duminică, 1 mai 2016

Paștele - între tradiție și adevăr istoric



   Milioane de oameni mai mult sau mai puțin devotați sărbătoresc o dată pe an paștele, evenimentul din calendarul creștin cel mai important alături de crăciun. Paștele reprezintă comemorarea morții și învierii unui om, dar nu a oricărui om, ci a unui om-Dumnezeu care se jerftește pentru omenire. Ce este adevăr și ce este legendă în toată această poveste?


    Mai întâi, primul paște ( Pesah ) a fost sărbătorit de evrei în noaptea plecării din Egipt spre Canaan și a fost o poruncă divină. Oamenii au sacrificat miei, iar cu sângele lor au uns tocurile ușilor, pentru ca îngerul nimicitor care avea să ucidă fără milă întâii născuți ai egiptenilor în acea noapte să poată face deosebirea între o proprietate evreiască și una egipteană. Aici întâlnim deja prima ciudățenie din text: nu știa oricum îngerul lui Dumnezeu unde trăiesc evreii, de mai era nevoie de sacrificarea a sute de mii de animale în acea noapte? Evreii trăiau oricum ( conform bibliei ) în ținutul Goșen. Putea să-l evite din principiu, și nu murea astfel niciun iudeu. Dacă aplicăm logica din spatele poveștii la secolul 20 și holocaust, evreii se distingeau în mod categoric de restul populației prin steaua lui David, cusută pe mâneca hainei. Puteau să fie salvați la fel de miraculos. Se pare însă că în secolul 20 Dumnezeu nu mai era interesat de evrei, iar măcelul săvârșit de Hitler îl lăsa la fel de rece precum genocidul săvârșit de el însuși contra egiptenilor. 

   Dar să revenim o secundă la exodul evreilor din Egipt, redat în atâtea filme spumoase hollywoodiene. Dacă ieșim din lumea religiei și intrăm pe făgașul serios al cercetării arheologice, lingvistice, profesionale a acestei povești din vechiul testament, ea apare pentru ochiul cercetătorului exact ca ceea ce este în realitate: o poveste frumoasă, dar doar o poveste. Nimic din săpăturile arheologice efectuate în ultimii 150 de ani și nimic din registrele egiptene ale vremii păstrate peste timp nu confirmă povestea biblică a exodului. Nu numai că nu există niciun fel de urmă a exodului evreilor din Egipt, dar nu există nicio referință istorică, de niciun fel, cu privire la Moise. Marii cercetători ai vechiului testament sunt de comun acord că însuși persoana lui Moise s-ar putea să fie o simplă fantomă a istoriei iudaice. Iar evreii nu sunt menționați de egipteni decât ca un trib semitic din regiunea Canaanului. Nu mai spun că arheologii și cercetătorii istoriei poporului evreu sunt unanim de acord că nu a existat niciodată vreo cucerire de către evrei a Ierihonului sau a Canaanului în general. Aceste locuri erau deja ruine atunci când triburile semitice au început să se coaguleze într-o formă statală primitivă. Evreii sunt așadar canaaniți, locuitori ai acelei regiuni dintotdeauna! Iar toată povestea extraordinară a exodului și a cuceririi Canaanului este scornită de un grup de logofeți „inteligenți”ai împăratului Iosia, odată cu reforma spirituală a acestuia din 722 î.H. Iar paștele evreilor este cu alte cuvinte o comemorare a unui eveniment la fel de istoric precum înălțarea fecioarei Maria la cer, sărbătorită de catolici în fiecare an, la 15 august… El celebrează un eveniment-fantomă care a avut loc doar în mințile iudeilor religioși din Palestina secolelor 8-9, dar nicidecum în realitate. 

   Dar ce putem spune despre Isus din Nazaret  și jertfa sa, adevăratul „Paște” al creștinilor, așa cum spune apostolul Pavel? Potrivit creștinilor, Isus este a doua persoană a trinității, el părăsind sfatul divin pentru a veni pe Terra și a muri pentru om. „De ce”?… ar întreba un om rațional. „Pentru ca să-l salveze din păcat” ar răspunde omul religios. Dar de ce trebuia musai ca fiul lui Dumnezeu să moară? Nu se putea să-l salveze pe om din păcat și fără ca să moară? Creștinul ne va spune aici că exista din veșnicii un plan foarte bine pus la punct de Dumnezeu, în cadrul căruia Isus- fiul său nevinovat - trebuia să facă ispășire cu viața sa pentru vina colectivă a omenirii.  Dumnezeu nu numai că prevăzuse moartea fiului său, ci toate evenimentele din săptămâna patimilor fuseseră planificate exact, iar ele s-au desfășurat întocmai după acest plan divin. Ei bine, am trei mari rezerve aici: 

1. Dincolo de fantezia unui asemenea scenariu ,unui cititor rațional al evangheliilor i se ridică automat următoarea întrebare: dacă evenimentele din ultimele zile ale lui Iisus au fost plănuite din veșnicii în amănunt de către tatăl său ceresc, iar ele s-au desfășurat ulterior exact conform voinței divine, de ce atunci Iuda, Petru, Pilat, Caiafa și Ana, Irod, soldații romani și preoții iudei trebuie considerați vinovați?! Dacă ei sunt executorii umani ai unui plan divin, ei trebuie recompensați sau respectați, nicidecum învinovățiți și disprețuiți. Așa a fost voia lui Dumnezeu! De ce să-i condamnăm? Îi condamnăm doar dacă s-au opus lui Dumnezeu. Sau cel puțin așa ar fi logic… Din păcate însă, logica și rațiunea nu fac niciodată casă bună cu credința…

2. Ideea ispășirii substitutive, adică a morții unui nevinovat care să plătească cu viața sa pentru păcatele întregului popor, iar Dumnezeu să fie înduplecat și să ierte poporul datorită suferințelor și morții acelui om nevinovat, nu este nicidecum de origine iudaică, ci păgână, mai precis elenistă. Iudeii nu au acceptat niciodată un astfel de târg murdar și nedrept pe care să-l pună în seama lui Yahwe. Dimpotrivă, vechiul testament este saturat de ideea ( justă de altfel ) că „ sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, si tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, și răutatea celui rău va fi peste el.” ( Ezechiel 18, 20 ). Pentru informații pe larg despre originea greacă a ispășirii substitutive, preluată apoi de evreii macabei în secolul 1-2 î.H și în secolele 1-2 d.H de către creștini, cei interesați pot găsi informații detaliate aici.

3. Ideea ca un Dumnezeu presupus a fi superinteligent să-și trimită fiul într-o misiune sinucigașă pe Terra pentru a ierta și a se împăca cu rasa umană căzută este absolut primitivă și abjectă. Până și un muritor „păcătos” e capabil să ierte pe cineva pur și simplu, fără ca să pretindă vreo jertfă în schimb. A vrut Dumnezeu ca fiul său să moară în chinuri atroce, pentru ca să demonstreze tuturor cât de bun, iertător și moral este el? Răspunsul uluitor al teologiei creștine este afirmativ: Dumnezeu nu putea să ierte omul decât dacă cineva plătea cu viața sa pentru neascultarea omului! Iar acel cineva trebuia să fie tocmai fiul său! Cum poate fi cucerit cineva rațional printr-o astfel de sălbăticie, printr-o imaginație atât de bolnavă a omului antic religios? Și de ce necesitatea stringentă a unei astfel de teologii creștine aberante? Simplu: pentru ca problema căderii în păcatul originar al primilor părinți ( altă legendă absurdă ebraică ) să fie rezolvată prin moartea unui nou Adam care să ia asupra sa păcatele oamenilor și să dea mântuire tuturor, tot la fel cum primul Adam, prin neascultare, a adus moarte și suferință asupra tuturor oamenilor. 

   Problema cu Isus din Nazaret și teologia creștină care a ridicat un simplu tâmplar evreu la rangul de Dumnezeu este însă mult mai profundă și mai serioasă. Iar consecințele logice ale unei teologii după ureche se fac imediat simțite:  dacă Isus a fost om și Dumnezeu în același timp, care dintre ei a murit la Golgota, omul Isus sau Isus-Dumnezeu? Aici punem degetul pe rană, circul dezbaterilor dintre teologii creștini pe această temă fiind chiar nostim, dacă nu am sesiza penibilul din spatele său. Și asta pentru că unii „profesori” de teologie afirmă că a murit doar omul Isus la cruce, în timp ce Isus-God a așteptat trei zile aiurea pe lângă mormânt. Alții spun că a murit și partea divină a lui Isus din Nazaret, dar în acest fel se contrazic flagrant, deoarece un Dumnezeu nu are cum să moară prin definiție. Dacă primii au dreptate, iar la cruce a murit doar un om, tot conceptul de jertfă „divină” devine unul de prost gust. Un teatru ieftin și idiot, în care Dumnezeu moare pentru păcatele omenirii, dar de fapt… nu moare. Dacă ceilalți au dreptate, iar divinitatea din Isus chiar a murit, atunci trebuie redefinită complet noțiunea de divinitate. Un cerc închis dogmatic, din care e cu neputință  să ieși. Teologie creștină în stadiu pur…

   Adevărul istoric despre Isus din Nazaret este însă foarte simplu, neîmbrăcând niciun fel de haină mitologică sau teologică. Isus a fost un galilean sărac, despre a cărui copilărie și adolescență nu știm nimic. La vârsta de aproximativ 30 de ani, a simțit impulsul de a se alătura trendului vremii respective, acela de vestire a iminentei veniri a împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Isus a fost cu alte cuvinte un apocalipticist, la fel ca și precursorul său Ioan Botezătorul, obsedat de ideea sfârșitului iminent al lumii. A avut o viziune proprie distinctă vis-a vis de sistemul religios iudaic, intrând deseori în conflict cu autoritățile religioase, provocându-le și umilindu-le în mod public, lucru care i-a adus în cele din urmă moartea. Dincolo de așa-zisele sale minuni ( care merită oricum un capitol separat ), și etica progresistă față de femei, copii și păgâni, Isus s-a înșelat fatal în ceea ce privește nucleul predicării sale: iminența venirii împărăției lui Dumnezeu. Ulterior, datorită penibilului în care se aflau, creștinii au schimbat credința în această revenire literală a împărăției în credința mersului celui mântuit la cer. 

   Moartea lui Isus pe cruce a fost un șoc cumplit pentru ucenicii săi. Cu timpul, secta creștină a făcut eforturi uriașe de a transforma o înfrângere rușinoasă într-o victorie colosală, urmare a unui plan divin: au căutat și au găsit în scripturile iudaice așa-zise profeții „mesianice”, care se potriveau de minune cu povestea lui Isus din Nazaret doar dacă traducerea lor era alterată și manipulată ( vezi Isaia 7,14 ) sau doar dacă erau complet scoase din contextul lor imediat ( Vezi Isaia 7,14 sau Isaia 53). Este demn de remarcat că iudeii nu au înțeles niciodată aceste profeții ca referindu-se la Mesia. Ori a-i contrazice pe cărturarii evrei, pretinzând că teologii creștini sau părinții bisericii din primele secole au înțeles mai bine semnificația scripturilor ebraice decât evreii înșiși, e ca și cum cineva ar afirma că un albanez sau un vietnamez îl înțelege pe Eminescu mai bine decât Andrei Pleșu. Fără alte comentarii…

    Scăzând și adunând toate piesele de puzzle ale poveștii lui Isus din Nazaret, persoana sa rămâne fără îndoială cea mai supraapreciată din istorie. I se atribuie o naștere miraculoasă, care sfidează logica și bunul simț comun. Este zugrăvit de evangheliști și teologi în culorile magice, fantastice, ale unui om sfânt „ Theios Aner”, jumătate om, jumătate Dumnezeu. Sunt necesare jonglerii și artificii teologice care sunt ecoul gândirii primitive a omului antic, precum jertfa substitutivă. Se pierde complet din vedere gravele sale erori ( predicarea iminenței sfârșitului lumii: Matei 10,23; Luca 21, 32; ), și se mistifică cu desăvârșire misiunea sa de „salvare a lumii”, când în realitate el a spus cu gura lui că nu a fost trimis „ decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Moartea și învierea lui devin evenimente mitologice, ca parte a unui plan divin din veșnicii. Chiar dacă învierea ar fi adevărată, să zicem, ea nu poate fi dovedită ca fapt istoric, ci doar crezută. Prin urmare, paștele creștin se fundamentează pe un eveniment nedovedit istoric, la fel ca și paștele ebraic

   Iar restul sunt tradiții, teologii și religii. Faptul că sărbătoarea paștelui a supraviețuit până în sec 21 nu are de-a face în mod necesar cu vreo realitate istorică a învierii, ci cu dorința milenară a omului după un sens al vieții. Pentru că, nu-i așa, „ dacă Hristos nu a înviat din morți, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este credința noastră” ( 1 Corinteni 15,14). Și ce este mai lesne?… Să admiți că Isus s-ar putea să nu fi înviat din morți, credința ta devenind astfel zadarnică, sau să decretezi din start că credința ta face sens și îți dă o speranță, ca atare învierea este autentică? Îi las cititorului nu numai libertatea tragerii concluziilor de rigoare, ci și libertatea de a zâmbi ușor în colțul gurii…

P.S. Hristos a înviat... Adevărat a înviat???!? 





5 comentarii:

  1. Martine, am citit cu atentie articolul, pe care-l gasesc foarte bun. Insa as dori sa fac o mica remarca: argumentele pe care le aduci sunt deja clasice, in sensul ca le gasesti practic in orice carte cu orientare rationalist-ateista (cum ar fi, de pilda cartile scrise de autorul polonez Zenon Kosidowski), sau le afli cel mai simplu din discutiile cu ateisti cu un nivel intelectual peste medie. Ai perfecta dreptate cand afirmi ca crestinismul este “Un teatru ieftin și idiot, în care Dumnezeu moare pentru păcatele omenirii, dar de fapt nu moare”, insa nu inteleg cum de ai perseverat in a crede doctrinele fundamentale ale crestinismului o perioada destul de indelungata dupa ce ai luat cunostinta cu informatiile pe care le-ai expus in acest articol? Situatia ta nu este deloc unica, majoritatea celor care se declara agnostici sau atei sunt ca atare in adancul inimii lor cu foarte mult timp inainte de renuntarea la calitatea de mebru al bisericii de care apartin. Imi aduc aminte un un articol de pe acest blog in care tu explicai intr-o maniera absolut originala jertfa lui Isus, combatand in acelasi timp interpretarea traditionala a acesteia. Citind acel articol, am exclamat in inima mea: “Omul acesta are cu adevarat o imaginatie debordanta!” Cred ca ar fi foarte interesant nu doar pentru mine, ci si pentru ceilalti cititori ai acestui blog sa scrii in continuare articole in care sa faci o introspectiva a propriilor ganduri, framantari interioare pe care le-ai avut de-a lungul anilor, care te-au condus pas cu pas spre adoptarea actualei tale pozitii mentale, cea de agnostic.
    Cu respect - Miklos

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu nu înțeleg de ce ai spus asta, Miklos: „ ...nu inteleg cum de ai perseverat in a crede doctrinele fundamentale ale crestinismului o perioada destul de indelungata dupa ce ai luat cunostinta cu informatiile pe care le-ai expus in acest articol”.

      Păi de unde ai înțeles tu asta? Informațiile pe care le-am amintit în articol fie cu privire la Moise, fie cu privire la Isus sunt relativ noi ( 1 an Moise, 1-2 luni Isus ). Eu nu mai sunt creștin de vreo 2-3 ani. deci?

      Ideea pe care mi-ai dat-o e interesantă. Dar cred că videoul pe care l-am făcut pe tema asta e suficient: https://www.youtube.com/watch?v=TNjR66DK-Vk Și nu îmi place să mă repet :-) Dar poate voi face asta cu privire la trecerea mea de la stadiul de creaționist convins ( 2009-2010 ) la cel de neodarwinist ( 2014-2016 ). Mersi de idee.

      Ștergere
  2. Martine, intr-adevar, nicaieri in articolul de fata nu reiese informatia sus- amintita (“nu inteleg cum de ai perseverat in a crede doctrinele fundamentale ale crestinismului o perioada destul de indelungata dupa ce ai luat cunostinta cu informatiile pe care le-ai expus in acest articol”). Am facut aceasta afirmatie pe baza informatiilor indirecte din articolele tale din anii trecuti, in care ai afirmat ca ai avut contacte personale cu mai multi ateisti, a caror profil moral ti s-a parut superior multora asa-numiti crestini, ca ai fost pe cale sa-ti pierzi credinta, insa intr-un final ti-ai revenit, etc. Acum insa m-ai surprins din nou cu afirmatia ca nu esti crestin de vreo 2-3 ani. Daca asa stau lucrurile, atunci de ce articolele tale de acum 2-3 ani nu reflecta o atitudine agnostica, ci una profund crestina? Eu cel putin am inteles ca te-ai detasat de orice organizatie religioasa, insa nu si de punctele esentiale ale doctrine crestine. Daca imi amintesc bine, nu cred ca a trecut nici macar un an, de cand ti-ai declarat public, pe acest blog, noua ta orientare. Daca nu-ti este greu, trimite-mi te rog in comentariu un link cu primul tau articol care corespunde noii tale orientari, ca in felul acesta sa-mi dau seama daca gresesc sau am dreptate.
    Cu respect - Miklos

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut! Am inceput sa citesc, pe apucate, blogul tau, de ceva vreme. Trebuie sa recunosc ca ai cunostinte aprofundate si ai studiat indelung. Vreau sa te rog sa faci o legatura intre sexualitate si religie, pentru ca daca am vazut ca ai devenit neodarwinist, poate devii si neofreudian. Cum reprima religia sexualitatea si de ce? Oare daca iubirea pentru sot/sotie este mai puternica decat iubirea pentru Dumnezeu va dauna crestinismului? De ce oamenii se nasc pacatosi in conceptia crestina?, din cauza unui act sexual intre doi oameni care se iubesc mai mult decat il iubesc pe Dumnezeu? Crestinismului ii este frica de orgasm? Multumesc

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut. Mi-ai dat o idee foarte bună de articole. Să văd dacă am timp și resurse necesare ptr ca să elaborez ceva mai serios. Ptr mine este evident că religia reprimă sexualitatea, deoarece din timpuri imemoriale religia a văzut-o drept ceva scârbos, păcătos, drept poartă de intrare a răului în lume. În concepția creștină, oamenii se nasc păcătoși datorită păcatului originar al lui Adam, potrivit lui Augustin și Irineu. Iar păcatul originar este legat de sexualitate. Martin Luther și Calvin au dezvoltat această ultimă idee foarte mult, până acolo încât fiecare dorință sau tendință umană sexuală a fost privită ca un rezultat al naturii căzute a lui Adam și Eva. Cu alte cuvinte, în starea lor necăzută, ei NU AVEAU dorințe sexuale, deși Dumnezeu le poruncise să se înmulțească pe fața pământului. Mulțumesc și eu ptr interes.

      Ștergere