ARGUMENTUL CIRCULAR ÎN SPRIJINUL INSPIRAȚIEI SCRIPTURII


Argumentul circular, cunoscut și ca ”circulus in probando”, ”petitio principii” sau ”cercul vicios”, este o eroare de logică în care propoziția de demonstrat este deja afirmată implicit sau explicit în una din premize. Ca noțiune de logică, argumentul circular a fost definit prima dată de către Aristotel , în cartea sa intitulată în latinește Analytica Priora, prin anul 350 î.e.n.. În argumentul circular se face distincția între două concluzii ce se bazează una pe cealaltă (posibil prin unul sau mai mulți pași intermediari).
Concluzia unui argument este folosită ca premisă pentru unul dintre argumentele ulterioare. Adică, dacă urmezi un lanț de argumente, concluzia unui argument este folosită ca premisă în unul din argumentele precedente care de fapt au dus la acea concluzie. Astfel petitio principii se comite dacă și numai dacă de fapt concluzia este o componentă implicită sau explicită a uneia dintre premisele imediat precedente acesteia. De exemplu un dicționar conține un larg cerc de definiții care folosește cuvinte ce sunt definite cu ajutorul altor cuvinte care la rândul lor sunt definite în dicționar. ”Ce este o canapea?” – ”O sofa.” – ”Și o sofa ce este?” – ”Un divan.” – ”Și un divan ce este?” – ”O canapea!” Deoarece dicționarul este foarte informativ, nu este considerat în totalitate ca fiind eronat. Dacă însă eu aș face o afirmație de tipul ”eu sunt mai înțelept decât regele Solomon” apoi altcineva ar spune despre mine că ”într-adevăr el este înțelept, mai înțelept decât Solomon, fiindcă el însuși a spus aceasta” – ne-ar lua cineva în serios? Este un argument circular, nu o demonstrație logică. ”Eu sunt deștept. De ce? D-aia, fiindcă așa spun eu!”

Nu vi se pare ciudat că, exact cu acest tip de argument încearcă creștinii să își susțină crezul uneori? ” Biblia este inspirată pentru că așa declară chiar Biblia cu privire la sine însăși și pentru că Biblia însăși spune despre sine că este inspirată (și Biblia nu minte), înseamnă că așa este”. Dacă cineva spune aceasta (și sunt convins că ați auzit deja acest tip de argumentație în favoarea Scripturii), o spune de la sine, fără să poată dovedi acest lucru cu argumente inteligente. Acest argument (circular) nu este altceva decât o tradiție împământenită, pe care un om cu o minimă cultură generală și un minim de inteligență, îl va desființa imediat. Toate studiile biblice, evanghelizările sau predicile pe marginea importanței Bibliei, au la bază textul din 2 Petru 1:20,21: ”Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Prima idee cu care un începător într-ale Bibliei este confruntat, este aceea a originii ei ”divine”. Oamenii nu au vorbit de capul lor ci au fost mânați de o forță supranaturală. 

Un alt argument invocat adesea este și textul din Matei 12:25, prin care se vrea a se sublinia ideea că dacă Biblia ar conține contradicții, n-ar putea rezista unui test:  „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui.” La fel, dacă în Biblie ar exista afirmații ce se bat cap în cap, credibilitatea ei s-ar pierde. Or, marea problemă este că în Biblie chiar există astfel de afirmații contradictorii, pe care creștinii le răstălmăcesc sub eticheta unor ”contradicții aparente”. Dar oare chiar vorbim despre contradicții ”aparente”? Vom vedea puțin mai târziu că lucrurile nu stau întocmai așa.

Ca punct terminus al argumentației privind originea divină a Scripturii și infailibilitatea ei, se invocă textul din 2 Timotei 3:16,17: ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Acesta este argumentul circular suprem!

Celor interesați, le pun la dispoziție varianta în limba greacă a lui 2 Timotei 3:16,17 : “Πάσα γραφή θεόπνευστος, και ωφέλιμος προς διδασκαλίαν, προς ελεγμόν, προς επανόρθωσιν, προς παιδείαν την εν δικαιοσύνη ἵνα ἄρτιος ᾖ ὁ τοῦ θεοῦ ἄνθρωπος, πρὸς πᾶν ἔργον ἀγαθὸνἐξηρτισμένος.”  Adică "pasa grafhe theopneustos kai Ophelimos pros didaskalian pros elegmon pros epanorthOsin pros paideian ten en dikaiosune hina artios e ho tou theou anthropos pros pan ergon agathon exertismenos". Redând fidel cuvânt cu cuvânt, pasajul ar suna astfel: "Fiecare (tot, toată) scriere (scriptură)divin inspirată și benefică pentru doctrină (învățătură) pentru mustrare pentru corectare pentru disciplină (instruire) în dreptate ca să echipeze pe al lui Dumnezeu om spre fiecare faptă bună au fost echipate în".

Multe traduceri au ales să scrie (în mod tendențios) cuvântul “Scriptura” (cu majusculă), și nu “scrierea”, după sensul pe care îl are versetul în limba greacă. Ce presupune aceasta? În mod evident avem de-a face cu transmiterea unui mesaj subliminal. Când omul aude cuvântul ”Scriptură”, automat gândul îl duce la ceea ce în mod convențional se numește ”Scriptură” adică la ”Sfânta Scriptură” sau ”Biblia”. Astfel se induce în mod forțat ideea că Biblia este inspirată. Toată Biblia! 
Din păcate textul în limba greacă nu se referă la toată Biblia și nu se referă nici măcar la o parte anume din ceea ce noi numim astăzi ”Biblia”, ci se referă la orice SCRIERE ce poate fi socotită inspirată.  Apoi, tot în mod tendențios, se introduce cuvântul “este” înainte de cuvintele “inspirată de Dumnezeu”, cuvânt care nu apare în limba greacă, dând astfel impresia că versetul vorbește despre Sfânta Scriptură în totalitatea ei. Cu aceste modificări se încearcă a se sprijini punctul de vedere, precum că toată Biblia (VT și NT), este inspirată de Dumnezeu. 
Presupunând că Pavel chiar ar fi spus asta, el nu s-ar fi referit nicidecum la scrierile ce formează astăzi NT, scrieri ce erau în plină formare în acea perioadă, ci s-ar fi referit în mod exclusiv la scrierile VT. Aici ne confruntăm cu o altă problemă. Septuaginta (adică traducerea în limba greacă a VT) pe care o citea și o cita apostolul, conținea o serie de cărți (cel puțin 14) ce astăzi sunt incluse în bibliile ortodoxe și catolice[1], dar lipsesc din traducerile neo-protestante, fiind considerate cărți apocrife. Deci în final se pune întrebarea dacă nu cumva ceea ce Pavel socotea a fi inspirat, urmașii săi au respins ca fiind apocrif? Și apoi, despre ce scrieri inspirate ar putea vorbi Pavel, dacă nu despre Biblie?Versetul nu vorbește deloc despre Sfânta Scriptură în totalitatea ei (adică despre ceea ce se înțelege astăzi prin acest termen). El vorbește despre orice scriere inspirată de Dumnezeu, ca fiind de folos pentru ca omul lui Dumnezeu să facă binele! “Dar nu există altă scriere inspirată de Dumnezeu în afara Bibliei!” poate să spună cineva. Afirmația aceasta nu are nimic la bază decât o simplă credință axiomatică prefabricată: ”Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia nu se contrazice, Biblia este în totalitate inspirată”. De ce? Fiindcă așa credem noi! ”Biblia spune despre sine că este inspirată (deși nu spune exact așa, după cum deja am văzut), deci iată argumentul suprem (și circular, evident)”.

Traducerea exactă din greaca veche a acestui text este așadar: “Toată scrierea (sau fiecare scriere) insuflată (inspirată) de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepciunea în dreptate ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit deplin pentru (spre) orice lucru bun”. În limba română, traducerea lui Nițulescu[2] redă extrem de bine sensul original: ”Orice scriptură insuflată de Dumnezeu și folositoare (este) spre învățătură, spre mustrare (cenzură), spre îndreptare (corectare), spre înțelepțire (instrucțiune, disciplină, instruire) care este în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, gătit deplin spre orice lucru bun”. Adaptând textul la limba română modernă și contemporană, textul ar suna cam așa: "Fiecare scriere inspirată de Dumnezeu și benefică pentru învățătură, pentru mustrare, pentru corectare, pentru instruire în dreptate, a făcut capabil (a echipat) pe omul lui Dumnezeu ca să facă fapte bune".

Deci Pavel vrea să spună cu alte cuvinte, că orice scriere care te învață lucruri bune, care te corectează, care te îndreaptă în comportament sau în gândire, care te ajută să devii mai performant, mai bun, mai moral, într-un cuvânt care te motivează spre facerea de bine, este o scriere inspirată de Dumnezeu. Criteriul lui Pavel de clasificare a cărților era prin urmare acesta: te învață o scriere să fii moral și să faci binele? Atunci este de la Dumnezeu, căci tot ce este bun vine de la Dumnezeu. Te mustră acea scriere, căutând să îți îndrepte comportamentul? Îți dă acea scriere înțelepciune? Este inspirată! 
Înseamnă aceasta că există scrieri inspirate în afară de Biblie? Conform creștinilor de astăzi, NU, conform lui Pavel, DA. Dar care sunt acele scrieri inspirate de Dumnezeu în afară de Biblie? Răspunsul din punct de vedere al lui Pavel este: orice scriere, orice carte, care întrunește criteriile pozitive enunțate anterior. De la simplele coduri de bune maniere și până la orice carte, articol (sau blog) de bun simț, etc., care îți oferă informații și sfaturi în urma cărora ești motivat să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, toate aceste scrieri pot fi socotite ca fiind inspirate, fiindcă doar Dumnezeu inspiră gândurile și dorințele pozitive. ”Iubirea este singurul adevăr” spunea cineva, iar iubirea care vine de la Dumnezeu nu te poate îndrepta spre rău, ci doar spre binele tău și al aproapelui tău. Exprimată în formă scrisă, iubirea se transformă într-o scriere inspirată. Iar scrierile inspirate sunt de folos. În realitate, Biblia nu afirmă nicăieri că doar ea este inspirată de Dumnezeu, și nici că trebuie să acceptăm doar Biblia și nimic altceva! Aceste afirmații ”extremiste” de tipul ”Biblia și numai Biblia” sunt cu totul altceva. Ele reprezintă o tradiție umană, medievală la origini, de care ne vom ocupa în capitolul următor.

Precum deja am arătat, Noul Testament a luat aspectul de astăzi, in secolul al 4-lea, e.n., după cum au binevoit anumiți teologi ai vremii să includă și să excludă din lista lor personală, anumite cărți iudeo-creștine. De exemplu Apocalipsa nu a fost inclusă în primele canoane și nici chiar Martin Luther nu a recunoscut-o. Cum am ajuns așadar să acceptăm Apocalipsa lui Ioan ca fiind carte canonică (socotită a fi inspirată) care este canonizată abia în secolul al 4-lea și să respingem textele mai vechi ale Bisericii considerându-le necredibile, ca de exemplu Evanghelia după Toma, cartea lui Enoh (din care, culmea, apostolii Domnului citează), apocalipsa lui Petru sau celelalte scrieri vechi testamentare neincluse în bibliile moderne? Răspunsul este simplu: așa au vrut niște ”băieți deștepți” iar noi ”așa am apucat”. Și fără să înțelegem motivul, repetăm asemenea înaintașilor noștri dictonul ”SOLA SCRIPTURA”! 
Dacă Dumnezeu ar fi vrut să avem Biblia ca singurul ghid al credinței, n-ar fi avut El grijă să se păstreze scrierile ei la fel, în toate limbile și în toate traducerile (sau măcar în ebraică și greacă)? Însă, în afara diferențelor dintre manuscrisele din greacă și ebraică, există și diferențe în traduceri, de la o limbă la alta, iar diferențele sunt de ordinul sutelor de mii. Este, într-adevăr, firesc să apară diferite religii, fiecare cu traducerea ei, pentru a schimba conținutul Bibliei, potrivit diferențelor doctrinare (vezi de exemplu traducerea Lumii Noi a Martorilor lui Iehova). Cum este posibil ca neo-protestanții să pretindă că nu se abat de la Biblie și, totuși, să existe dezacorduri între ei? Dacă Biblia a fost dată de către Dumnezeu ca un “standard al credinței”, ca un ghid complet privind ceea ce trebuie să credem, ar trebui sa fie de acord cu toții asupra a ceea ce scrie cu adevărat în ea. În realitate însă, diferențele dintre ei sunt enorme. Ba chiar în interiorul aceleiași confesiuni există atâtea păreri câte capete sunt, sau mai bine zis câte capete se pun să studieze ceva. 
Catolicii și ortodocșii, chiar îi acuză pe neo-protestanți cu privire la această credință în inspirația verbală și plenară a Scripturii. Faptul că fiecare interpretează Biblia după rațiunea lui, având ca rezultat existența a mii de biserici (culte) diferite și susținerea tuturor că interpretarea lor este cea corectă, arată de la sine, că Sfânta Scriptură nu este un ghid sigur către Dumnezeu, spun ei. Avem așadar nevoie de îndrumarea Bisericii, care a scris și colectat cărțile Sfintei Scripturi? NU, am spune noi, oamenii secolului XXI, eliberați de jugul dogmatismului. DA, spun bisericile istorice! Din acest motiv, Biblia fiind insuficientă, Biserica Ortodoxă pretinde că folosește următoarele scrieri ”inspirate de Dumnezeu”, care se găsesc în plină armonie între ele: Sfânta Scriptură, deciziile Sinoadelor Ecumenice, textele Părinților care au fost aprobate de Sinoadele Ecumenice, imnologia Bisericii și textele Liturgice. Aici își găsește din plin înțelesul, vechiul proverb românesc: ”L-ai căutat pe dracu și l-ai găsit pe ta-su’”.

Dar să revenim la textul din 2 Timotei. Unii comentatori traduc prima parte a acestui verset astfel: ,,fiecare (orice) scriere (scriptură) inspirată de Dumnezeu”, alții traduc prin ,,toată Scriptura ESTE inspirată de Dumnezeu”. Se spune că termenul ”theopneustos” (inspirată) limitează cuvântul pe care-l determină. În consecinţă, se pare că aici se face referire numai la acele pasaje din Vechiului Testament, sau la oricare alt grup de scrieri (chiar apocrife), care pot fi socotite inspirate. Totuşi, deşi versiunea greacă permite din plin această traducere, exprimarea din Biblia King James (ca şi cea din traducerea Cornilescu în limba română și din multe alte traduceri) face ca Biblia să aibă ceva de spus cu privire la sine, anume că este în totalitate inspirată. Dar oare această traducere este corectă? Din ceea ce am arătat mai sus, rezultă că nu. Ce-i determină atunci pe oameni să ignore (chiar cu bună știință, dacă e să ne referim la teologi) sensul exact al versetului și să prefere un alt fel de înțeles? Vom găsi acest răspuns în episodul următor când ne vom lovi de expresii precum ”Sola Scriptura” (Biblia și numai Biblia), sau ”Scriptura se explică singură”.

Autor: Ovidiu Iovanel


[1] Puteți consulta aici cuprinsul unei versiuni ce aparține Bisericii Ortodoxe (http://www.biblia-ortodoxa.ro/) și respectiv Bisericii Catolice (http://www.catholicdoors.com/bible/index.htm - în limba engleză).