vineri, 14 decembrie 2012

„ Până viața nE VA despărți ”



   Dragi prieteni, de data aceasta am deosebita plăcere să vă anunț apariția ( la editura Națiunea ) romanului meu „ Până viața ne va despărți ”. Inspirat dintr-un caz autentic, cartea relatează povestea unui băiat născut în România, emigrat în Spania și stabilit definitiv în Germania. Romanul nu este altceva decât o fotografie a relațiilor interumane în diversitatea lor, fie că este vorba despre relații sociale, interreligioase, interculturale, sau pur și simplu relația oscilantă a unui cuplu, începând de la momentul cunoașterii celor doi parteneri și continuând mult timp după drama divorțului.
     Sunt redate în paginile sale, într-un mod foarte ilustrativ, conflictele sociale, de conștiință, religioase, dar mai ales cele de ordin personal, sufletești, psihologice, atunci când personajul principal ajunge la un moment de cumpănă din viața sa, moment în care trebuie să facă decisiva alegere între a se sinucide sau a continua să lupte.

    Romanul nu reprezintă doar descrierea luptei înverșunate a unui părinte de a-și mai vedea copilul pierdut după divorț, ci a însăși vieții în sine în toată complexitatea ei, privită din punctul de vedere al cuiva educat într-o biserică neoprotestantă. Personajul se metamorfozează religios o dată cu trecerea timpului, cunoaște de-a lungul anilor diferite țări și culturi, își schimbă mentalități și renunță la prejudecăți... cu alte cuvinte trece printr-un lung și dureros proces al definirii și căutării de sine.

    Cazul său poate fi foarte bine povestea tragică a multor tați care își pierd dreptul de a-și mai vedea și auzi copilul în urma unui proces de divorț dureros, lucru care îi urmărește din punct de vedere psihic mulți ani după aceea. Autorul propune cititorului, în final, singura soluție viabilă într-un astfel de caz: speranța. Iar deznodământul cărții demonstrează cu putere că viața merită trăită, oricât de negri ar părea norii de deasupra capului la un moment dat.

Amănunte despre librăriile din București și din țară unde este disponibilă cartea, preț și comenzi, le voi oferi cât de curând posibil. Deocamdată, vă ofer spre lectură un segment ales aleatoriu din roman:

   „ Tema lecțiunilor biblice din acea sâmbătă era tocmai despre iertarea oferită în dar muritorilor de Isus pe cruce. Socrul său era dascăl la grupa școlii de sabat, vorbind elocvent și plin de patos despre dragostea infinită a lui Isus... Andrei reuși să-l asculte doar câteva clipe. O senzație concretă de vomă îi veni în stomac și ieși repede afară, neputând să suporte ipocrizia lui strigătoare la cer. După vreun sfert de oră, în care încercă din răsputeri să asimileze în creier discrepanța uriașă dintre fapte și vorbe a celor din sală, intră din nou în biserică, doritor să-și vadă fetița. Eva era tot ceea ce mai conta acum, după ce fusese atât de dezamăgit de oameni și de biserică. 
       Lecțiunile școlii de sabat încă nu se terminaseră, dar copiii ieșiră încolonați unul câte unul din camera lor venind pe coridor înspre ușa de la intrare. Andrei se afla chiar în calea lor, astfel că atunci când Eva ajunse în dreptul lui, ridică nevinovată mânuțele spre el ca și când ar fi vrut să zică: „Tati, ia-mă în brațe”. Andrei o sărută pe amândoi obrajii de mai multe ori și ieși afară prin curte să se plimbe cu ea.
       Merse până la banca din parc pe care stătea Fănică, fratele lui, cu soția acestuia. Se căsătorise și el de câteva săptămâni tot cu o fată din Ploiești, care venise acum la rândul ei în Spania. O salutară toți pe Eva, bucuroși să vorbească și să se joace cu ea. Andrei și Fănică începură să o arunce unul altuia, prin aer, de la o distanță de doi metri. Eva râdea în hohote, bucuroasă că își vedea din nou unchiul și mai ales tatăl. Dar fericirea lor fu de scurtă durată. 
       Din clădirea bisericii ieși cu o falcă în cer și cu una în pământ Matei. Terminase de vorbit despre Isus și îl luaseră în primire dracii. Se îndreptă plin de furie către Andrei și îi smulse fetița din brațe. Andrei nu dori să cedeze imediat, așa că spre stupoarea tuturor celor care ieșiseră în pauză, se putea vedea un tablou sinistru: un tată se lupta ca să-și păstreze fetița în brațe, care se agăța disperată acum de gâtul lui și plângea. Fără să se lase impresionat câtuși de puțin de dorința copilului, Matei trăgea și mai tare de fetiță, proferând tot felul de vorbe murdare.

– Dă-o încoace, nenorocitule! începu să țipe în gura mare. Ești un nemernic, un dobitoc, un papă-lapte, un măgar nesimțit! Ești un hoț, un criminal, un nenorocit! O lepădătură, asta ești! Nu ești bun la nimic! Ești un tată de spermă, măi nenorocitule, asta ești! Ai știut doar să dai din fund, ca un animal, atâta și nimic altceva...
      Eva începu să țipe speriată. Nu înțelegea deloc ceea ce se întâmplă. Ea îl iubea și pe tataie, și pe tati. Dar acum vroia să fie cu tati... doar cu tati al ei. Matei trase deodată cu toată puterea de trupul fetiței, de parcă ar fi vrut să o rupă în două. Uimit de încrâncenarea lui diabolică, Andrei dădu drumul fetiței, abținându-se din răsputeri să nu îl calce în picioare, chiar acolo, în fața tuturor. Dar știa că dacă ar fi făcut așa ceva era foarte posibil ca acel gest să se întoarcă foarte mult împotriva lui la proces. Așa că tăcu și începu să plângă. Plânsul era acum singura lui refulare...
      Fănică și soția lui rămaseră pietrificați pe bancă, ca și mulțimea din fața bisericii de altfel. Nimănui nu îi venea să creadă monstruozitatea acelei scene. Nimeni nu putea înțelege de unde atâta ură.

– Gata, ai terminat de vorbit despre Isus, și-ți dai aramă pe față, Matei?... fu tot ceea ce putu să scoată Andrei din gură, printre lacrimi.

– Taci din gură, măi neisprăvitule. Nici măcar nu știi unde stă fii-ta și cum o cheamă. Te doare exact în cur de ea.

– Să-ți fie rușine, Matei! Să-ți fie rușine pentru felul tău mizerabil în care te porți, spuse deodată Fănică, ca trezit din leșin. Om în toată firea și te porți în halul ăsta... să-ți fie rușine!!

– Tu vorbești măi țurcă? Tu nu te uiți la tine că ești ca un rahat în ploaie? Vai de femeia aia care te-a luat de bărbat... că ești de zece ori mai neisprăvit ca Andrei. 

– Chiar nu vă e rușine deloc? sări deodată fulminată și soția lui Fănică. Se uită toată lumea la dumneavoastră. Chiar nu vă e rușine că vorbele astea murdare vor rămâne scrise undeva? Chiar nu mai aveți pic de milă și de caracter?

– Tu să taci din gură măi fetiță. Când o să știi ce e viața, atunci să vorbești cu mine... mucoaso.
        Se îndepărtă blestemând de ei, cu Eva în brațe, care continua să strige cu mâinile întoarse după tăticul ei. Andrei se prăbuși de durere pe bancă, nemaiputându-se opri din plâns, în timp ce „frații“ de la biserică care văzuseră toată scena rămaseră muți de uimire, nevenindu-le să-și creadă ochilor că ceea ce văzuseră fusese adevărat. Dar... fusese adevărat! Nu conta că era „sabat“ și se găsea chiar în „casa Domnului”. Nu conta că îl vedeau atâtea perechi de ochi care urmau să-i povestească Evei peste ani cumplita scenă. Nu conta că săvârșea o crimă de om, luând și ultima bucurie unui tată părăsit. Tot ceea ce conta era voința lui. Iar voința lui era suverană și trebuia neapărat îndeplinită, călcând peste sufletele oamenilor și peste conștiință, dacă cumva mai avea vreuna.     

Gabi ieși în fugă în fața bisericii. Cineva o anunțase despre scena de groază de afară. Își luă fetița în brațe și încercă să o liniștească... Dar micuța era deja prea traumatizată de ceea ce se întâmplase ca să se mai oprească din plâns.

– Vreau la tati, vreau la tati... dădea ea din picioare, strigând cât o țineau plămânii.

–  Căline, ocupă-te tu de ea, te rog, îi spuse ea fratelui ei, depășită deja de situație. Eu trebuie să urc la amvon ca să cânt. Nu mai pot să stau cu ea.     Gabi se retrase spre sală, unde o aștepta deja formația care trebuia să urce la amvon. Când văzu că pleacă și mama ei pe deasupra, Eva începu să urle și mai tare. Nimic și nimeni nu o mai putea potoli acum. Călin se duse cu ea în toaleta bărbaților, încercând disperat să ascundă de privirile altora scena aceea tulburătoare.

– Vreau la tati, vreau la tati... se auzeau țipetele ei, în timp ce formația de amvon își făcea ultima rugăciune.

– Tati e rău, tati e rău... încerca Călin disperat să o potolească. Tati a bătut-o pe mami... Tati e rău...      

Dar Eva nu putea să înțeleagă deloc logica „de fier“ a adulților. Și nici argumentele lor „sănătoase”... Ea știa una și bună: vroia la tatăl ei, indiferent că acesta era bun sau rău. Cu tot efortul lui Călin de a o convinge să tacă, Eva urla și mai tare în holul bisericii, în timp ce vocea superbă a mamei ei începea să se audă în sală: “Amazing grace / how sweet the sound / that saved a wretch like me...”


     Ajuns acasă, Andrei de-abia se putu opri din hohotele de plâns. Nu era nimeni lângă el care să-i zică o vorbă bună. Nu era nimeni lângă el care să-l încurajeze sau să-i ia durerea aceea cumplită, fie și numai pentru o secundă. Își aduse aminte de sacrificiile pe care le făcuse în urmă cu șapte-opt ani, când trecuse peste voința și conștiința lui numai ca să-i facă ei pe plac. Numai ca să arate tuturor cât de mult o iubise. La ce îi folosise toată această dragoste?!?

„ Dragostea Ta, e prea măreață / a o descrie a putea / Har uimitor, ce ai salvat / o canalie ca mine...” își termină Gabi cântecul dinaintea predicii. Fusese absolut superb cântecul acela. Ceresc chiar. Sala o aplaudă entuziasmată, făcând ca să dispară din mintea Gabrielei încordarea de mai dinainte.

– Are o voce de înger, este un înger! – spuse Mirela mândră, către vecina ei de scaun.

– Da, așa este, așa este... replică entuziasmată femeia cealaltă. 
     
     Deodată intră pe ușa casei Alex, prietenul lui Andrei, care trecea și el prin drama divorțului, fără să aibă însă atât de mult de suferit ca Andrei, din cauza unui copil pe care nu-l mai putea vedea. Îl văzu pe Andrei plângând în hohote și veni lângă el să-l încurajeze.

– Ce e măi Andrei, ce s-a întâmplat?   Andrei ridică ochii roșii spre el și răspunse resemnat:

– Hmmm, până moartea ne va despărți cică... Până viața ne va despărți, mai bine zis. Dragostea e cea mai mare minciună posibilă. Vai și amar de cel ce iubește...
– De ce?... De ce spui asta?...

– Matei mi-a smuls fetița din mâini la biserică, Alex. Pur și simplu mi-a smuls-o din mâini cu toată puterea, în fața lui Gabi, a lui Călin și a altor gură-cască care mai erau pe-acolo... N-a făcut nimeni nimic! Nu a zis nimeni nimic!... A tras de Eva cu o așa furie că mi-era frică că o va rupe în două, în timp ce ea țipa și dorea să rămână cu mine!

– Și Gabi a permis să se întâmple asta?!?
    Andrei dădu din cap afirmativ, prăbușit în sine însuși și

nemaiavând puterea să deschidă gura.
– Sunt niște demoni!... Sunt niște demoni! răspunse stupefiat
Alex, ca pentru sine... 
  
   

13 comentarii:

  1. Felicitari! O cheama Eva si in realitate?

    RăspundețiȘtergere
  2. Da. E printre foarte puținele personaje din roman care apar cu numele real.

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitari George! Merita apreciat orice sacrificiu care a facut ca vocatia ta sa invinga adversitatile(ma gandesc ca au existat).
    Sa intelegem ca este un roman sau o autobiografie? Daca este o autobiografie ramane de vazut cum reusesti sa eviti subiectivismul.
    As dori sa comand cartea dar in format electronic(in madrid nu o pot in versiunea imprimata ).O sa fie publicata si in versiune electronica?

    Multumesc !!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc. Cartea este deocamdată fără format electronic. Mă voi gândi și la modalitatea asta, deocamdată am cu totul alte urgențe. În Spania voi avea multe comenzi, inclusiv la Madrid. De ce vrei doar în format electronic?!? Oricum, discutăm amănunte pe mailul personal, dacă vrei, grg75ro@yahoo.com.

      Ștergere
  4. e autobiografie, adica fapte concrete, neschimbate, exact asa cum s-au petrecut sau un roman inspirat de o anume realitate dar in fapt o poveste, fictiune? Faptele povestite real, pe hartie iti pot atrage anumite simpatii dar si blestemele celor pe care i-ai portretizat drept demoni...stii si tu ca nu exista nici ingeri nici demoni ci doar oameni, nu? Crezi ca ai fost impartial, ai avut puterea sa pui pe hartie greselile tale si ale lor si sa le supui judecatii unui public reformisto-adventist dubios gata de barfa?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tot ce pot spune public, aici, pe blog, este faptul că romanul este inspirat într-o proporție de 90% dintr-un caz real, doar numele personajelor principale au fost schimbate din motive evidente... Fragmentul de mai sus este 100% real. Restul de 10% care sunt ficțiune ( de ex ultimul capitol al romanului este 100% ficțiune, deoarece acțiunea se profilează în viitor ) sau improvizație personală au fost absolut necesare pentru a da cursivitate și atractivitate romanului.

      Ștergere
  5. George as vrea sa discutam pe un canal privat (email). Nu sunt un om religios, deci nu vreau sa tin predici sau morala. Cred ca intr-o proportie de 50% ma cunosti. Cunosc bine personajele, unele dintre ele adevarate mostre de ipocrizie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi am dat mai sus emailul meu: grg75ro@yahoo.com

      Ștergere
  6. Inteleg acest roman ca fiind de fapt o confesiune, motiv pt. care eu l-as fi scris la persoana I. Am vazut ca si altii s-au gandit la obiectivitate si aceasta a fost prima intrebare pe care mi-am pus-o si eu. Cred ca, fiind scrisa la pers. a III-a, cartea ridica pretentia de obiectivitate totala, ceea ce nu se poate realiza nici chiar printr-o sinceritate absoluta, deoarece tot mai exista un subiectivism inerent oricarei persoane.
    Oricum, simt nevoia sa repet intrebarea Andreei: ”Crezi ca ai fost impartial, ai avut puterea sa pui pe hartie (si) greselile tale si ale lor ?” Adica - macar partea cu sinceritatea absoluta e indeplinita? Pt ca ”subiectivismul inerent” il accept, e inevitabil.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Grea întrebare pui. De fapt, întrebarea nu este deloc grea, dar răspunsul este greu. Mă întrebi pe mine dacă am fost sincer și obiectiv? :-))) Mă faci să zâmbesc. Las obiectivitatea sau subiectivitatea mea în grija Aceluia care le știe pe toate, oamenii oricum ... răstâlmăcesc și bârfesc prin natura lor. Dar îți recomand să citești cartea. Așa vei vede tu singură dacă personajul principal este imaculat sau nu, dacă personajele negative sunt exclusiv „ demoni ” sau nu, și altele de genul acesta.
      Un lucru e clar: nu am fost și nici nu sunt desăvârșit. DImpotrivă. Dar am cel puțin curajul să mă numesc OM,și nu vreun sfânt cu voce mieroasă coborât din vreo icoană sau vreun înger blond și cu ochii albaștri.

      Romanul nu este însă o simplă narațiune la persoana I a unei vieți. Nici pe departe... Ci este descrierea VIEȚII ca atare, în ansamblul ei, cu traseele ei întortochiate, neprevăzute, dramatice, hilare, cu hățișul de evenimente de tot felul care o fac așa de ... dorită. Viața nu are doar roz, nu are nici doar alb și negru. De aceea, romanul nu are deloc numai descrieri groaznice ca cea de mai sus. Citește, și ai să vezi :-)))

      Ștergere
  7. Am citit fragmentul oferit de tine si m-am intrebat: oare care sa fie scopul pe care l-ai urmarit faurind aceasta opera literara? Inteleg perfect ca personajele descrise sunt ipocrizia intrupata. Si ce vrei sa arati prin asta? Ca exista ipocriti in bisericile adventista si reformista? Pai acestea exista oriunde! Inteleg ca experienta ta personala in mijlocul acestor oameni este una deosebit de trista… insa daca te-ai fi aflat intr-o alta biserica, oare cum ar fi stat lucrurile de data aceasta? Eu cred ca tabloul spiritual este acelasi practic in toate bisericile, fapt care ar trebui sa te puna pe ganduri, si anume faptul ca… “ceva e putred in Danemarca”. In calitate de crestin aconfesional, continui sa-l mai predici pe Hristos oamenilor? Daca da, in directia carei biserici ii indrepti? Daca consideri ca nu e nevoie de nici o biserica pentru a crede in Dumnezeu, atunci trebuie sa admit ca profilul spiritual al unui astfel de crestin trebuie sa fie unul sensibil diferit de al unui crestin inregimentat intr-o biserica. In ceea ce ma priveste strict pe mine, recunosc ca as eram mult mai fericit inainte de a face parte din biserica, respectiv, dupa ce m-am retras. Acelasi lucru e valabil si in dreptul tau?
    Cartea ta ar fi fost OK daca ar fi fost scrisa din perspectiva unui ateu, care a “beneficiat” din plin de fatarnicia celor care se autoproclama a fi “poporul lui Dumnezeu”. Insa e scrisa totusi de catre un om care se declara crestin… fapt care ma face sa ma intreb din nou si din nou: “Ce ai vrut sa demonstrezi prin aceasta carte?”

    RăspundețiȘtergere
  8. Toata stima si admiratia mea ptr Hristos si crestinismul autentic. In schimb, tot dispretul meu ptr "crestini" si bisericile " crestine". Imi pare rau de timpul pierdut printre lupi, unde nu individul conteaza, ci doar coeziunea haitei si interesele generale ale acesteia. Daca Isus ar trai Azi, nu am nici cea mai mica indoiala ca ar fi sfasiat din nou si din nou. chiar de catre cei care se autointiulueaza " ai Sai ", mai mult si mai crunt decat de atei sau agnostici.

    Nu. Nu e nevoie absolut deloc de o biserica ptr inchinarea adevarata. Isus a spus-o cat se poate de clar femeii samaritence, numai ca nimeni dintre " urmasii Lui " nu pricepe, nici daca ar sta scris pe cer. Da, sunt mult mai fericit si cu adevarat liber dupa ce mßam retras din orice grupare religioasa omeneasca. Bisericile sunt corabii pline de pirati, care au confiscat adevarul, astfel incat acesta a devenit intuneric.

    Cartea e scrisa din perspectiva unuia care s-a resetat religios din toate pctele de vedere, si care si-a dat seama ca aproape tot ce a invatat in biserica 30 de ani este gunoi si goana dupa vant. Bineinteles ca am vrut sa demasc ipocrizia strigatoare la cer din biserici ( mai multe, nu numai cea AZS ), dar demersul cartii este unul multiplu. Cartea se vrea a fi nu numai un protest contra nedreptatii si minciunii de orice fel, ci si o pledoarie pentru credinta in Dumnezeu si speranta in ziua de maine, pentru momentele cand norii de deasupra capului sunt prea grosi ca sa mai vezi soarele. Citeste-o, daca vrei sa stii mai multe! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Inchinarea adebarata are nevoie de biserica pe post de test de stres. Daca un om nu poate locui intre oameni rai, fatarnici, lichele, egoisti si oricum ar fi ei, atunci il respinge pe Isus. Tocmai asta este noutatea crestinismului autentic, de a fi grau si a lasa neghina sa creasca langa tine.

      Ștergere