Îndoiala lui Darwin ( II ) : Care a fost îndoiala lui Darwin?

   Cei doi stâlpi de bază ai teoriei darwiniste cu privire la istoria vieții sunt strămoșul comun universal  și selecția naturală. În  ceea ce privește strămoșul comun, Darwin era de părere că orice formă de viață de pe Terra își are originea într-un singur strămoș comun în trecutul îndepărtat. El credea că această formă primordială s-a dezvoltat treptat în noi forme de viață, care la rândul lor au evoluat în altele din ce în ce mai complexe care au dat naștere, după trecerea multor milioane de generații, tuturor formelor de viață complexe din prezent. Orice biolog apelează astăzi la teoria „ strămoșului universal comun ” pentru a indica faptul că orice organism viu de pe Terra a apărut din acest strămoș comun printr-un proces numit „ urmaș cu modificări ”. 

    Al doilea stâlp important al teoriei lui Darwin scoate în evidență puterea creativă a selecției naturale. În timp ce ideea strămoșului comun universal postulează un model grafic care reprezintă istoria vieții( pom al vieții cu ramurile sale distincte), selecția naturală se referă la un proces care, spunea el, generează schimbările implicate de acest „pom al vieții”. Darwin și-a formulat ideea selecției naturale ( SN ) făcând o analogie cu binecunoscutul proces al „ selecției artificiale ” sau „ încrucișării selective ” de animale domestice ( câini, pisici, oi, porumbei ), în care oamenii puteau să modifice caracteristicile unei rase, permițând doar unor animale cu anumite trăsături biologice să se încrucișeze. Aceasta a fost marea viziune a lui Darwin: natura - prin schimbările climatice sau alți factori - ar putea să aibă același efect într-o populație de organisme precum deciziile intenționate ( artificiale ) ale unui agent inteligent. Natura ar conferi astfel anumite avantaje funcționale care ar garanta supraviețuirea organismului respectiv, ducând astfel la conservarea unor trăsături sau însușiri anatomice anumite în defavoarea altora. În acest fel, natura ar cauza schimbarea anatomică treptată a populației respective într-un răstimp suficient de lung, iar schimbarea rezultată astfel nu este produsă de către un agent inteligent care alege intenționat o anumită trăsătură sau variație biologică pentru încrucișare (deci nu prin selecție artificială ), ci printr-un proces complet natural. Mai mult, Darwin credea că acest proces al SN, acționând prin intermediul variațiilor apărute aleatoriu, constituie „ agentul principal al schimbării ” în generarea noilor ramuri din pomul vieții. 

   În ciuda genialității acestei idei, existau însă niște fapte care l-au tulburat pe Darwin imediat după publicarea cărții „Originea speciilor”, în 1859. Darwin recunoștea deschis că exista ceva în raportul fosil al istoriei vieții care nu putea fi explicat satisfăcător prin selecția naturală. În mod concret, el era intrigat de un model din raportul fosil care părea să documenteze apariția bruscă a nenumărate forme de viață cu totul noi într-o perioadă geologică îndepărtată, care a fost la început numită Silurian, apoi a devenit cunoscută și s-a impus cu numele de Cambrian. În timpul acestei perioade geologice au apărut foarte multe creaturi noi și sofisticate din punct de vedere biologic în straturile sedimentare ale Cambrianului, fără însă ca să existe vreo evidență  a unor forme simple ancestrale în straturile de dedesubt.  Această apariție subită a unor forme de viață cu totul noi  a devenit cunoscută de atunci sub numele de „ explozia din cambrian”. Iată cum își exprima Darwin îngrijorarea legată de această enigmă chiar în „ Originea speciilor ”: 

   „ Dificultatea înțelegerii absenței unor vaste acumulări de straturi fosilifere, care potrivit teoriei mele ar trebui să se găsească fără îndoială în Silurian ( n. edit: Cambrian ), este foarte mare. Fac aluzie la maniera în care niște specii ale aceluiași grup apar în mod subit în straturi fosilifere superioare Silurianului. ” Darwin, On the Origin of Species, 307. 

   Aceasta a fost îndoiala lui Darwin cu privire la propria teorie despre originea vieții și acesta este subiectul tratat pe larg în cartea lui Stephen Meyer, „ Darwin´s Doubt ”: originea explozivă a formelor de viață noi din Cambrian. Această apariție subită și atât de devreme în raportul fosil nu se potrivește cu teoria darwinistă despre schimbări evoluționare graduale, extrem de lente, ale trăsăturilor morfologice ale unei specii. 

    Evidența raportului fosil din Cambrian a reprezentat o provocare semnificativă a teoriei lui Darwin, potrivit căreia selecția naturală are capacitatea de a produce noi forme de viață. Abilitatea SN de a produce schimbări biologice semnificative depinde de prezența a trei elemente distincte: 

1. variații apărute random

2. moștenirea acestor variații de către urmași

3. competiție pentru supraviețuire

   Darwin a recunoscut că variațiile benefice responsabile pentru schimbările permanente în cadrul unei specii sunt rare și mai degrabă modeste. Schimbări morfologice majore și bruște, ceea ce mai târziu biologii aveau să numească „macromutații”, produc inevitabil diformitate și moarte. Întotdeauna. Doar variațiile minore întrunesc condițiile viabilității și eredității. Din aceasta rezultă că, la o scară temporală a evoluției umane ( 7-8 milioane de ani ), beneficiile unui astfel de mecanism macroevolutiv ar fi extrem de de dificil de identificat. E prea puțin timp la dispoziție. Dar având suficient timp, variațiile s-ar acumula treptat și ar da da naștere unor specii noi sau chiar unor grupe noi de organisme. Darwin a argumentat astfel: dacă selecția artificială poate face să apară atâtea rase noi dintr-o tulpină sălbatică în decursul câtorva secole, imaginați-vă ce a putut face selecția naturală de-a lungul a sute și sute de milioane de ani. Chiar și originea unor structuri complexe, precum ochiul la mamifere ( care la timpul său a părut o provocare pentru teoria sa ) , poate fi explicată dacă se găsește în raportul fosil o structură inițială asemănătoare, dar extrem de simplă. 

   Ei bine, tocmai acesta a fost obstacolul principal în explicarea apariției subite a multor forme de viață noi în cambrian. Mecanismul darwinist al SN și mutațiilor aleatorii are nevoie acută de mult timp pentru a genera organisme sau trăsături organice cu totul noi. Problema este că în Cambrian aceste animale noi apar brusc în raportul fosil, fără niciun fel de strămoși intermediari din epocile anterioare. Darwin a recunoscut, așadar, că formarea unui trilobit dintr-un organism unicelular cu ajutorul SN trebuie să aibă loc prin intermediul unor pași extrem de mărunți, care ar evidenția nenumărate fosile de tranziție de-a lungul unui timp geologic îndelungat. Ori tocmai aceste fosile intermediare lipseau cu desăvârșire în timpul său, și lipsesc și astăzi… la 155 de ani de la publicarea „ Originii speciilor ”. 

    Felurile de variație pe care Darwin le-a observat atunci când și-a descris analogia dintre selecția artificială și cea naturală au fost în orice caz foarte distincte. Tipul de schimbare din trăsăturile unei specii supuse selecției artificiale de-a lungul unor secole ( să spunem la câine ) a fost extrem de modest în comparație cu radicala diferență în formă dintre animalele din Precambrian și cele din Cambrian. Paleontologul Louis Agassiz, unul dintre cele marcante personaje din domeniu al epocii, cunoscător în detaliu al raportului fosil din Precambrian-Cambrian, i-a răspuns lui Darwin că porumbeii selectați artificial, citați de acesta în sprijinul ideii despre puterea creatoare a SN , erau la urma urmei tot porumbei. O schimbare semnificativă în formă și structură anatomică a organismului ar necesita, potrivit TE, mult mai mult timp , mai precis milioane nenumărate de ani… ceea ce părea neverosimil în cazul exploziei de viață din cambrian. 

   „ Dacă Darwin are dreptate, spunea Agassiz, ar trebui să întâlnim nu doar una sau câteva verigi lipsă, ci nenumărate fosile tranziționale dintre presupușii strămoși și formele descendente ale acestora din Cambrian. Geologii și palentologii nu numai că nu au găsit astfel de forme tranziționale dintre cele două epoci, dar coloana stratigrafică pare să documenteze o apariție subită a animalelor din Cambrian. ” Agassiz, Essay on Classification, 107.  

   Darwin era perfect conștient de această problemă chiar în timpul scrierii „ Originii speciilor ”: „ Dacă numeroase specii, aparținând aceleiași familii sau gen, au apărut la viață toate deodată, acest lucru ar fi fatal teoriei urmașilor cu mici modificări prin selecția naturală ” Darwin, On the Origin of Species, 311. 

   Cu toate acestea, el a propus o soluție, sugerând că raportul fosil ar fi în mod semnificativ încă incomplet: ori formele ancestrale de animale din cambrian nu au fost bine fosilizate, ori nu s-au găsit încă. Agassiz nu a fost încântat însă deloc de această sugestie: „ Din moment ce structurile anatomice cele mai delicate , precum și fazele embrionare ale unor specii extrem de perisabile, au fost păstrate în straturi geologice foarte timpurii, nu avem dreptul să deducem lipsa unor anumite tipuri  ( i.e. de animale ), doar ptr că asta contrazice o anumită teorie favorită” Agassiz, Evolution and the Permanence of Type, 97. 

  Deși Agassiz nu a fost singur în punerea la îndoială a valabilității TE de a explica apariția formelor de viață din Cambrian ( alți paleontologi ai timpului, precum Pictet sau Sedwick, precum și alți savanți ca geneticianul William Bateson și Fleeming Jenkin i s-au alăturat ) , teoria evoluției lui Darwin a părut să satisfacă cerințele momentului, din cauza evidenței copleșitoare a dovezilor expuse de Darwin. Așa se face că naturaliști de seamă ai timpului ( Joseph Hooker, Ernst Haeckel, Thomas Huxley sau Asa Gray ) s-au aliniat fără rezerve liniei de gândire darwiniste. 

   Pe măsură ce știința a avansat spre sfârșitul sec 19 și începutul secolului 20, savanții au exclus tot mai mult apelul la o acțiune divină ca metodă de explicare a fenomenelor naturale. Această practică a devenit cunoscută sub numele de naturalism metodologic. Proponenții lui argumentează pe bună dreptate că știința a putut face progresele uimitoare din ultimul secol tocmai din cauza evitării recursului la explicații supranaturale.  Știința putea fi denumită ca atare doar în contextul renunțării la abstractizări religioase , rezumându-se la explicații legate strict de cauze sau procese naturale/materiale, înțelese prin metode empirice de cercetare/observație.  

    Nimic prea mult de obiectat… Numai că încercările repetate din partea savanților de-a lungul secolului 20 de a rezolva enigma exploziei vieții din Cambrian, urmând exclusiv principiile metodologice naturaliste, au eșuat în mod repetat și lamentabil. Vom vedea în cadrul acestui serial care sunt aceste încercări și de ce au eșuat ele. Și vom mai vedea de asemenea dacă materialismul/naturalismul metodologic are vreo șansă să dea răspunsul corect vreodată…În fond și la urmei urmei, ceea ce a făcut Darwin (și apoi neodarwiniștii ) în legătură cu enigma din Cambrian a fost să se sustragă evidenței empirice ( aceea că structurile anatomice ale animalelor sunt complet diferite între Precambrian și Cambrian, și că nu există fosile de tranziție dintre cele două epoci ) într-un mod tocmai contrar principiilor naturalist-metodologice invocate atât de adesea de tabăra neodarwinistă…și să susțină în continuare selecția naturală și mutațiile/variațiile random ca unic proces care răspunde acestei probleme. Motivul? Doar pentru că suna bine din punct de vedere științific…

   În afara dispoziției sale de a aștepta după aceste fosile tranziționale, Darwin însuși nu a avut așadar un răspuns concret la problema ridicată de epoca cambriană. Vom vedea pe larg în episoadele următoare dacă neodarwiniștii secolului 2o au adus un astfel de răspuns și mai ales dacă el a fost viabil din punct de vedere științific. 

 ( va urma )