Am încercat să arăt timp de un an și jumătate pe acest blog că teama credincioșilor de a gândi cu propriul creier este nebiblică, anticreștină și contraproductivă la toate nivelele. Dumnezeu ne-a dăruit cu mult înainte de biblie un creier minunat, pe care să-l folosim din plin în aventura cunoașterii. Este ilogic ca un Dumnezeu care ne-a înzestrat cu rațiune să fie jignit prin faptul că apelăm la aceasta oridecâteori avem nevoie. Am scris despre asta destule articole. De ceva timp însă, am trecut pe nesimțite în partea cealaltă a dezbaterilor, încercând să arăt celor care pun prea mare accent pe știință în defavoarea completă a credinței, că sunt la rândul lor extremiști. A accepta faptul că universul este inteligibil și a refuza în același timp ideea unui Creator care a determinat această inteligibilitate mi se pare o contradicție logică. Voi încerca să arăt în cele ce urmează, probabil pe parcursul a două articole, că știința este fundamentată epistemologic pe credință. Nu a existat, nu există și nu va exista niciodată știință adevărată fără credință. Cum poate fi adevărat acest lucru? Sau este doar o gogoașă personală?
În primul rând, trebuie să recunosc că la prima vedere este o enormă deosebire între știință și credință. Știința se bazează pe fenomene observabile, falsificabile, măsurabile, repetabile,care pot fi prezise în laborator și care de fiecare dată, fără excepție, împlinesc respectiva prezicere. Știința are ca instrument de lucru empirismul, lucrează cu date și fenomene care pot fi observate de mai mulți indivizi în același timp sau la intervale de timp diferite. Credința însă e cu totul altceva. Nu e nevoie decât să citești primele trei versete din renumitul capitol Evrei 11 ca să înțelegi că ea nu operează cu aceleași instrumente. Credința este prin definiție „oarbă”, deoarece se încrede absolut în lucruri abstracte care nu se pot vedea, și ca atare, nu pot fi dovedite. Cum pot fi așadar complementare credința și știința? Nu este această afirmație o găselniță aberantă de-a credincioșilor? Nu. Nu este. Și voi încerca să DEMONSTREZ metodic acest lucru în cele ce urmează.
Pentru Albert Einstein faptul că universul poate fi înțeles era un motiv de consternare:
„ Poate că veți găsi ciudat la mine faptul că resimt inteligibilitatea lumii ca o minune sau un secret veșnic. Acum ar trebui să ne așteptăm a priori la o lume haotică, care nu poate fi cuprinsă de o gândire logică în nici-un fel. Felul de ordine pe care îl generează de exemplu teoria gravitației lui Newton, are însă un cu totul alt caracter. Dacă și rațiunea umană este supusă acestei axiome a inteligibilității lumii, atunci posibilitatea apariției rațiunii presupune o cotă extrem de mare de ordine a lumii obiective, ordine care a priori nu fusese de așteptat. În aceasta constă „ minunea ” care se întărește odată cu progresul științei noastre. ” ( Albert Einstein, Briefe an Maurice Solovine, Paris, Gaulthier-Villars, 1956, 114).
Nu numai realitatea inteligibilității universului este uimitoare. Mai mult, este natura matematică a acestei inteligibilități, ceea ce face ca să te apleci asupra ei. Și aici ajungem în punctul crucial al discuției: CE ESTE MATEMATICA? Da, acea matematică care este considerată fundamentul oricărei alte științe? Noi tindem să considerăm succesul matematicii ca de la sine înțeles, pentru că așa suntem obișnuiți din anii cei mai fragezi ai copilăriei. Dar matematica este uluitor de precisă și aplicabilitatea ei este universală pentru un motiv anume…
Paul Davies este nemulțumit atunci când cineva se grăbește de pildă să explice că legile naturale sunt atât de precise întrucât sunt matematice. Cercul se închide atunci când formulezi din nou întrebarea : „ Dar de ce este matematica precisă? ”…Unul din motivele principale ale nemulțumirii sale este legată de faptul că „o mare parte a matematicii aplicate cu succes astăzi nu a fost la origine nimic altceva ( atenție!!!) decât un joc abstract de gândire, cu mult înainte de a fi aplicată în lumea reală.” God and the new Physics, 180.
Cercetarea inițială a matematicienilor nu avea absolut nimic de-a face cu aplicabilitatea( cel mai bun exemplu în acest sens este mecanica cuantică, cu incredibile aplicații în electronică). A trebuit să vină fizica în ajutorul matematicii ca să dovedească dacă totul fusese numai o joacă în mințile matematicienilor sau dacă într-adevăr, „ joaca ” lor avea o logică profundă. Și…în mod uimitor, matematicienii avuseseră dreptate!...
Davies nu face altceva decât să repete în formă proprie gândurile lui Eugen Wigner, laureat Nobel în fizică:
„ Aportul uriaș al matematicii în știință este ceva care se învecinează cu misterul, iar pentru aceasta nu există o explicație rațională. Este un lucru care are de-a face cu credința. ” Wigner Eugen, The unreasonable effectiveness of mathematics, 13, 1960, 1-14.
Relația dintre matematică și fizică este extrem de profundă și îi cade foarte greu unui matematician ca să vadă în ea doar pură întâmplare. Concepția altui mare matematician al zilelor noastre, Roger Penrose, referitoare la această relație, este un fapt necontroversat în opinia nenumărator savanți:
„ Îmi cade greu să cred că astfel de teorii matematice mărețe ar fi putut să apară numai datorită unei întâmplătoare selecții arbitrare de idei, care a făcut astfel ca numai cea mai bună dintre ele să supraviețuiască. O idee matematică care devine axiomă sau teorie unanim acceptată este în realitate prea bună ca să fie doar o simplă supraviețuitoare din mai multe idei apărute întâmplător. Trebuie să existe un motiv misterios și mult prea adânc filozofic care să explice concordanța uimitoare dintre matematică, care propune ceva, și fizică, care confirmă acel ceva.” Roger Penrose, Computerdenken: Die Debatte um künstliche Inteligenz, Bewußtsein und die Gesetze der Physik, 420.
Știința prin sine însăși nu-și poate explica acest fenomen. Întrebarea „ de ce?” aparține domeniului filozofiei sau religiei, dar nu științei. Renumitul fizician John Polkinghorne spune:
„ Știința nu poate explica inteligibilitatea matematică a lumii fizice, deoarece este de domeniul credinței de natură științifică ca să ne spună că așa stau lucrurile. ” John Polkinghorne, Reason and Reality, 76.
Este demn de reținut că doi marcanți oameni de știință, Wigner și Polkinghorne, ne atrag atenția asupra rolului de bază pe care credința îl joacă în interiorul științei. Da, credința. Poate că asta va suna surprinzător pentru mulți , poate va fi chiar un șoc, cu atât mai mult cu cât au fost obișnuiți să înghite fără să digere concluziile false ale lui Richard Dawkins potrivit cărora „credința ucide știința ”. Potrivit lui Dawkins, credința este în totalitate „oarbă ”, iar știința se poate descurca foarte bine și fără ea. Poate că ar gândi altfel dacă ar fi un matematician în loc de biolog…Și asta pentru că credința este inseparabilă prin natura ei de eforturile științifice. A doua teoremă a incompletitudinii lui Goedel livrează un alt argument: Matematica este absurdă și inoperabilă fără credința în seriozitatea și fiabilitatea ei.
( va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu