Martin Luther reloaded. Sfârșit de drum…

   

   Una din replicile pe care le-am primit din partea unor prieteni creștini în ultimii ani a fost următoarea: „ … Toate ca toate. Ți-ai pierdut credința… e problema ta. Dar schimbă-ți și tu numele ăla de Martin Luther măcar. De mult nu te mai caracterizează”. Recunosc că remarca lor este pertinentă și până la un anume punct chiar îndreptățită. Acest articol se dorește a fi nu numai o reacție vis-a vis de această sugestie, dar și o luare de rămas bun față de cititorii care m-au urmărit cu mai mult sau mai puțin interes vreme de exact 6 ani. 

   Să încep cu pseudonimul celebru pe care mi l-am ales pentru blog. Așa cum spuneam chiar la început de drum, prin octombrie 2010, Martin Luther a fost nu doar un personaj care m-a inspirat, ci și unul cu care m-am identificat profund. Aceia dintre cititori care cunosc detalii din viața mea personală, cunosc de asemenea ura, prejudecățile și nedreptățile (persecuția a lipsit doar din motive legate de epoca seculară în care trăim…) pe care le-am primit în dar din partea celor care își zic creștini. Pentru simplul fapt că (atunci când eram încă adventist de exemplu) gândeam puțin altfel decât majoritatea, mulți s-au grăbit să vadă în mine un „tulburător al norodului”, un nebun, un înfumurat sau un eretic … Adică orice le trecea prin cap, numai ceea ce eram cu adevărat nu: un sincer căutător după adevăr. 

   Ca și Martin Luther, mi-am iubit enorm biserica. Ceea ce am făcut ulterior despărțirii mele de ea nu a fost făcut de mântuială, nici din frustrare ( deși ar fi nedrept din partea mea să o neg întru totul) sau pentru glorie personală. Ci din interes și prețuire pentru foștii mei „frați” de credință, pentru rudele mele, pentru familia mea, pentru prietenii mei adventiști. Cum altfel s-ar putea explica miile de ore petrecute în redactarea articolelor, sutele de postări de pe blog, răspunsurile prompte la mii de comentarii ale cititorilor? Doar cine a trecut prin experiența blogăritului știe ce muncă ( uneori de zile întregi ) se află în spatele fiecărui articol și fiecărui serial pe care le-am publicat. Ce anume m-ar fi putut motiva să scriu, dacă nu pasiunea pentru adevăr și dragostea față de cei dragi?

    La fel ca pe Martin Luther, viața m-a purtat pe căi foarte întortocheate în urma tragediei din viața mea personală. Întâmplător sau mai degrabă nu, izolarea mea din Germania din ultimii ani - la mii de km distanță de cele mai dragi ființe pentru sufletul meu, din Spania și România -, am asociat-o vrând-nevrând cu singurătatea lui Martin din castelul Wartburg. Frustrările lui au fost și frustrările mele. Zbuciumul lui sufletesc a fost și zbuciumul meu. Rănile lui au fost și rănile mele. Pasiunile lui, adică scrisul și căutarea febrilă după un Dumnezeu autentic, au fost și pasiunile mele. Iar uneori până și opoziția părinților mei față de ceea ce făceam a fost identică cu înverșunarea cu care părinții lui îl somau de fiecare dată să termine cu „ereziile” și să ceară iertare papei. Am fost singur. Sau cel puțin… m-am simțit singur, ca și Martin, în lupta cu un colos monstruos: corporația adventistă de ziua a șaptea. Iar faptul că am iubit limba lui Goethe a fost alt element de legătură sentimentală cu celebrul reformator, poate cel mai neînsemnat dintre toate.  

   Prea puțini însă dintre adventiști ( și neoprotestanți în general ), întristător de puțini, cunosc tabloul complet, real, neîmbrobodit ideologic, al marelui reformator. Spun acest lucru deoarece, departe de a fi fost vreun sfânt, Martin a posedat trăsături de caracter care azi stârnesc pe bună dreptate uimirea și dezaprobarea oricărui creștin. Ba îndrăznesc să afirm chiar mai mult: cel mai conservator sau mai ipocrit pastor creștin din secolul XXI îl întrece cu mult pe Luther  ( în sens pozitiv ) în ceea ce privește măcar latura social-comportamentală. De ce ?!? Imaginați-vă un predicator al „cuvântului lui Dumnezeu” care prin scrierile sale îndeamnă la ură contra iudeilor, care susține și chiar încurajează crimele comise asupra acestora, folosindu-se de citate din evanghelii… Imaginați-vă un „serv al Domnului” care folosește din plin ironia cea mai usturătoare în dezbaterile cu adversarii săi teologici, iar pe alocuri chiar proferează vulgarități la adresa acestora. Un om plin de sine, un neamț încăpățânat până la cer și înapoi. Da… acesta a fost Martin Luther, „unealta lui Dumnezeu”, oricât de incredibil v-ar părea. Departe de a fi fost întru totul un personaj demn de urmat, Martin trebuie totuși apreciat pentru intențiile sale în primul rând. Fără el, Europa și creștinismul nu ar mai arăta așa cum arată astăzi, ci ar fi încă în evul mediu, așa cum se întâmplă în lumea islamică unde nu a avut loc nici reformațiune, nici iluminism. 

   La fel ca și Martin, de data aceasta în sens negativ, am tunat și spumegat și eu ani de zile prin intermediul articolelor mele, folosind adeseori ironia și un stil agresiv, acid, care de multe ori mai degrabă au îndepărtat cititorii mei adventiști/creștini decât să-i apropie. Chiar dacă aveam dreptate în ceea ce spuneam, mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că la fel de mult, ba poate chiar mai mult, contează cum spui ceea ce spui, decât ceea ce spui în sine. Ori eu am iubit întotdeauna adevărul și onestitatea, dar nu am știut să fiu diplomat. Nu am avut suficient tact cu adversarii mei de idei. Am urât să port mănuși în conversații, deoarece prea adeseori creștinii care făceau asta cu mine ( și nu numai cu mine ) s-au dovedit a fi mai degrabă siluitori de suflete decât „frați”.  Mai repede munți de ipocrizie decât prieteni. Am asociat de aceea întotdeauna mănușile cu ciomagul de la spate; limbajul mieros, religios-clișeic, lipsit de orice imperfecțiune, cu ipocrizia cea mai mizerabilă.  Dar mai este ceva: întrebați-vă care muritor nu ar urla din gură de șarpe ( și poate nu numai atât…) dacă cineva îl lovește cu un ciocan peste degete în mod intenționat?!? Ironia și aciditatea din comentariile sau articolele mele nu au izvorât dintr-o inimă fericită sau liniștită. Ci au fost doar produsul logic al „atenției”, „corectitudinii”, „milei”, „ răbdării”, „ transparenței”, „bunăvoinței”, „afecțiunii” și „inteligenței” pe care creștinii în general, și adventiștii în mod special, mi le-au arătat cu vârf și îndesat în toți acești ultimi ani. Este o logică de copil de doi ani aceea că dacă aceștia s-ar fi purtat omenește cu mine ( „creștinește” nici nu mai spun…) altfel ar fi fost limbajul meu. Și altfel ar fi arătat blogul meu. Sau poate nu ar fi arătat în niciun fel… 

   Astăzi a sosit însă timpul să-mi iau adio de la o astfel de atitudine beligerantă. Poate că este „de vină” vârsta. Sau poate că privesc la ce anume m-a schimbat pe mine însumi din credinciosul conservator de odinioară în scepticul moderat de astăzi, și știu acum care sunt factorii care pot schimba gândirea cuiva. Știu de exemplu că niciodată nu vor convinge pe cineva polemicile, deși ele au indiscutabil rolul lor în evoluția intelectuală a cuiva. Mult mai mult înveți de exemplu dintr-un dialog cu partea „adversă” ideologic, decât dintr-un monolog religios sec, lipsit de viață, așa cum se practică astăzi în biserică. Mai știu că a discuta cu cineva care nici măcar nu e dispus să-ți înțeleagă argumentele, ci este focalizat încă din startul discuției cu tine pe contrazicerea acestora, înseamnă doar timp pierdut și creiere prăjite. Nimeni nu poate fi convins de ceva anume printr-un limbaj sau atitudine pasională. Ci doar prin forța argumentelor, a faptelor, a … realității care se vede dincolo de vorbele goale sau de clișeele religioase. Un argument serios este mai puternic decât mii de predici lacrimogene și tone de literatură religioasă. Desigur, asta pentru cine încă mai posedă măcar un neuron în stare de funcționare…

    Prin urmare țin să comunic cititorilor mei că „Martin Luther” cel pasional, cel zgomotos și coleric, cel frustrat și rănit … nu mai există. Demonstrând fidelitate față de titlul blogului său, s-a resetat pe el însuși. Cine urmărește nu numai blogul meu, dar și postările mele de pe Facebook din ultimul timp, poate lesne observa că atitudinea mea la adresa fostei mele biserici s-a schimbat. M-am detașat în ultimele luni de zile de tot ce este trecut din viața mea. Iar blogul acesta, oricât de mult aș avea legat sufletul de el, aparține de-acum la rândul său trecutului. Morții, oricât de iubiți sau de jeliți ar fi, tot trebuie îngropați la un moment dat…

    Fără ca să mă ridic nici măcar la gleznele celebrului meu tiz din punctul de vedere al notorietății ( și oricum nu aceasta mi-a fost ținta atunci când am demarat acest proiect ), pot asigura însă că blogăritul a fost o experiență de neuitat. Am crescut din multe puncte de vedere alături de cititorii mei. Multora le-am schimbat viața, deslegându-i de lanțurile reci ale dogmatismului religios, dându-le curajul să gândească singuri, alungându-le definitiv teama din suflete. Astăzi mă încearcă un sentiment de satisfacție și împlinire din acest punct de vedere. Am primit an după an zeci de emailuri de mulțumiri, felicitări și încurajări. Am încheiat frumoase prietenii cu creștini de toate soiurile posibile, cu agnostici sau atei, într-un fel în care ar fi fost imposibil în fosta mea viață religioasă. Câteva dintre aceste relații mai continuă și astăzi, online sau telefonic, iar altele s-au diluat implacabil în ceața patimilor ideologice. 

    Încă de la început, blogul meu nu s-a dorit a fi doar o tribună a criticismului îndreptat către biserica adventistă, ci și un parcurs intelectual de căutare autentică după Dumnezeu, prin prisma studiului unor științe naturale precum astronomia, fizica, chimia ( remember lungul serial despre datările radiometrice?!), neuropsihiatria sau științele neurologice în general ( vezi articolele despre homosexualitate, transgenderism, pedofilie, etc). Am împărtășit cu voi entuziasmul meu pentru aceste domenii de cercetare, pe măsură ce parcurgeam cărți specifice de gen, iar cine a fost interesat de aceste subiecte a putut crește o dată cu mine. Dacă mi-am pierdut credința pe care am avut-o cândva, țin să vă asigur ( pentru ultima oară ) că acest lucru se datorează exclusiv informațiilor din diferite domenii științifice, și nicidecum rănilor sau frustrărilor mele din trecut. Acelea au fost doar catalizatorul dilemelor mele. Însă discipline precum genetica, embriologia, evo-devo sau paleontologia pe de-o parte, și studiul nedogmatic al bibliei prin metoda istorico-critică, pe de altă parte, au fost factorii care au cântărit decisiv în schimbarea mea, și care au năruit ultimele mele speranțe legate de creștinism. 

    Pot fi considerat vinovat datorită curiozității mele cu privire la aceste subiecte? Am vreo vină pentru faptul că am căutat febril după adevăr, ascultând și înțelegând argumentele „alteram partem”?!? Din moment ce dovezile care vorbesc împotriva creștinismului există în fața nasului fiecăruia, la doar un click depărtare, constituie cumva refuzul încăpățânat de a le privi în față și cerceta vreo virtute? Sunt convins că nu. Conștiința mea este curată deoarece am mers pe firul dovezilor, oricât de neplăcute ar fi fost ele. Și am fost mai degrabă dispus să pierd totul pentru adevăr, oricât de crud ar fi fost acesta, și oricât de nemiloase ar fi fost consecințele pentru mine … decât să mai port la nesfârșit măștile ipocriziei, ale atotcunoașterii, ale autosuficienței intelectuale pe care mi le-a oferit religia părinților mei. Mai bine singur, dar cu o conștiință împăcată și cu o coloană vertebrală dreaptă, decât înconjurat de mulți „prieteni” de la care poți aștepta prea multe, dar care nu ți-au demonstrat absolut nimic până acum….. 

    Singur în fața cardinalilor și nobililor germani care constituiau dieta din Worms, lui Martin Luther îi mai rămâneau doar două alternative: să retracteze toate scrierile sale și să se bucure de liniște și avantajele de odinioară, sau să nu retracteze nimic și să piardă totul, inclusiv viața sa. Astăzi îl înțeleg mai bine ca oricând. Știu prea bine ce înseamnă să pierzi totul, chiar pe cei pe care îi iubești cel mai mult, pentru că nu mai gândești precum majoritatea. Știu ce înseamnă urletul „demonilor” în ceafă, care te îmbie să renunți la toate convingerile tale pentru o clipă de odihnă… pentru o gură de aer. Pentru o fată frumoasă… Pentru copilul tău… Știu la fel ca el cât de dincolo de orice descriere omenească este presiunea momentului…

   … Dar la fel ca el îi invit cu cea mai mare cordialitate pe prietenii mei creștini să-mi demonstreze din punct de vedere logic cu ce sunt greșit în scrierile mele. Să mă convingă rațional, cu răbdare și argumente solide, că adevărul este de partea lor. Îi conjur să-mi arate dovezi că m-am rătăcit, și cum genetica, embriologia, cosmologia modernă, biologia, științele neurologice, chimia și fizica se înșeală, iar o carte scrisă de păstori de oi acum 3000 de ani are dreptate. „ De îndată ce voi fi convins de lucrul acesta, voi retracta orice greșeală și voi fi cel dintâi” care va apăsa butonul Delete, iar blogul meu va dispărea în neant. Dar „dacă nu sunt convins printr-un raționament clar”, și dacă toate apelurile vor fi strict de natură emoțională din partea creștinilor, „atunci nu pot și nu voi retracta” poziția mea actuală, deoarece o astfel de retractare ar fi nu numai o violare a conștiinței mele, ci și o dovadă de cea mai mare lașitate din partea mea. Chiar dacă acum sunt un Martin Luther reloaded, care nu va mai ironiza și nu va mai „înțepa” pe nimeni, voi continua să rămân totuși un … Martin. Unul original însă, sceptic și desprins de orice religie omenească. 

   Și apropo de noul Martin, în încheiere. Știu că mulți se vor grăbi să mă eticheteze ca ateu. Acesta este lucrul la care orice om religios se pricepe cel mai bine: etichetatul. Dar dacă mă veți întreba pe mine care din „-ist” urile de odinioară mă mai definește la ora actuală cel mai bine, vă voi spune fără să clipesc: umanist. Sunt umanist. Pentru că ființele umane, indiferent că sunt atei, agnostici, creștini sau budiști, homosexuali sau heterosexuali, sunt cu mult mai importante decât dogme sau tradiții. Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele celui mai mare Umanist din câți a cunoscut lumea vreodată.

 Rămas bun, dragi cititori ! Adios!