște palme rămân palme, oricum le-ai privi. 

     Ei bine, Ellen White a fost mama adventismului. A fost o mamă abuzivă, care a profitat uneori de autoritatea ei în biserică în mod nejustificat. A impus posterității adventiste sentimentul că a trata cu ușurință scrierile ei este un păcat de moarte. Dar sunt convins că și-a exercitat această autoritate abuzivă din iubire față de „ copiii ” ei, spre a-i feri de „ lume ” și „ cel rău ”, ca o găină care-și adună puii sub aripi. Dar abuzul rămâne abuz, indiferent cum l-ai privi. 

    Astăzi am ferma convingere că Ellen White și-ar renega ea însăși multe dintre convingerile puternice din trecut, dacă ar mai trăi. Și poate chiar și-ar cere iertare „ copiilor ” săi, așa cum a făcut mama. Iată de ce, în timp ce voi continua să am o atitudine de respect și chiar simpatie pentru Ellen White, voi condamna și critica întotdeauna atitudinea de închinare oarbă în fața „ mărturiilor ” ei. Permiteți-mi să închei articolul cu o ultimă convingere: dacă EGW ar mai fi în stare azi să-și ceară iertare bisericii pentru gafele ei din trecut și să-și revizuiască acele garduri doctrinale electrificate de înaltă tensiune,  adventismul și mai ales reformismul de astăzi nu numai că nu ar accepta scuzele ei, dar cu siguranță ar considera-o eretică și ar exclude-o din biserică sub motiv de apostazie. Asta este culmea tragi-comică a adventismului: este mai ellenwhite-ist decât însăși Ellen White. Sau cum ar zice alții: mai catolic decât papa.