„ De mult mă lupt s-ajung mai sus ”...

   

     Deunăzi urmăream la TV un documentar realizat împreună cu fizicianul teoretician japonez Michio Kaku, despre colonizarea planetei Marte sau chiar a altor planete locuibile din galaxie. Mi-am adus aminte în același timp de un cântec fredonat prin bisericile adventiste și reformiste, cântec care este în sintonie cu demersul SF al colonizatorilor galactici: „ De mult mă lupt s-ajung mai sus”… Și unii și alții au același vis: depășirea condiției umane, restricționată timp de milioane de ani doar la planeta Terra. Dar în timp ce entuziaștii SF se bazează în exclusivitate pe descoperirile științifice amețitoare din ultimul sfert de secol ( cum ar fi de pildă nanotehnologia sau viitoarele computere cuantice ), ceilalți visători religioși sunt entuziaști și nu prea. Din melodia respectivă reiese mai degrabă un soi de resemnare pasivă decât un entuziasm debordant. Dar de ce stau lucrurile așa? Și cum se face că adoratorii științei sunt siguri pe ei atunci când vine vorba despre colonizarea spațiului, în timp ce adoratorii bibliei, luați personal la bani mărunți, nu sunt siguri de mântuirea lor, chiar având evanghelia în față? 

     Mai întâi două vorbe despre visul lui Michio Kaku și al fanilor colonizării spațiale. În ceea ce privește planeta noastră învecinată, Marte, avantgarda umană deja este de mult timp la lucru pe planeta roșie. Fie că este vorba de numeroasele proiecte de cercetare robotizată a planetei, de tip Rover Curiosity  care analizează rocile, atmosfera, relieful și condițiile climaterice de pe Marte, fie că este vorba despre proiecte mai îndrăznețe precum Mission Mars One, oamenii de știință aduc argumente foarte convingătoare că în maximum 50 de ani de zile planeta roșie va deveni prima colonie umană în spațiu, servind printre altele ca rampă de lansare a umanității spre sistemele solare învecinate, în căutarea de alte planete locuibile, precum Terra. 

    În ceea ce privește cucerirea de noi sisteme solare din galaxie de către om, deși proiectele sunt la prima vedere mult mai ambițioase și ca atare mai dificile ( având în vedere distanțele copleșitoare între Terra și cele mai învecinate planete presupuse a fi locuibile ), știința a găsit și aici soluții incredibil de ingenioase. Având în vedere că modificarea metabolismului uman ( de exemplu coborârea temperaturii sângelui pentru a face față unor astfel de călătorii ) sau navete spațiale cu un echipaj lărgit de câteva sute de persoane de generații diferite sunt idei îndrăznețe, dar riscante pe termen lung ( o călătorie cu viteză cvadruplicată față de cea actuală a transportatoarelor NASA ar dura aproximativ 2000 de ani până la acele planete ), savanții lucrează la o idee și mai ingenioasă: trimiterea în spațiu de ADN uman care, odată ajuns pe planeta de destinație ocupată deja de roboții inteligenți înmulțiți exponențial, să fie clonat, după care clonei să-i fie injectate memoria și trăsăturile de caracter ale persoanei respective, prin semnale codificate radio trimise de pe Terra și preluate de acei roboți inteligenți. 

   Știință sau ficțiune? Răspuns: amândouă. Oricum, cine are habar puțin despre paradigma științifică, știe că la baza dezvoltării științei moderne au fost doar concepte matematice îndrăznețe. Cu alte cuvinte, doar idei incredibile care păreau irealizabile pentru bunicii noștri. Cine dintre bunicii bunicilor noștri și-ar fi putut imagina că astăzi vom putea comunica pe stradă live prin intermediul unui telefon cu cineva de pe alt continent, că vom explora spațiul prin telescoape uriașe sau că vom accesa internetul din vârf de munte?!? Toate aceste idei păreau curată nebunie acum 200 de ani. Și totuși astăzi sunt o banalitate. Prin descoperirile științifice omul a ajuns departe după doar 300 de ani de la nașterea științei moderne. Departe nu numai la figurat, ci și la propriu. Telescopul Hubble a oferit milioane de fotografii ale unor galaxii aflate la marginea universului observabil ( 12 miliarde de ani lumină ), sonda Voyager a depășit deja granițele sistemului solar, iar roboții contruiți de NASA cercetează Marte în lung și-n lat. 

   Bun. Până aici cu realizările științei. Ce a făcut însă în ultimii 200 de ani religia? Unde a ajuns atunci când vine vorba despre „s-ajung mai sus ”?!? Și... ca unul care am o specială simpatie față de religia adventistă, ce a adus nou teologia acestei religii atunci când vine vorba despre progresul omului? Răspuns: nimic. De 170 de ani absolut nimic nou!!! Aceeași compătimire vis-a vis de starea căzută a naturii umane, aceleași complexe de neputință, aceeași intoxicare cu  vină și implorare a zeului pentru iertare. Cu o singură excepție remarcabilă, despre care aș vrea să pomenesc măcar pe scurt: neprihănirea prin credința în Isus Hristos, concept formulat pentru prima dată de Jones și Waggoner la 1888. 

  Ideea de bază din spatele acestui concept revoluționar la 1888 este aceasta: omul păcătos nu trebuie să facă vreun efort pentru a învinge păcatul. Nu trebuie să se mai lupte cu păcatul, deoarece naturii umane „ căzute” îi este prin definiție imposibil să ajungă mai sus. Doar credința în meritele lui Isus Hristos și predarea voinței în mâinile sale este suficientă pentru transformarea caracterului și apariția omului nou, „fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta”. Iată cum comenta Ellen White lupta interioară a omului care este constrâns să recunoască neputința sa de a se îmbunătăți pe sine însuși: 

„ You desire to give yourself to Him, but you are weak in moral power, in slavery to doubt, and controlled by the habits of your life of sin. Your promises and resolutions are like ropes of sand. You cannot control your thoughts, your impulses, your affections. The knowledge of your broken promises and forfeited pledges weakens your confidence in your own sincerity, and causes you to feel that God cannot accept you. ”   SC 47. 

   Câți dintre noi nu au experimentat pe pielea noastră adevărul acestor cuvinte? Promiți zeului, din nou și din nou, că nu vei mai face asta sau aia, că nu te mai enervezi, că nu mai vorbești urât, că nu mai… mănânci cartofi prăjiți. Dar tot acolo te întorci, mereu și mereu, ajungând să pui sub semnul întrebării sinceritatea ta față de Dumnezeu. Și nu de ieri de alaltăieri, nu, nu, nu… Ci de o viață întreagă tot sperând să ajungi mai sus, dar constatând că ești tot unde erai acum 20, 40 sau 60 de ani. Intoxicarea cu vinovăție. 

   Bun. Ellen White nu se oprește aici. Tot ea vine și cu soluția, via Jones și Waggoner. Iar soluția magică pentru obținerea progresului spiritual mult visat sună după cum urmează: 

   „… but you need not despair. What you need to understand is the true force of the will. This is the governing power in the nature of man, the power of decision, or of choice. Everything depends on the right action of the will.” 

Așadar, pe românește, soluția magică oferită de religie pentru progres și contopirea cu divinitatea este voința. Predarea voinței. Ți-ai predat voința lui Isus Hristos, iar el realizează în tine voia Lui, superomul gata să-l întâmpine pe nori la a doua venire: 

  „ … Then the Spirit of God through faith produces a new life in the soul. The thoughts and desires are brought into obedience to the will of Christ. The heart, the mind, are created anew in the image of Him who works in us to subdue all things to Himself.” 

   Așadar, conform acestui concept revoluționar marca Jones și Waggoner ( pe care fie vorba în paranteză… doar EGW l-a acceptat entuziasmată, biserica ei însă niciodată !!) important e să nu reziști dragostei sau ofertei de viață a lui Isus Hristos, predându-i voința ta voinței lui. Iar de aici încolo, le face oricum el pe toate…  Scurt, cuprinzător și entuziasmant, nu-i așa? 

   ... Cu ani în urmă, am fost și eu un susținător frenetic al mesajului 1888. Sincer vorbind, acest mesaj a fost cel mai bun lucru pe care a putut adventismul să-l dea lumii vreodată. Ce e mai frumos decât ideea că tu ai partea ușoară, simplă de făcut, și anume predarea voinței, iar de aici Dumnezeu însuși preia munca de refacere a caracterului tău , ducând-o până la capăt? În realitate însă, atunci când am început să mai citesc și altceva în afară de Jones, Waggoner și EGW, am realizat dezamăgit că această soluție magică este la rândul ei falimentară. O fata morgana. O soluție strict teologică care nu se ancorează în realitate. Și am să mă explic de ce în cele ce urmează. 

   Atunci când tripletul Jones-Waggoner-EGW prezenta această soluție adventismului, conceptul de natură umană era doar un împrumut filozofic de la greci, nefiind însă supus unei analize critice serioase. Credința că voința este puterea suverană, guvernatoare a omului și că prin acestă voință omul se distinge de regnul animal dominat de instincte, era o temă filozofică de discuție preferată deja de pe timpul lui Socrate. Conceptul „ Enkrateia” ( stăpânire de sine, control al minții ) provenit de la Platon via Socrate se opunea filozofic celui de „Akrasia” ( voință slabă ) preferat de Aristotel. Mai întâi apostolul Pavel, care învățase teologie la picioarele fariseului Gamaliel, iar apoi Thomas Aquino și teologia scolastică a evului mediu au preferat să caracterizeze natura umană ca fiind mai degrabă „ akrasică” decât „ enkrateia ”. „ Vreau să fac binele, dar răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac”… așa s-ar putea rezuma în termeni nou-testamentari conceptul aristotelian numit Akrasia.

   Noutatea cu care a venit Pavel, Jones și Waggoner a fost aceea că Akrasia poate fi schimbată în Enkrateia nu prin eforturi umane, ci prin acțiunea Spiritului Sfânt. Cum? Prin predarea generală a voinței umane agentului divin. Simplu în teorie, dar imposibil de pus în realitate în practică, deoarece… dacă Akrasia este un comportament irațional ( o persoană are comportamentul A, deși cu mintea recunoaște că un comportament B este mai bun), iar voința este supusă rațiunii și în strictă dependență  de rațiune, rezultă un anacronism filozofic: nu ai cum să predai ceva ce nu-ți aparține de drept. Voința nu este pur și simplu a ta!!!

   Altfel spus, mai simplu: tu vrei să-ți predai voința lui Dumnezeu și ești conștient rațional că voința ta e slabă. Dar comportamentul care te guvernează este în sine însuși irațional, adică nesupus rațiunii. Nefiind supus rațiunii, înseamnă că voința ta nu-ți aparține ție sub nicio formă. Atunci cui? Răspunsul a venit de-abia în a doua jumătate a secolului XX într-o manieră formidabilă: genelor! Tot ceea ce ești, tot ceea ce faci, tot ceea ce te alcătuiește ca natură umană este (pre)determinat de genele tale! Suntem ființe predeterminate genetic sau epigenetic ( adică mediul în care trăim influențează comportamentul genelor ) dar fără o voință proprie în sensul imediat, literal al cuvântului. Voința nu este ca un buton roșu magic din creier pe care îl poți apăsa și care funcționează independent de dictatul genelor care comandă același creier...

     Genetica a dat o dublă lovitură de moarte teologiei adventiste, și teologiei conservatoare creștine în general. Pe lângă faptul că a arătat în mod indubitabil că Homo Sapiens este produsul evoluției, a arătat fără drept de apel că voința umană este supusă genelor și hormonilor: te enervezi deoarece nivelul ridicat de testosteron din sânge e de vină. Te scalzi în promiscuitate sexuală deoarece îți lipsește cantitatea necesară de oxitocină în sânge. Ești homosexual sau pedofil deoarece încă de la formarea creierului tău în uterul matern anumite gene sunt responsabile pentru sindromul de insensibilitate la androgen sau pentru hiperplazia congenitală a glandei suprarenale. Eși nesupus și rebel la vârsta adolescenței deoarece cortexul frontal al creierului, răspunzător pentru analiză și decizii raționale, nu este dezvoltat pe deplin, în timp ce energia sexuală este la valori maxime. Iar lista ar putea continua … 

  Așadar, întrebarea care se pune acum este următoarea: ce să mai predai lui Isus Hristos, din moment ce ești în așa fel construit ( de evoluție sau de el personal, nici nu mai contează acum…) încât să asculți nu de dictatul rațiunii, ci de cel al genelor și al hormonilor? Dacă voința umană ar fi fost independentă cumva de influența hormonală sau de cea a genelor, atunci deciziile luate rațional ar fi putut fi aduse la îndeplinire. Dar din moment ce creierul nostru este influențat fără doar și poate de acțiunea genelor și a hormonilor, iar ca urmare deciziile bune pe care le luăm nu pot fi puse în practică din motivele mai sus amintite, ideea că predarea voinței este soluția magică la progresul spiritual al omului este un non-sens. Iar prin aceasta întregul construct teologic pe care este construit mesajul de la 1888 este aruncat în aer. 

   Concluzia este tristă pentru partizanii vreunei desăvârșiri a naturii umane, dar inechivocă: nu putem face vreo alegere decât în mintea noastră! Nu putem să avem voință proprie! Nu putem să comandăm creierului nostru, ci creierul nostru ne comandă pe noi! Nu suntem conduși de vreun for independent de creierul nostru, iar acesta nu este condus atât de rațiune, cât e condus de către gene și hormoni. Cine se întâmplă să posede genele potrivite și hormonii în sânge în cantitatea adecvată este în mod natural o persoană cu un comportament mai moral, cu alegeri mai bune și mai „desăvârșit”  decât cineva care are ghinionul să fie deficitar din punct de vedere genetic și hormonal. 

   Sunt perfect conștient că această explicație strict rațională este considerată drept erezie de către prietenii mei fundamentaliști adventiști. Singurul lor ghid este biblia și spiritul profetic. Alte variante sau explicații decât cele tradiționale nici nu îi interesează. Dar mai știu foarte bine că sunt porniți nu doar contra explicațiilor științifice, nu doar contra geneticii moderne sau a teoriei evoluției, ci sunt porniți chiar unii contra altora. Chiar între ei, creaționiști fundamentaliști care recurg exclusiv la biblie sau Ellen White atunci când vine vorba să explice progresul spiritual al omenirii, există conflicte, ură și dispreț. Chiar între ei, cei care pretind a avea o explicație mult mai bună decât știința pentru cauzele (i)moralității, există totuși supărare, curvie, certuri, nervozitate, răutate, minciună, ipocrizie, nedreptate, egoism. Însuși roadele pe care le produc arată că teologia lor este șubredă. 

    „ De mult mă lupt s-ajung mai sus” este de aceea nu doar un cântec adventist care miroase de la depărtare a resemnare, pesimism și complex de învinovățire. El este în realitate chiar imnul național al oricărei religii, adânc înscris în ADN-ul oricărui fundamentalist. Faceți comparație în mod cinstit între ceea ce a produs știința în ultimii 200 de ani și ce a produs religia în ultimii 2000 de ani. În timp ce prima se poate lăuda cu descifrarea genomului uman și chiar al celui de Neanderthal, cu explorarea universului, cu înțelegerea lumii subatomice, cu nanotehnologie și medicină modernă, religia bate pasul pe loc într-o veșnică autocompătimire, învinovățire și blazare, deși a avut de zece ori mai mult timp la dispoziție! Religia e dependentă de sentimentul de învinovățire, de milostenie a laicului și milostivire a zeului, de post și umilință, de târâtul în patru labe și pupatul de icoane și moaște. Ea nu poate supraviețui ca sistem decât dacă induce enoriașului, an după an și secol după secol, convingerea că e ... vinovat, căzut, responsabil pentru răul din lume. 

   Îmi aduc aminte cum, copil fiind, urmăream munca de sisif a unui cărăbuș care încerca să escaladeze porțelanul căzii de baie. Deși încercările lui erau demne de toată lauda, mereu termina alunecând la vale. Orice ar fi făcut, rezultatul era mereu și mereu același: căderea. A trebuit ca să intervină mâna mea salvatoare pentru ca insecta aceea minusculă să iasă din cercul vicios în care se zbătea. Ori la fel, cred eu, stau lucrurile și pe tărâm spiritual. A pretinde creaturii tale controlată de gene să-ți predea vreo voință, să ia vreo decizie sau și mai rău… să se lupte cu păcatul, este o nebunie colosală. Ultima responsabilitate revine Creatorului, nu creaturii. Ea doar se comportă așa cum a fost programată (genetic ) să se comporte. Din fericire, potrivit evangheliei, Creatorul și-a făcut deja partea acum 2000 de ani. Obligația noastră este să lepădăm simțământul absurd de vinovăție și să trăim liniștiți și demni, în speranța salvării finale promise. Iar dacă ne duce întrucâtva capul, să ajungem mai sus măcar din punct de vedere fizic, colonizând noi planete, dacă din acest univers și această „stare căzută ” nu putem încă scăpa. Tot este mai reconfortant decât să te plângi încontinuu  de starea ta blestemată, de natura ta căzută, de akrasia care stăpânește peste tine. 

    Este interesant că omul a ajuns departe, la propriu, doar atunci când a renunțat la religie și veșnica autocompătimire indusă de aceasta. Știința a făcut progrese uluitoare în ultima sută de ani, tocmai atunci când omul și-a scuturat haina învinovățirii și a recursului la compătimirea zeului. Ce concluzii putem trage de aici? Trageți-le mai bine voi înșivă…