Aparențe

   

 Motto: „ Nu judecați, ca să nu fiți judecați ” Matei 7:1

      Cu ani în urmă obișnuiam , ca un bun adventist ce eram, să pun etichete oamenilor cu care intram în contact zi de zi, sau pe care îi vedeam pe stradă, pur și simplu. Primul instinct era acela de a judeca vizual lucrurile, după aparențe: dacă individul arăta de exemplu tatuat, cu cercei în ureche și folosea un limbaj colorat, era trecut în categoria nefastă a celor demni de evitat. Dacă individul era îmbrăcat însă la patru ace, avea o mină a feței blajină și mai ținea pe deasupra o biblie în mână și un discurs elocvent despre dragostea lui Dumnezeu, atunci făcea parte din categoria celor cu care merită să ai de-a face. Cu timpul, viața mi-a arătat cât de greșit eram și cât de grav pot să înșele aparențele.

    Cei care mi-ați citit deja romanul sau sunteți cititori mai vechi ai blogului, știți deja scârba indescriptibilă pe care o nutresc față de formele spirituale goale, lipsite de conținut. Cunoașteți greața mea organică față de rugăciuni pompoase care nu spun nimic sau despre predici lacrimogene care nu schimbă, în realitate, nici măcar comportamentul pe durata unei zile, darămite sufletul. Disprețul pentru temple adventiste, baptiste, creștine, budiste sau ce-or mai fi, din care oamenii ies „ convertiți”, adică spălați la creier în mod îngrozitor,  cu o condiție spirituală  mai rea decât atunci când erau „ în lume ” ( vezi Matei 23.15 ). Alergia pe care o simt atunci când aud cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu, știind prea bine ce fel de oameni sunt în realitate majoritatea celor care le cântă… 

    Aceste reacții adverse la orice are aparență de spiritualitate și evlavie au apărut și s-au dezvoltat în ultimii ani cu atât mai mult cu cât „Dumnezeul” pe care l-am întâlnit în mod concret și care mi-a întins mâna în cele mai negre momente ale vieții a fost cu totul altfel decât mă așteptasem: și anume un damnat social, tatuat, bețiv, cu un limbaj colorat, ateu, neinteresat sub nicio formă de religiozitate. Nu mă interpretați greșit. Nu doresc aici să generalizez identificarea lui Dumnezeu cu cele mai necredincioase, nesuferite sau periculoase persoane de la marginea societății. Și nici să demonizez în întregime tagma pastorilor sau a celor care calcă pragul vreunei biserici. Aici vorbesc doar despre o regulă, și nu despre procente. Iar după o experiență destul de lungă și de bogată prin biserici și în afara acestora, regula în care cred cu tărie este aceasta: „ mai degrabă împlinește voia lui Dumnezeu un samaritean păgân, decât un iudeu pios ”; „ mai degrabă pot deveni ucenici și misionari remarcabili niște oameni cu un limbaj execrabil, decât niște indivizi care au pe buze numai laude la adresa divinității ”; „ mai curând poți trage speranță că s-ar pocăi Sodoma și Gomora, decât Ierusalimul și Iudeea ”. Lista e lungă și șocantă, o puteți completa dvs. 

    Astăzi mi-a fost dat să trăiesc o altă excepție care confirmă remarcabil regula de mai sus și care mă face să mai cred că Dumnezeul adevărat nu s-a schimbat deloc în 2000 de ani. Vă voi povesti imediat despre ce e vorba. Mai înainte însă, o mărturisire: nu mai suport predicile, oricât de bune ar fi. Îmi repugnă oamenii îmbrăcați la 4 ace, care vorbesc frumos despre Dumnezeu. Mă plictisește enorm reluarea orwelliană a acelorași idei despre Dumnezeu, dezbaterea acelorași teme, citirea acelorași versete, comentariile în jurul aceleiași cărți sfinte, de parcă Dumnezeu ar fi atât de bătut în cap încât să scrie de-a lungul a vreo 3600 de ani numai o singură carte ( fără să mai comentez acum ceva despre aberația atât de înrădăcinată în creștinism că biblia este … literal … „ cuvântul lui Dumnezeu”). Dar astăzi, după mult timp, am putut să stau locului pe scaun timp de două ore fără să mă plictisesc deloc. De ce? Tocmai pentru că a vorbit Dumnezeu, și nu doar un om. Nu găsesc altă explicație mai rațională...

   Dacă e să mai cred într-un Dumnezeu, cred într-unul la fel de genial și nonconformist ca cel care s-a revelat prin Isus Hristos acum 2000 de ani. Unul care se identifică cu vulgul incult, care se împrietenește cu curvele și bețivii, care poartă părul lung și îmbracă jeanși, teneși și pulovăr, eventual cu tatuaje pe ambele brațe. Scurt: unul care să stârnească imediat o atitudine de condamnare pe buzele, sau în mințile „celor aleși ”. Unul care să provoace în tine instantaneu ori un sentiment de mândrie proprie comparându-te cu el, ori un respect profund atunci când înțelegi din cuvintele sale că nu știi nimic, mai nimic, despre El. 

   Ei bine, un astfel de „Dumnezeu” mi-a fost dat să ascult astăzi. De origine sas născut în România, emigrat în Germania în anii 90, Kornelius Novak trăiește actualmente solitar împreună cu soția și doi câini Huskey într-o pădure din nordul Suediei. Fiu de pastor evanghelist, devenit rocker și condamnat la închisoare pentru gravă vătămare corporală, un obișnuit al drogurilor și bețiilor cele mai crâncene, fost DJ de discotecă timp de ani de zile, actualmente misionar pentru Hristos în cluburile de motocicliști rockeri precum Hells Angels, prin închisori, bordeluri și clinici de dezintoxicare de droguri. Un „ Dumnezeu ” totdeauna în mișcare, areligios, nonconfesional, cu niște povești în spatele său de ți se face părul măciucă. Un misionar atipic, care nu ezită să folosească cuvinte „lumești” în vocabularul său, și deloc, dar chiar deloc.. versete biblice sau chemări la pocăință lacrimogene. 

   Dar când vorbește „Dumnezeul” ăsta, îți dai seama imediat că ceea ce spune este… viu și puternic. Că nu face ceea ce face pentru un salariu, ca majoritatea amețitoare a pastorilor din biserici, ci din convingere puternică. Când îi vezi tatuajele de pe mâini, statura impozantă de doi metri, corpul lucrat ani de zile în sala de fitness, îți dai seama că minunile despre care vorbește sunt reale. Că uimitoarea lui convertire și a altor drogați și criminali pretutindeni în Europa și în lume nu este datorată unei spălări pe creier religioase, cu promisiunea unei vieți veșnice sau fuga de un iad, ci este datorată unei întâlniri autentice cu Hristos. 

    Regret că nu ați ascultat azi ce am ascultat eu, ca să mă înțelegeți mai bine de ce spun asta.  Nu am nici timp, nici spațiu să vă povestesc pe-ndelete despre rezultatul discursurilor sale în fața a sute de rockeri, delincvenți, drogați sau criminali din toată lumea. Despre întâlnirile sale și ale prietenilor lui față în față cu moartea. Despre căutări disperate după Dumnezeu ale unor indivizi certați cu morala, fără orice fel de scrupule, fără orice fel de țintă în viață. Despre reviste cu uz intern ale unor cluburi de motocicliști în care , pe lângă invitații la concerte rock  sau poze cu femei goale, apar necenzurate articole despre evanghelie. Despre miss-uri radiind de o frumusețe divină, dar care în realitate sunt epave pe dinăuntru, sclave sexuale, devenite roboți ai consumismului secolului XXI. Despre mărturisiri șocante ale unor ofițeri de poliție care nu-și pot explica dramatica schimbare, peste noapte, a unor criminali sângeroși care nu au cunoscut niciodată în viața lor sentimente de milă pentru semeni sau remușcare pentru faptele lor rele. Despre concerte-mamut de heavy-metal, la sfârșitul cărora se organizează discursuri evanghelistice unde asistă sute de rockeri și sunt vândute sute de biblii într-o oră. 

   Și totuși ceva e musai să vă povestesc. Într-una dintre ocazii, Kornelius a solicitat șefului unei bande de rockeri să le vorbească despre Hristos. Liderul rocker nu a venit însă la întâlnire personal ca să-și dea acceptul, ci a trimis o persoană de încredere de-a sa cu un mandat clar, și anume să testeze autenticitatea creștinismului lui K.  Persoana respectivă trebuia să-l lovească peste față cu hotărâre pe misionar, în prezența a mai mulți rockeri, iar apoi să raporteze șefului reacția acestuia. Dacă misionarul nu riposta deloc, nici măcar verbal, trecea testul și K putea vorbi rockerilor. Dacă nu, era doar un alt impostor. 

    A doua zi ... misionarul vorbea în fața unui club de vreo 120 de rockeri. După ce a terminat ce avea de spus, șeful însuși s-a ridicat în picioare aplaudând, fiind imitat imediat de ceilalți rockeri. După ce aplauzele s-au terminat, a spus: „ Știi bine că noi rockerii nu judecăm după aparențe, ci după autenticitate. Dacă cineva mărturisește că este un Hell´s Angels ( înger al iadului ) atunci să se poarte ca atare, și noi îl respectăm. Dacă cineva spune despre el că este un creștin, atunci să o dovedească cu fapta, nu cu gura, și noi de asemenea îl respectăm.  Dar pentru noi trădarea Stăpânului e un păcat de neiertat. Am văzut în viața mea atât de mulți creștini care și-au trădat Stăpânul. Care afirmă doar cu gura că-i servesc lui Hristos. Când interesele și drepturile le sunt călcate însă în picioare, ei săvârșesc aceleași lucruri ca și noi, și scot pe gură aceleași vorbe ca și noi. Nu pe Isus Hristos îl disprețuim noi, ci pe așa-zișii lui urmași, ipocriți și șmecheri din cale-afară. Tu însă ești un urmaș adevărat. Ești cinstit în ceea ce faci. Mi-ai dovedit-o ieri, când te-a lovit X, fără ca tu să ripostezi. ”

       Am convingerea că astfel de oameni fără scrupule, fără Dumnezeu, și crescuți fără o educație religioasă în cea mai mare parte a lor, merg mai degrabă în Împărăție decât majoritatea covârșitoare a creștinilor cu numele din biserici. La fel ca tâlharul de pe cruce ei sunt gata să deosebească imediat autenticul de fals, un creștinism real de un creștinism de fațadă, realul de aparență. Tatuați, cu părul lung, cu o alură care inspiră violență și teamă, acești oameni au ceva ce n-am văzut niciodată la creștinii cu numele : autenticitate. Sinceritate. Ei știu că sunt „hijos de puta”. Ei știu că sunt dușmanii moralei. Și se comportă ca atare. De aceea, și convertirea lor, atunci când are loc, este una autentică, nemimată. În noua lor viață de creștin, pot fi în continuare la fel de autentici ca atunci când erau sub comanda altui stăpân. Lor li s-a iertat mult, și pot să iubească mult. Nu sunt oamenii jumătăților de măsură. Iar dacă își predau viețile unui nou Stăpân, miracolele săvârșite prin ei nu sunt cu nimic mai prejos decât miracolele săvârșite acum 2000 de ani de către apostoli. 

    Stau și mă întreb: de ce oare este creștinismul instituționalizat de astăzi total lipsit de miracole? De ce se plâng creștinii din biserici de lipsa dragostei și a lui Hristos? De ce sunt pretutindeni în biserici atâtea certuri, probleme și despărțire? Nu cumva pentru că, la fel ca și acum 2000 de ani, Dumnezeul adevărat ia masa cu păcătoșii zilei în timp ce sfinții lui pește se închină în temple în care Șekina este goală demult?!? 

     Aparențe… Nu vă (mai) lăsați orbiți de aparențe, dragii mei. Nu orice tâlhar tatuat care înjură este un înger al iadului, și nu orice preot care cunoaște biblia pe de rost este un om al lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă… de foarte multe ori… exact invers!