Argumente in favoarea unui Dumnezeu determinist

      
Deşi sunt considerate adversare ideologice , ştiinţa şi religia se unesc ciudat de armonios în ceea ce priveşte începuturile universului. Întreaga clasă a savanţilor din orice ramură ştiinţifică este de acord că universul a avut un început acum aproximativ 13 miliarde de ani în urmă. Am discutat pe larg aspectele desprinse din studiul fizicii legate de această idee. În mod analog, biblia prezintă şi ea aceeaşi versiune alfa despre univers, spunându-ne că a luat fiinţă din nimic, însă la ordinele Cuiva. Atât primele cuvinte din geneza cât şi primele cuvinte din evanghelia lui Ioan indică faptul că universul şi tot ceea ce există în acesta are un început. Bineînţeles, spre deosebire de Stephen Hawking care în ultima sa carte „The great design” atribuie apariţia universului  exclusiv legilor fizicii, biblia atribuie apariţia vieţii inteligente unei Fiinţe inteligente.

    Deşi consider că savantul tetraplegic este un erou din punct de vedere ştiinţific, mă disociez de el în ceea ce priveşte filozofia care stă în spatele unui astfel de nihilism vis-a-vis de un creator. Legile fizicii nu pot niciodată proporţiona, prin ele însele, o explicaţie completă a universului. Ele însele nu sunt altceva decât o descriere a ceea ce se întâmplă în univers în anumite condiţii date. Condiţii prestabilite de către cine? Aceasta e marea întrebare.

   Dar astăzi are cuvântul biblia, aşa cum am promis data trecută. Cum este acest Creator, dacă într-adevăr există? Este el determinist, matematicianul suprem care a gândit la scală universală viaţa şi consecinţele apariţiei acesteia, fără ca să mai intervină ulterior în treburile universului? Sau este un Dumnezeu imprevizibil, arogându-şi dreptul de a acţiona uneori „cuantic”, arbitrar, după cum o cer interesele de moment ale Lui sau ale binelui universal? Atunci când a creat viaţa pe pământ a modelat fiecare făptură în parte din lut şi i-a suflat în nări energie din energia sa? Sau a stabilit un sistem identic de înmulţire şi evoluţie moleculară valabil atât pentru regnul animal, vegetal cât şi pentru om?

   Raportul biblic despre creaţiune( evident, cea a pământului) este un „jein”(vorba neamţului aflat în dilemă) incontestabil. Pe de-o parte este fantastic deoarece descoperă oamenilor din epoca bronzului faptul că există un început, aşa cum spuneam mai devreme. Pe de altă parte( şi acum încep „ereziile”) prezintă flagrante contradicţii în raport cu axiome ştiinţifice acceptate inclusiv de creştini, cum este cea a gravitaţiei sau a fotosintezei.

   Dacă dorim să credem musai într-un Creator inteligent, trebuie să avem o credinţă în acesta care să-i semene măcar în parte, dar în nici-un caz oarbă, gata să se  închine superstiţiei în detrimentul raţiunii şi logicii.  Din studiul atent al legilor fizicii, chimiei şi biologiei, reiese manifest faptul că Dumnezeu s-a hotărât pentru o creaţiune deterministă. Mai întâi a fost Cuvântul, adică ideea, legea,ecuaţia. Apoi a spus: "să fie" ...şi a fost... „big-bang” la secunda 0 urmată de alte 43 de zerouri şi în sfârşit 1... A fost materie infinit de densă, apoi pe măsură ce fotonii au fost eliberaţi din închisoarea timpului şi a materiei, au luat naştere pe rând molecule de hidrogen, apoi heliu, şi în cazuri mai rare molecule mai „grele” precum litiu şi beriliu.Ca urmare a fuziunilor nucleare petrecute în urma contracţiilor şi ciocnirii dintre atomii de hidrogen şi heliu, norii de gaz şi-au mărit enorm densitatea devenind stele, precum soarele nostru. Tot cam în acest fel au apărut planete, sisteme solare...şi tot aşa mai departe până chiar foarte departe, la miliarde de miliarde de galaxii. Şi totul  nu ca urmare a unui Dumnezeu care se juca între palme cu plastilină cosmică, ci în urma legilor gravitaţiei, de exemplu.

    Aşa a apărut soarele nostru, apoi planetele din jurul său cu sateliţii lunari respectivi. Nu a fost nici-o trinitate care să modeleze sistemul nostru solar la „măsuţa cu nisip” cosmic. Au fost doar nişte legi superbe gândite iniţial de divinitate. Apoi totul a luat fiinţă de la sine, din „nimic”, fără ca să mai fie neapărat necesară intervenţia inginerului cosmic. Dar până acum am vorbit numai despre materia anorganică. Se supune cumva şi materia organică, ceea ce denumim simplu viaţă, aceluiaşi principiu?

     Este fascinant pentru mine că povestea creaţiunii omului începe cu aceeaşi formulă „matematică” precum universul însuşi: „let there be light”..."să fie lumină"....iar de aici încolo, urmează explozia de viaţă diversificată şi uimitor de frumoasă aşa cum o cunoaştem azi. De ce lumină mai întâi? Nu cumva pentru că ea conţine misterioşii germeni ai vieţii însăşi? Nu ştiu cu precizie. Ceea ce ştiu este că teoria evoluţiei prinde tot mai mult contur în cercurile religioase chiar şi foarte conservatoare(cum este Vaticanul) iar teoria creaţiunii aşa cum e prezentată tradiţional cade tot mai mult în desuetudine. Deşi mult hulita teorie a lui Darwin are carenţe când vine vorba să explice cum şi de unde a apărut prima moleculă organică, printre altele, mecanismul său este  corect din punct de vedere ştiinţific. Numai un ignorant va refuza să vadă enormele asemănări la nivel genetic dintre om şi animale, de pildă.

   Pentru mine personal, aceasta nu reprezintă o problemă. Dumnezeu avea şi ştiinţa, şi puterea,dacă este cine zice că este, ca să determine transformarea radicală a tuturor formelor vieţii din punct de vedere chimic şi biologic în câteva zile dintr-o unică moleculă. Ceea ce mă opreşte să dau crezare prea mare teoriei evoluţiei în forma sa prezentată de Darwin este sabatul din povestea biblică.  A respinge sabatul e ca şi cum m-aş hotărî fără ezitare să cumpăr cea mai frumoasă maşină posibilă(povestea despre apariţia vieţii) fără să mă intereseze câtuşi de puţin fabricantul şi indicaţiile tehnice ale acestuia. Ceea ce m-ar interesa în acest caz ar fi doar cum funcţionează motorul. A respinge sabatul legii morale( Exod 20,11)  înseamnă să respingi cu vehemenţă o altă explicaţie despre apariţia vieţii, cu aceeaşi intoleranţă şi ignoranţă ca şi fundamentalistul religios care respinge ştiinţa.

    În altă ordine de idei, natura însăşi dă mărturie de faptul prezenţei inechivoce a unor legi care o guvernează. De la minusculele cochilii de melci până la enormele galaxii din spaţiu, formule matematice incredibil de frumoase(de exemplu numărul lui Fibonacci) sunt prezente peste tot. Ce înseamnă asta dacă nu cumva faptul că Dumnezeu a determinat maestru configuraţia naturii, fie ea animată sau inanimată?

   Toată aceasta schemă de gândire, mergând pe firul ei logic, duce la o întrebare şi mai îndrăzneaţă: este Creatorul însuşi guvernat de o lege? Sau, datorită faptului că este transcendent universului, nu se supune vreunei legi anume, fie ea şi morale? Ei bine, adventismul ar fi trebuit să fie laboratorul teologic al lumii din acest punct de vedere. Fiind singura religie protestantă care scotea în evidenţă legea morală, tocmai lui i s-a revelat acum 120 de ani prin aportul unui avocat( A.T.Jones) şi al unui medic( Eliott Waggoner) că în Galateni 3,24  este vorba despre legea morală a celor 10 porunci ca indicator spre caracterul divinităţii, , şi nu despre cea ceremonială, cum greşit se credea până atunci.

     Mai târziu, Ellen White, care confirmase de nenumărate ori genialitatea mesajului celor doi, stârnind prin asta nedumerirea tuturor, făcea ea însăşi legături fascinante între legea morală( ca fundament al guvernării divine!!!) şi comportamentul lui Dumnezeu în raport cu creaturile Sale.  Dacă celor doi li s-ar fi dat atenţia şi respectul cuvenit( exact la fel cum se face în breasla ştiinţifică), astăzi am fi fost cu siguranţă departe în a înţelege „neprihănirea lui Isus Hristos în legătură cu legea”, expresie inovatoare atunci, folosită destul de des de Ellen White după 1888. Dar ceea ce putea deveni atunci „ teoria relativităţii” din punct de vedere teologic, a rămas din păcate numai o ciornă „subversivă” dosită de biserică, condamnată atunci şi neînţeleasă până astăzi de „savanţii” lui Dumnezeu.

      Ar fi enorm de multe de spus despre determinismul lui Dumnezeu. Dar nu ajunge nici timpul, nici spaţiul pe un document word, şi nici neuronii mei nu pot face toate sinapsele necesare. N-aş vrea să închei însă fără să pomenesc ceva despre caracterul misterios al lui Mesia. Întreaga Sa viaţă şi misiune pare determinată, din orice unghi ai privi, fie sub aspectul îndrumărilor pe care le primea zilnic de la Tatăl( Ioan 5,19; 5,30; 8,28) fie sub aspectul reacţiei umane în faţa supranaturalului (Matei 23, 37-38; 13,58). Isus Dumnezeu, Isus creatorul cerului şi al pământului depinde de când se naşte şi până moare de acţiunea sau atitudinea cuiva. Fiind copil, este învăţat să citească Torah şi profeţii, să meargă, să vorbească, să gândească. Fiind adult, este însetat la fântâna lui Iacob şi nu poate scoate apă singur. Are nevoie de ajutor. Nu se prevalează niciodată de atotputernicia Lui, fără să ţină cont de realităţile obiective care-l înconjoară.  Ori tocmai aceasta este definiţia determinismului: teoria care susţine universalitatea principiului cauzalităţii , teza conform căreia toate fenomenele naturii, societăţii şi gândirii  se dezvoltă în virtutea unor cauze, mişcarea lor fiind guvernată de legi obiective.

    Pe de altă parte,puneţi-vă pentru câteva secunde în locul lui Lucifer: aţi iniţia o mişcare celestă subversivă guvernării divine dacă nu aţi fi sigur că Dumnezeu nu va interveni abuziv să suprime din faşă revolta? Dacă nu aţi fi sigur că Creatorul însuşi se supune unui cod moral care printre altele prevede libertatea totală de expresie şi acţiune a creaturilor sale, aţi mai avea curajul să vă ridicaţi glasul contra acestei orânduiri? Ori Lucifer era cu siguranţă încă de pe atunci filozoful cel mai strălucit după Dumnezeu...

( va urma)