Creştinism păgân( V c): „ unşii Domnului”

  

        Jertfele, incantanţiile, veşmintele sfinte, ceremoniile, clerul religios, dogmele şi prejudecăţile adânc întipărite în mintea oamenilor, toate acestea şi multe altele care aveau de-a face cu o structură ierarhică au fost pur şi simplu ridiculizate de venirea lui Isus Hristos. El avea să desfiinţeze atât religia ca instituţie cât şi conducerea de tip piramidal a acesteia. De aceea, ca o extensie a naturii şi misiunii lui Hristos, biserica creştină a fost prima mişcare condusă de laici din istorie. Neînvăţaţi, oameni simpli şi fără teologia fariseilor, ei aveau însă să mişte lumea din temelii până în ziua de azi. Dar imediat după moartea apostolilor, creştinismul şi-a pierdut grav identitatea şi orientarea exact la fel cum se rătăceşte o navă fără GPS pe imensitatea oceanului.

       Deşi nici Isus şi nici Pavel nu au impus nici-o formă fixă de organizare a noului „Israel”, deşi era evident că noua mişcare nu mai avea nimic de-a face cu mozaicismul şi legalismul strămoşilor, biserica a început să se asemene treptat tot mai mult cu păgânismul, adoptând modelele sale organizaţionale. Am putea spune fără să exagerăm că învăţăturile lui Isus de „ a nu se numi dascăli” între ei întrucât „toţi sunteţi fraţi” le-au intrat generaţiilor postapostolice pe o ureche şi le-a ieşit imediat pe cealaltă. Fiecare biserică aşa-zis creştină, începând de la cea catolică şi până la cele mai noi neoprotestante se întemeiază însă în mod inechivoc pe o temelie vechitestamentală, unde clerul a instituit asupra laicilor adevărate dictaturi ideologice şi dogmatice care subjugă conştiinţa. Marele teolog Karl barth spunea pe bună dreptate:

   ”Termenul de „laic” este unul dintre cei mai dăunători termeni ai vocabularului religios şi ar trebui eliminat din terminologia creştină.”

   Astăzi aş dori să scriu câte ceva despre eroarea ordinării în biserica creştină. Atunci când am auzit pentru prima dată ideea că un laic are dreptul la fel de bine ca un pastor de a boteza, de exemplu, m-am crucit de uimire. Şi asta pentru că adânc în conştiinţa mea fuseseră implantate concepţii păgâne pe care pastorii şi preoţii de azi le numesc „creştine”. De unde scot ei concepţia potrivit căreia numai pastorii ordinaţi(hirotonosiţi) au dreptul la anumite „sacramente”? Oare Filip fusese ordinat de Sanhedrin când l-a botezat pe famenul etiopian? Sau de cine fuseseră împuterniciţi apostolii să împartă cina Domnului? De ce s-ar aplica trimiterea „ mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile şi învăţaţi-i să poruncească tot ce v-am poruncit eu” din Matei 28,19-20 şi laicilor dar „botezaţi-i în numele Meu...” numai clerului?

   Să pornim deci în investigaţii. Dar mai înainte de a examina rădăcinile istorice ale ordinării, să vedem cum era recunoscută conducerea în biserica primară. Apostolii plantau biserici pretutindeni pe unde mergeau şi apoi le dădeau în grija unor „lucrători”ca Timotei. Aceştia recunoşteau în mod public pe unii din membrii mai vechi şi cu experienţă ca prezbiteri. Dar mulţi din aceşti prezbiteri erau deja la „post” cu mult înainte de a fi „numiţi”, încurajând biserica şi transmiţând mai departe valorile creştine. Dar această „numire” de prezbiteri nu avea nicidecum caracter ritual de hirotonosire. Nu erau numiţi de vreo instanţă superioară, ci erau recunoscuţi în virtutea vârstei şi a slujirii lor în biserică.

   Un exemplu în acest sens este chiar Pavel. Deşi făcuse parte dintre prigonitorii bisericii , atunci când şi-a manifestat pocăinţa şi în urma mărturisirii vedeniei din drumul spre Damasc, Pavel a fost cooptat în cadrul apostolilor nu fără  împotrivire( Fapte 9,26-29). Nu a avut loc nici-un ritual pompos sau ceva de felul acesta. Doar în trei locuri se menţionează totuşi în noul testament faptul că prezbiterii au fost recunoscuţi public: în Galatia( Fapte 14,23), în Efes( 1 Timotei 3,1) şi în Creta( Tit 1,5). Dar cuvântul ordinare ( „ordain”- biblia King James Version) din aceste pasaje nu este echivalent cu numire într-un oficiu. Mai degrabă are sensul de aprobare, confirmare a ceea ce deja se află în desfăşurare, deja se petrece( Warkentin, Ordination: A biblical-historical view,40, 167). De asemenea, are şi rolul de binecuvântare. Recunoaşterea publică a prezbiterilor şi a altor lucrători era însoţită de obicei de punerea mâinilor de către lucrătorii apostolici sau apostolii înşişi. Dar această „punere a mâinilor” nu  conferea nimănui un statut privilegiat în faţa altora. Primii creştini îşi mai aduceau încă aminte de îndemnul lui Isus: „toţi sunteţi fraţi”.

    Dar acest lucru avea să se schimbe la sfârşitul secolului al doilea şi începutul celui de-al treilea. Începând cu această perioadă, ordinarea a căpătat o semnificaţie cu totul diferită, ajungând un ritual creştin formalizat. Cea mai veche consemnare a unui ritual creştin de ordinare se găseşte în „Apostolic Tradition of Hyppolitus” undeva prin anul 215. Prin sec IV ordinarea deja produsese o castă eclesială care uzurpa preoţia tuturor credincioşilor. Ordinarea(hirotonosirea) căpătase un profund caracter de solemnitate, crezându-se că Duhul Sfânt însuşi era prezent la ceremonie.

   În realitate, creştinii au preluat această practică de la romani, care în felul acesta numeau oficialii civili. Întregul proces, chiar şi cuvintele folosite, provin direct din lumea romană(Hatch, organization of the Early Christian Churches, 129-133). Tendinţa ordinării a fost preluată de iudaism tot de la romani, încă din primul secol. Cărturarii iudei, experţi în interpretarea Torei şi în tradiţia orală, ordinau bărbaţii care să oficieze în Sanhedrin. Aceşti bărbaţi erau consideraţi mediatori ai vocii lui Dumnezeu pentru tot Israelul. „Ordinaţii” din Sanhedrin deveniseră atât de puternici încât la începutul sec II romanii omorau pe orice iudeu care ordina pe cineva!( Warkentin,Ordination: A biblical-historical view,16-25).

   În timpul lui Augustin ordinarea a ajuns să fie privită ca irevocabilă. Orice ar fi făcut preotul, ea îl marca pe viaţă cu autoritatea de a-şi îndeplini funcţiile preoţeşti. Doar el era împuternicit să administreze sacramentele şi era privit de-acum ca un superom. Ioan Gură de aur spunea:

   „ Preotul se află în permanenţă sub privirile enoriaşilor lui, ca şi cum ar fi un înger, şi nu om din aceeaşi ţărână ca ceilalţi oameni”...

   Prin ordinare, se credea că şuvoiul harurilor divine se revărsa automat asupra preotului. Ideea această este numită şi „ înzestrare sacerdotală” şi apare pentru prima dată în scrierile lui Grigorie de Nisa. El susţinea că „ordinarea îl face pe preot un om diferit, mai bun, chiar dacă acest lucru se petrece în ascuns, ridicându-l mult faţă de ceilalţi oameni...Dacă mai ieri era unul din mulţime, unul din popor, prin ordinare el devine dintr-o dată o călăuză, conducător, învăţător al neprihănirii, tălmăcitor al tainelor ascunse.”

    Se credea că ordinarea conferea recipientului uman caracterul de „indelibilis”. Altfel spus, ceva sacru intra în persoana ordinată. Iată ce găsim scris într-o însemnare din secolul IV:

   „ Episcopul este slujitor al Cuvântului, păstrătorul cunoaşterii, mijlocitorul între Dumnezeu şi voi când vine vorba de închinare...El este stăpânul şi guvernatorul vostru...El este, imediat după Dumnezeu, dumnezeul vostru pământesc, care are dreptul să fie respectat de voi.”

    Aşa au ajuns preoţii, şi mai târziu pastorii, să fie văzuţi ca fiind vicarii lui Dumnezeu pe pământ, posesorii supremei înţelepciuni şi ai supremului adevăr. Dat fiind faptul că se îmbrăcau şi trăiau diferit, impresia de sfinţenie faţă de gloata laicilor era cu atât mai puternică.

    Azi acest concept al ordinării trăieşte şi e bine-mersi în creştinismul contemporan, chiar cel neoprotestant. Eduard Schweizer susţine în cunoscuta sa lucrare „Church Order in The New testament” (la pagina 207) că Pavel nu se referă nicăieri în epistolele sale la ordinare ca la un act prin care unui creştin i se conferă pe viaţă autoritate clericală şi de slujire. „Păstorii”(prezbiteri, diaconi, etc) primului secol nu treceau prin nici-un ritual de confirmare publică. Ei nu se situau deasupra restului credincioşilor, ci erau cei care slujeau între aceştia( vezi Fapte 20,28 sau 1 Petru 5,2-3). Nicăieri nu limitează noul testament numai persoanelor ordinate predicarea, botezul sau administrarea Cinei Domnului.

   Întrucât la slujirea în biserică nu se putea ajunge decât prin ritualul ordinării, autoritatea de a ordina a devenit chestiunea crucială în materie de deţinere a puterii în biserică. Contextul biblic a încetat să mai prezinte importanţă şi acum se încerca să se aducă argumente în sprijinul ideii de ierarhie clericală şi al deosebirii dintre cler şi laici. Reinterpretând în folos propriu textul biblic, catolicii de exemplu au găsit justificare în Matei 16,18 pentru a pune bazele sistemului papal şi al succesiunii apostolice care durează până în zilele noastre. Rezultatul nefast: creştinii simpli, în general ignoranţi şi needucaţi, au ajuns până azi o simplă masă de manevră în mâinile mânjite cu sânge ale clerului însetat de putere.

  ( va urma)