De ce nu mai are
astăzi creştinismul putere aşa cum a avut acum 2000 de ani când a cucerit
printr-o mână de oameni simpli un întreg imperiu? De ce părăsesc tinerii (şi nu
numai) cu sutele de mii bisericile creştine în Europa şi lumea industrializată? De ce există o apatie spirituală generalizată, o răcire a dragostei
autentice şi o creştere fără precedent a conflictelor de orice fel în rândurile
celor care mai compun încă biserica creştină? Şi de ce, în ciuda miliardelor de
dolari sau euro cheltuite pentru evanghelizări în întreaga lume, roadele
obţinute sunt prea modeste, în raport cu eforturile uriaşe economice şi mediatice ale
bisericii?
Intenţionez să comentez pe larg vis-a vis de
aceste întrebări în săptămânile care
urmează. Nimeni nu poate nega realitatea problemelor cu care se confruntă azi
creştinismul organizat. Nici măcar liderii acestuia, începând cu papa
Benedict, care avertizează mereu în ultimul timp despre avansul secularismului
şi necredinţei în lumea modernă, şi până la capii adventişti, care nu ştiu cum să mai facă
faţă dezinteresului general (al tinerilor, de exemplu) vis-a- vis de activităţile
bisericii. Unul dintre prezbiterii unei comunităţi adventiste din Spania mi se
mărturisea deschis într-o convorbire privată că la nivel de ansamblu,
adventismul şi-a pierdut de mult identitatea. Alt pastor român de prin Londra
recunoaşte public într-un seminar recent că adventismul a intrat începând cu anul 2000 într-o grea şi
nimeni nu ştie cât de lungă iarnă spirituală. Dar nu numai adventismul, ci
întreg creştinismul este într-o hibernare adâncă, el...cel care altădată
zguduia lumea din temelii.
Care sunt aşadar cauzele acestei pandemii moderne
de lipsă de credinţă şi evlavie? În timp ce unii creştini dau vina pe liderii
care conduc frâiele puterii eclesiastice, iar alţii pe avansul şi influenţa
crescândă a profanului în vieţile noastre ( televizor, literatură „lumească”,
jocuri Playstation, sporturi, plăceri...lista este prea lungă ca să le amintesc
pe toate), nimeni nu îndrăzneşte să-şi imagineze că adevăratul motiv al metastazei
creştinismului este unul singur şi de cu totul altă factură, dar uluitor de grav prin implicaţiile sale : absenţa
desăvârşită a lui Isus Hristos din biserici!
Ar putea părea a încumetare o astfel de
afirmaţie, şi nu ar trebui să fie luată în serios dacă nu ar exista o puzderie
de argumente puternice de ordin istoric şi teologic care nu pot fi puse la
îndoială nici măcar de cei mai bigoţi susţinători ai bisericii organizate. Pe
toate le voi trece în revistă pentru cititorii mei în articolele următoare,
bănuind ca prin aceasta şocul lor să fie la fel de mare ca al meu, atunci când
am aflat pentru prima dată aceste „ amănunte”. Practic, creştinismul organizat
de azi nu se sprijină pe nimic din ceea ce este biblic, fie chiar şi din noul
testament! Ci doar pe tradiţii păgâne meşteşugit strecurate înăuntrul
bisericii, pe dogme omeneşti produse de concilii bisericeşti din secolele
evului mediu, şi pe o suită de „inovaţii” introduse ba de cardinalii catolici,
ba mai târziu de chiar cei mai mari reformatori ca Martin Luher sau Calvin, dar care,
repet, nu au nimic de-a face cu ceea ce făceau şi credeau apostolii şi
creştinii originali...
„Inovaţiile”
despre care voi vorbi nu au fost introduse toate deodată în biserica creştină,
ci foarte lent şi meticulos, din dorinţa de a face „bine” bisericii pe care Pavel de multe ori o compara
cu trupul lui Hristos. Întinsă de-a lungul a secole întregi, introducerea
acestor datini omeneşti a afectat atât de tare
biserica, încât astăzi sunt împământenite în conştiinţa creştină
colectivă ca şi cum ar fi porunci dumnezeeşti. Cine critică azi pe faţă nu
numai dogmele creştine, ci chiar elemente de bază din viaţa bisericii cum ar fi
existenţa corpului pastoral sau conceptul de clădire de biserică ca „templu”
sau „locaş de închinare” unde chipurile vine prezent chiar Dumnezeu, este văzut fără
îndoială ca bezmetic, eretic sau frustrat.
În realitate, repet, argumentele sunt prea
serioase ca să nu fie luate în seamă. Acuzaţia este de o gravitate deosebită:
CREŞTINISMUL ORGANIZAT NU ARE NIMIC DE-A FACE CU DUMNEZEU ! Iar asta, după cum
veţi vedea în zilele următoare, nu pentru că o scriu cu litere mari( ceea ce
echivalează în termeni "internautici" unui strigăt), ci pentru că este sprijinită
de fapte istorice la fel de clare precum acela că Isus Hristos a înviat din
morţi. Că nu sunt cunoscute de marea masă a enoriaşilor ... aia e cu totul
altceva.
Dar acest lucru nu ar trebui să ne mire.
Acum 2000 de ani s-a întâmplat la fel. Pe lângă cele doar 10 porunci de pe
tablele legii şi poruncile mozaice adăugate mai târziu de Moise, iudeii
ajunseseră în secolul 1 să urmeze cu sfinţenie o întreagă serie de porunci
omeneşti, produse ale minţii liderilor lor religioşi. Fariseii adăugaseră la
Torah aşa numitul Mitzvot, o compilaţie
de alte 613 de porunci rabinice. Atunci când Isus a declarat nule nu numai
aceste porunci ci chiar legile mozaice scrise de Moise, nu este greu de
imaginat furia pe care a declanşat-o în cercurile superioare religioase şi
neîncrederea pe care a provocat-o în mulţime. El nu se potrivea niciunuia din
preceptele religioase ale vremii, fiind privit cu suspiciune atât de partida
saducheilor şi fariseilor, cât şi de popor, ba chiar de ucenici. „Pe bună
dreptate”, după părerea lor, chiar ucenicii, fraţii de corp ai lui Isus, ba
chiar şi mama Lui îl credeau adeseori un nebun. A răsturna obiceiurile sacre
ale vremii numindu-le sfidător „porunci omeneşti” era sinonim cu revolta împotriva autorităţii impuse de „Dumnezeu”,
şi demn de a fi pedepsit cu moartea în chinuri.
Biserica creştină modernă de azi, de orice
confesiune ar fi, este chiar la baza ei antiscripturistică, deoarece primii
creştini înţelegeau prin BISERICĂ cu totul şi cu totul altceva decât ceea ce
înţelegem noi azi prin acest termen. Creştinii de azi se fălesc cu clădirile
lor de cult ameţitoare, cu corurile profesioniste, cu predicile elocvente sau
cu punctele de doctrină, după caz. Dar toate aceste lucruri, şi încă multe
altele, erau complet necunoscute creştinilor primelor două veacuri, adică exact
acei creştini al căror mesaj a avut cu adevărat putere.
Motivul pentru care încep azi acest serial
nu este ca să provoc răzvrătire arogantă faţă de pastori şi autoritate
clericală printre credincioşi. Nici nu aş putea de fel, de pe un blog
neînsemnat ca acesta. Mult mai mare putere are deocamdată amvonul unei biserici decât o mie de bloguri
ca acestea. Motivul care mă împinge să scriu ceea ce va urma este simplu:
umplutura cea multă şi găunoasă a creştinismului de azi trebuie neapărat
îndepărtată, pentru a face loc Domnului. Doar o Persoană divină poate da sens
creştinismului cu adevărat în secolul XXI, curăţindu-L la fel ca odinioară de
dogme răsuflate omeneşti şi tradiţii absurde.
Fac la sfârşit o afirmaţie care pe mulţi
îi va scandaliza : biserica, în forma ei contemporană instituţionalizată, nu
are nici-un drept să funcţioneze AŞA CUM O FACE la ora actuală, nici din punct
de vedere biblic, şi nici din punct de
vedere istoric. Rămâne la latitudinea cititorului să stabilească, la sfârşitul
serialului, dacă am exagerat sau dacă afirmaţia mea este validă.
( va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu