vineri, 7 februarie 2014

Biblia și pilda talanților

  

   
    În afara reîntâlnirii cu cei dragi, a unei superbe duminici de iarnă pe platoul Bucegilor și a nămeților de zăpadă din poveștile copilăriei, scurtul sejur din România mi-a provocat încă o satisfacție majoră, care musai trebuie amintită măcar în treacăt aici. Este vorba despre două dialoguri extraordinare despre credință și Dumnezeu, adevărate prăjituri pentru intelect, avute pe rând cu o matematiciană (de ce oare discuțiile de genul acesta sunt mai aparte cu matematicienii decât cu restul muritorilor?!?… pentru că nu e deloc prima dată când mi se întâmplă asta) și cu un pastor reformist, văr de-al meu. Nu mi se mai întâmplase de foarte mult timp să am acea senzație indescriptibilă a timpului care se oprește în loc, deși în realitate trec ore bune de taifas în care uiți, pur și simplu, de tine și planurile tale. Poate că de vină a fost acea dorință inexprimabilă a sufletului după transcendent, după etern, la fel de mare ca cea a paladarului după efemerul gustului profiterolului de la Pizza Hut.

   Într-una din aceste discuții a venit vorba, așa cum preconizam de altfel, despre biblie și rolul acesteia în demersul cunoașterii esențelor spirituale și reînvierii credinței. Ce fel de rol joacă scriptura în contextul căutărilor umane de Dumnezeu, sau după un sens al vieții? Deși în termeni generali, privitori la esențe, am fost de comun acord cu interlocutorul meu pastor despre relevanța scripturii ca punct de plecare în epistemologie, adică acea analiză filozofică despre natura cunoștinței și cum este relaționată această cunoștință cu noțiuni precum credință și adevăr, drumurile noastre s-au separat, din nou așa cum preconizasem, atunci când a venit vorba despre interpretarea scripturii. Și este normal să se fi separat, deoarece analiza istorico-critică a textului biblic implică riscuri considerabile (pierderea salariului fiind doar unul dintre ele, poate cea mai minoră în comparație cu pierderea credinței) în timp ce rămânerea la filozofia consacrată a grupului oferă „siguranță”, „certitudini” și lipsa prea multelor dureri de cap despre care vorbea, printre alții, Solomon. Nu voi reedita acum părerile mele despre această confruntare modernă acerbă între secțiunea postmodernistă a creștinismului și cea conservatoare a lui. Am făcut-o deja în nenumărate articole până acum. Articolul de față se dorește a fi doar o explorare a pildei talanților dintr-un unghi de vedere tangențial cu tema referitoare la interpretarea potrivită a textului biblic. 

   Care este, așadar, atitudinea corectă față de textul biblic? Care abordare comportă riscuri indubitabile? Și care este suicidară, atât din punct de vedere intelectual cât și spiritual? Sunt de acord din capul locului, împreună cu vărul meu și cu orice alt creștin ( instituționalizat sau nu) că biblia este mai mult decât o carte oarecare prin mesajul pe care îl comunică. Acesta a fost numitorul comun al discuției: în spatele textului există un hipertext, iar dincolo de mintea umană care a scris-o există o Inteligență neomenească care a vrut să ne transmită ceva prin intermediul ei. Biblia este fără doar și poate talantul de mare preț încredințat de Dumnezeu omenirii, somate în contextul parabolei să evolueze odată ce i se încredințează acest talant neomenesc. Biblia nu este doar o carte, tot așa cum Hristos nu este doar un băiat deștept și atât. Revoluția pe care o produce această carte nu este una a formelor, ci a esențelor. Nu numai a năravului, ci a caracterului.

   Problemele apar atunci când trebuie să faci interpretarea textului biblic, adică,cu alte cuvinte, punerea talantului la schimbător. Ori aici începe genialitatea pildei lui Isus. Dacă talantul în sine este supervaloros, de ce este înțeleaptă atitudinea plină de riscuri a jocului la bursă a acestui talant, mai degrabă decât ascunderea valorii inestimabile în pământ? Nu vi se pare ciudat peste măsură? Haideți să stabilim termenii cu precizie: biblia este talantul încredințat omului. Stăpânul este cine este. Iar ascunderea talantului în pământ este negarea vieții, a progresului, a cunoașterii. Dar zarafii? Come on… cum să dai ce ai mai bun din casă pe mâna unor necunoscuți, care mai sunt și cămătari pe deasupra( vezi Dex-ul )?!? Cămătarii sunt recunoscuți  prin definiție ca fiind lipsiți de scrupule, dornici de câștig facil, fără alte interese decât cele personale. Bursa este asociată adeseori, pe bună dreptate, cu riscul enorm de a pierde tot ce ai agonisit sau tot ce ți s-a încredințat. Cum să dai averea ta unor astfel de oameni? Cum să faci pact cu „diavolul” atunci când vine vorba tocmai despre Scriptură? Nu este oare atitudinea celui care și-a îngropat talantul în pământ mai înțeleaptă având în vedere cum stau lucrurile? 

   De prisos să mai spun că din pildă reiese contrariul, deoarece, nu-i așa, Dumnezeul adevărat este unul al paradoxurilor înainte de toate. Nu, servul care își îngroapă talantul nu este prost deloc. El este perfect conștient de riscurile pe care le implică analiza critică a bibliei din perspectiva istorico-științifică. Este perfect conștient de durerile de cap aduse de dilemele căutării după adevăr din surse de informare alternative, mai puțin decât cele religioase. El știe că provocarea științei este înaltă și că argumentele aduse de Galilei, Descartes, Darwin, Dawkins sunt prea pertinente ca să nu le bagi deloc în seamă. El știe bine că șarpele spune și foarte mult adevăr Evei, nu numai minciună. Cămătarii reprezintă nu numai pericol, ci și unica posibilitate pentru progres și prosperitate financiară, întâlnirea cu diavolul este inevitabilă pentru a „ cunoaște binele și răul ”, confruntarea cu dilemele și durerile de cap este imposibil de evitat dacă dorești cu adevărat evoluția ta ca individ. Dar servul rău este „ viclean și leneș ” tocmai din perspectiva Stăpânului. Viclean pentru că preferă să se prefacă că nu înțelege adevărul celor spuse mai sus, dacă salariul său depinde de neînțelegerea acestor lucruri ( Upton Sinclair ). Și leneș pentru că, nu-i așa, e mult mai ușor să te culci pe urechea dreaptă că „ ai tot adevărul ” decât să înnebunești căutându-l cu adevărat. 

    Colegii lui sunt însă acei nebuni care riscă. Evident, care riscă totul. Aduceți-mi un simplu exemplu din scriptură unde oamenii plăcuți lui Dumnezeu nu au fost puși în ipostaza de a pierde totul pentru acest Dumnezeu, chiar de către Dumnezeu. Iar dacă găsiți un astfel de exemplu, îmi șterg tot articolul. Începând chiar cu Adam și Eva , trecând până la ispitirea din pustie a lui Isus și până la confruntarea modernă cu ateismul hard al secolului 21, culmea… tocmai Dumnezeu încuviințează omului întâlnirea cu diavolul. Pentru ca să devii bogat, trebuie să dai totul zarafilor fără scrupule. Pentru ca să devii bogat spiritual, trebuie să dai musai nas în nas cu provocările nihiliste. Pentru ca să ți se întărească credința, trebuie neapărat să te împrietenești cu știința, adică tocmai cu rațiunea și logica, atât de diametral opuse filozofic conceptului mistic sau metafizic. Dar a le întoarce spatele este îngâmfare, lenevie și viclenie. 

     Într-o primă instanță, atitudinea servului necredincios de a-și îngropa talantul este una salutară. El pune preț pe biblie, afirmă că  iubește adevărul, că îi este groază să-și piardă credința. Nimic rău până aici, nu-i așa? Există însă ceva ascuns care îl stăpânește, de a cărui otravă nici el nu este conștient: instinctul conservării de sine. El preferă siguranța aceea dată de pământul unde și-a ascuns comoara. Și o preferă deoarece știe că Stăpânul este unul „ aspru”, care nu face rabat de la pretențiile sale, și care nu admite pierderea talantului. Mai bine să i-l pună înapoi în mână, exact așa cum l-a primit, decât să își riște pielea ( a se citi mântuirea )! În schimb, ceilalți servi din parabolă îl iubesc pe Stăpân, așa aspru cum e el ( a se citi adevărul ) mai mult decât pe ei înșiși! Pe ei nu-i interesează că zarafii le-ar putea fura talantul încredințat, că le-ar putea ucide credința și că s-ar înfățișa postmortem cu mâna goală în fața Stăpânului. Nu-i sperie provocările științei, nu exclud îndoiala ca mijloc de consolidare a credinței, și nu se tem de eșecuri și frământări în demersul obținerii victoriei finale. Adevărul-Stăpân le este mai drag ca orice. Mai drag ca talantul încredințat, mai drag decât propria lor piele. De-aia și primesc laudele de la sfârșit, în contrast cu oprobriul de care se umple servul cel rău. 

   Există ceva misterios în acele persoane care sunt fani neînduplecați ai bibliei, susținătorii cuvântului ultimei instanțe atunci când vine vorba despre scriptură. În timp ce se plâng, de exemplu, că „ Dumnezeu nu mai vorbește astăzi așa cum vorbea pe timpul profeților sau acum 150 de ani în urmă prin Ellen White”, acești servi răi refuză cu încăpățânare să asculte mii de voci anonime prin care Dumnezeu ar putea vorbi și astăzi. În timp ce deplâng pe față stagnarea spirituală și intelectuală, rigiditatea minții, lipsa libertății de expresie și a dorinței după investigație și cercetare din biserici, ei refuză pe de altă parte singura posibilitate de progres care le este oferită: ieșirea din Matrixul religios, dezgroparea talantului ( deconstrucția teologică ), apelul la rațiune și logică. Acestea din urmă îi sperie de moarte, fiind asociate cu dispariția lor ca indivizi, cu pierderea talantului, deci implicit a libertății ( „ Legați-i mâinile și picioarele”…) și a vieții („ întunericul de afară” ). Tragicomic este că tocmai ei, cei care pretind că-l cunosc pe Stăpân, primesc sentința neașteptată: „ Niciodată nu v-am cunoscut. Depărtați-vă de la mine, voi toți lucrătorii fărădelegii”. Și șocant este că tocmai ei, apărătorii învederați ai legii, sunt cei mai mari hoți și tâlhari în ochii Legiuitorului.

    Cel mai puternic argument că apărătorii infaibilității scripturii sunt cei mai mari dușmani ai lui Dumnezeu și ai adevărului este chiar pasajul biblic următor, pe care-l consider absolut genial: „ Voi cercetați scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Dar tocmai ele mărturisesc despre mine. Și nu vreți să veniți la mine ca să aveți viața!… Dar știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu” Ioan 5, 39-42. Vărul meu nu este conștient că cercetarea scripturilor în contextul de mai sus este un reproș, și nu un îndemn. Pastorii și liderii religioși din toate timpurile nu vor să priceapă că întâlnirea cu Adevărul nu se face la nivelul textului niciodată, ci prin intermediul recunoașterii personale a acestui Adevăr, dincolo de textul la timpul trecut,chiar atunci când este rostit de anonimi tâmplari la timpul prezent. Iar Adevărul este de fiecare dată șocant prin felul în care se revelează pe Sine. Cu toate că creștinii își manifestă în bloc dragostea lor față de scriptură, în realitate ei se iubesc pe ei înșiși. Doresc mântuirea lor, siguranța lor, liniștea lor. Doresc să-i dea înapoi Stăpânului exact ceea ce au primit de la el, și nimic mai mult, când el se va întoarce înapoi. 

   Pilda talanților, dacă am interpretat-o corect din acest punct de vedere, este fără drept de apel în dreptul lor: „ Pentru că cel ce are, i se va mai da, și va avea de prisos. Dar celui ce n-are, i se va lua și ce are. ” Ce vrea să însemne asta altceva decât că a citi și interpreta scriptura fără Dumnezeul scripturii e ca și cum ai aștepta trenul în aeroport? Uitați-vă cinstit la creștinismul oficial din zilele noastre. Așa cum arată el, fragmentat în mii de bucățele care-și arogă fiecare supremația, chiar vi se pare că mai are ceva de spus unei omeniri confuze? Cei care recurg însă la serviciul zarafilor, cei care adaugă cercetarea științifică ca paradigmă suplimentară de căutare a adevărului, cei nemulțumiți cu puțin, cei nebuni, neadaptați. Rebeli. Cei ce se deosebesc de ceilalți. Cei care văd lucrurile diferit. Celor ce nu le plac regulile și nu au niciun respect față de status quo. Ei sunt cei care schimbă lucrurile. Ei motivează rasa umană să progreseze. Și deși unii îi consideră nebuni, în realitate sunt genii. Pentru că doar cei care sunt destul de nebuni să creadă că pot schimba lumea , sunt cei care o și schimbă în realitate. De aici și recompensa grasă a Stăpânului, atunci când se va întoarce din țara îndepărtată. Și tot de aici și întunericul existențial pentru acei care aleg să nu gândească cu creierul lor, să nu evolueze, să nu-și pună întrebări, crezând că prin ascunderea față de nou îi fac vreo onoare lui Dumnezeu.

   Dumnezeu este, înainte de orice, viață. Este viu. De aceea consider că scriptura nu este în realitate o carte, ci o oglindă care redă mereu o realitate nouă, în raport cu Originalul mereu surprinzător. Ea nu poate fi limitată la 66 de cărți, tot așa cum Dumnezeul despre care vorbește nu poate fi cuprins de vreo definiție anume. Nu poate fi îngropată în pământul dogmelor și al tradițiilor. Ea este la fel de vie ca Autorul ei, la fel de surprinzătoare ca și el. Ea trebuie scrisă mereu și mereu, în fiecare generație, de oamenii interesați de Adevăr. Scriptura ești tu, cu căutările tale,  cu frământările tale. Tu schimbi Scriptura și ea te schimbă pe tine. Și așa cum tu te schimbi, nici ea nu poate să rămână aceeași. Dar dacă te limitezi încăpățânat doar la ceea ce ai primit în dar, „ cu niciun chip nu vei intra în Împărăție ”. Pentru că îmi place să cred că Împărăția este un continuu progres, și nu o veșnică stagnare. 


9 comentarii:

  1. De ce "biblia este mai mult decât o carte oarecare prin mesajul pe care îl comunică"? Pentru mine, biblia e mai degraba o colectie de carti care au, mai mult sau mai putin, legatura intre ele. Nu sunt prea sigur ca exista un singur mesaj comun ce reiese din toate cartile.
    Ultimul paragraf ma contrariaza un pic, dar imi place. Canoanele si dogmele au ingradit intotdeauna libertatea omului. E ciudat cum cateva carti (cele 66) ar trebui sa ofere raspunsuri la toate intrebarile posibile. Cautarea dupa adevar si dupa raspunsuri e ca o functie continua pe intervalul dat de anul nasterii si anul mortii, ca sa fac o paralela cu matematica.
    Si apropos de talanti, din cate am observat eu, oamenii care au reusit in viata au avut intotdeauna un moment de cumpana, un moment in care au riscat totul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Biblia este mai mult decât o carte oarecare tocmai prin mesaj. Iar mesajul este acela că viața noastră are un sens. Că nu doar ne aflăm la periferia unei galaxii oarecare , care se află la rândul ei la periferia universului, ci că universul nu ar fi așa cum este dacă ... nu am fi noi ca să-l observăm ( principiul antropic, unii psalmi ai lui David).

      Apoi eu nu pretind nici pe departe că cele 66 cărți „ ar trebui să ofere răspunsurile la toate întrebările posibile”. Nici pe departe, ba dimpotrivă. Biblia e o chestie vie, trebuind actualizată constant, la nivelul înțelegerii fiecărei generații. Cine înțelege bine textul biblic, înțelege de asemenea că el este infinit și în formă ( trebuind mereu actualizat ) nu numai în fond ( profunzimea mesajului divin către om). Problema mea e nu cu biblia, ci cu acei creștini care nu pricep ce este biblia.

      Ștergere
  2. daca-mi permiti un compliment "blasfemic" unele din articolele tale ar trebui sa aibe "capitol" si "versete" :).

    cat despre Biblie..,prezinta un mesaj perfect plin de erori;
    este cartea cea mai Exclusivista dar si cea mai Altruista.
    Exclusivista - ea este cuvantul lui Dumnezeu, inspirat.
    Altruista - "citita" corect("cercetati toate lucrurile"), auzi cum iti sopteste: "inchide-ma" dute sa mai citesti si psihologie,astronomie,filosofie...etc

    cea mai rigida si severa ("cu nici un chip nu veti intra"), dar si cea mai libertina("toate lucrurile imi sunt ingaduite...")
    cea mai Nebuna si mai Inteleapta...la fel precum Cel prin care s-a scris, nu-i asa? :)

    PS: Adevarul este cel mai minunat paradox al unitatii contrastelor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Adevărul are adâncime. El nu este simpla definiţie. De ce Iisus nu a vorbit în definiţii? De ce a vorbit în pilde şi paradoxuri? Tocmai ca să ne prevină că adevărul are grade de adâncime. O să fac o comparaţie cu adevărurile fizicii: există adevăruri ale fizicii cuantice, apoi există adevăruri ale fizicii newtoniene si mai există şi adevăruri ale fizicii holistice (relativitatea generalizată). La nivel cuantic definiţia exactă scapă logicii curente: electronul e ceva nedefinit, mai degrabă nor decât punct material, cuanta de lumină e şi undă dar e şi corpuscul, etc, etc. Totul scapă definirii exacte. Privind acum din perspectivă newtoniană, lucrurile se pot defini satisfăcător, numai că definiţia doar mărgineşte lucrul, nu spune şi ce e. Kant a zis, şi are dreptate aici, că prin definire noi nu vom putea cunoaşte lucrul în sine. Atunci ce e definiţia? Păi e doar ambalajul lucrului, suprafaţa lui, nu conţinutul.Conţinutul nu ştim ce e, ne depăşeşte. Şi atunci ce adevăr cunoştem noi? Ăla de suprafaţă. Doar ăla. Şi oare ne mântuie un adevăr de suprafaţă? Nu, binenţeles. Ne eliberează? Nici. Dar care e atunci adevărul care eliberează? E adevărul cel mai înalt, e adevărul holistic, adevărul sensurilor. Când intri în vâltoarea detaliilor nu poţi da nici măcar definiţii, eşti la nivel cuantic; cand te mai ridici puţin deasupra lor, vei putea să dai definiţii, numai că astea sunt doar ambalaj; dar când te ridici la înălţime vei putea vedea 'the big picture', imaginea de ansamblu, dar nu numai atât, vei vedea tendinţele şi sensurile lucrurilor. Acelea sunt cu adevărat importante, ele dezvăluie rostul, sensul, adâncimea. Aceea este adevărata cunoaştere. Iar Biblia e cea mai sigură colecţie de .. SENSURI. Nu de cuvinte, nu de definiţii. Nu cuvintele sunt importante în Biblie, ci sensurile pe care ele le transmit. Nu ineranţa, nu roboţi, nu sclavi, ci minte căutătoare, smerită, iubitoare şi luminată de Duhul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ceea ce ai făcut tu prin comentariul tău ( superb ) este descrierea pe larg a scurtului PS al lui Maximus. Cum oare să nu te îndrăgostești de un așa Adevăr? Infinit, profund, transcendent, intangibil, misterios. Unul care nu ți se oferă de-a moaca într-un text, ci pe care trebuie să-l cauți febril toată viața, toată... veșnicia. Unul care te atrage după Sine cu o forță irezistibilă. Care te obligă să-l cauți, fără ca să simți nicidecum constrângere.

      Ori biblia tocmai asta cred că face, în definitiv. Nu îți răspunde la nivel de definiții, ci te obligă să cauți după ele. Să sapi în adâncime. Să îți dorești să atingi infinitul.

      Ștergere
    2. daca pasiunea sufletului(constiintei) este aflarea Adevarului, a trupului este mersul pe munte :)
      si cand esti acolo si urci,transpiri,parca vrei inapoi,ti-e sete,frig, dar nu renunti pentru ca tu CREZI ca e frumos si cand ajungi sus: wow!

      asa e si cu Adevarul, iti pui constiinta la munca, transpira in indoieli, ti-e sete de o confirmare,un indiciu, ti-e frig de atata singuratate, dar escaladezi Necunoscutul si....wow! Acela este Adevarul TAU! atunci Adevarul are forta de a schimba omul.

      nebunie inteleapta(curata) nu alta! :)

      ca sa fiu original inchei cu un citat :)
      "Cei care danseaza pari niste nebuni pentru cei care nu aud muzica"
      Nitsche

      Ștergere
  4. ginditorul de la hamangia8 februarie 2014, 20:11

    Din ce am citit ,atunci pe timpul lui isus circulau in poporul ales mai multe suluri cu titlul de scripturi .Au fost trei concili ale bisericii care au stabilit ce intra in componenta ,,BIBLIEI''nu a fost nici o manifestare supra naturala in alcatuirea ei.episcopii prin puterea pe care si-au arogato au inpus ceintra si ce nu dupa propiile interese iar in cursul secolelor ce au urmat traducerile sucesiveau mai alterat mesajul original.

    RăspundețiȘtergere
  5. Martin,
    ..frumoase cuvinte,frumoase comentarii!!..realisti oameni..

    ..Biblia nu este doar o carte, asa cum si viata fiecaruia dintre noi ,nu este o simpla aventura in marele scenariu al acestei lumi...Viata este un amalgam de contradictii,intrebari,cuceriri,piedici,descoperiri,dezamagiri,impliniri....si lista poate continua...

    Asa cum spuneai , viata unui Om nu poate fi redusa la 66 de carti.Nici macar pe Dumnezeu nu-l poti limita intre doua coperti...Dumnezeu este făra de inceput,sfarsit si neredus la conceptia umana.

    Maximus ai punctat foarte frumos ca Adevarul este paradoxul contrastelor...////...Si viata noastra este o carte care se scrie in fiecare zi,iar contrastele suntem noi oamenii......paradoxul este numarul paginilor acestei carti-vieti...

    Fratelo , noi nu suntem in totalitate victimele unui destin, suntem co-autori la propriile noastre vieti, dar e greu sa nu te intrebi pana unde poti controla? Pana unde ti se permite sa intervii? Cat de limitat e accesul pe care îl ai la” propriul tau munte”,la propia ta carte!
    In definitiv !....viata mea ,a ta, a celorlalti este sursa unitatii acestui Adevar dupa care tanjim cu totii...

    Viata este o continua cautare dupa adevar.Si cand esti tentat sa exclami:!l-am gasit!..gata ! :)asta este, vezi ca de fapt ce ai descoperit astazi ,maine deja este invechit.Nu neaparat de aruncat la gunoi, dar fara gust,rupt de realitate..Pentru ca fiecare zi reprezinta un nou inceput...

    Sa cautam adevarul in noi si in constiinta noastra!..Adevarul sufera deseori mai mult de infiarbantarea ”aparatorilor” sai, decat de argumentele ”dusmanilor”.

    O zi frumoasa la toti!

    RăspundețiȘtergere