sâmbătă, 15 martie 2014

Geneza, între mit și realitate ( III d ): Omul, o creație specială?

         



Granițele evoluției

   La ora actuală, întreaga dezbatere dintre evoluționiști și creaționiști se învârte de fapt în jurul întrebării dacă se poate trage o graniță clară între micro și macroevoluție. Clasa științifică ia adesea o atitudine contrară față de realizarea acestei distincții, și asta pentru că procesul evolutiv este văzut de ea ca un tot unitar fără întreruperi punctuale iar macroevoluția ca rezultatul unor procese microevolutive care au avut la dispoziție un timp suficient de lung. Există așadar o astfel de graniță? Și dacă da, cum poate fi stabilită fără echivoc? 


   Mentalitatea predominantă azi între savanți atunci când avem de-a face cu teoria evoluției este cea gradualistă, reprezentată de exemplu de Dawkins și Dennett, potrivit căreia o schimbare de gen macro are loc extrem de lent, în pași mărunți și gradați. Dar aici apare întrebarea cheie dacă evoluția înseamnă un tot unitar neîntrerupt sau dacă mecanismele selecției naturale care pot explica bine variațiile de fenotip ale cintezelor de pe Galapagos sau dezvoltarea rezistenței la antibiotice la bacterii sunt în stare să explice în primul rând existența cintezelor sau a bacteriilor

    Ei bine, aici este după părerea lui Lennox veriga slabă a teoriei evoluției așa cum este ea astăzi predată și înțeleasă de către savanți.  Voi reda în cele ce urmează diferite puncte de vedere, toate ale unor evoluționiști, care aruncă serioase semne de întrebare despre ușurința cu care mecanismele răspunzătoare în dreptul microevoluției sau fost făcute răspunzătoare pentru macroevoluție:

 Într-un articol despre posibila legătură dintre teoria haosului și evoluție din New Scientist, paleoecologistul Keith Bennett, profesor la Queen University din Belfast, pune la îndoială faptul că selecția naturală și timpul geologic ar fi suficiente în sine pentru a da ca rezultat macroevoluția. Lipsa de evidențe care să arate schimbarea materialului genetic al unei specii ca urmare a schimbării condițiilor de mediu, chiar și într-un răstimp  de milioane de ani, îl determină să se întrebe serios dacă mecanismele care sunt în spatele microevoluției funcționează la fel de bine și în ceea ce privește macroevoluția sau aceasta are propiile ei procese și metode de funcționare. Oricum, recunoaște deschis că există o amplă dezbatere în acest sens și că părerile sunt împărțite. Dacă schimbările de mediu nu provoacă schimbările evoluționare, atunci ce anume le provoacă?, se întreabă el. El rezumă apoi ceea ce a găsit în propriul domeniu al microfosilelor, domeniu care nu prezintă evoluție prin presiune selectivă:

„ In principle, three types of evolutionary response[s] are possible: stasis, extinction, or evolutionary change. What do we actually see?" he wrote. "...[S]tudies show that most species remain unchanged for hundreds of thousands of years, perhaps longer. The connection between environmental change and evolutionary change is weak, which is not what might have been expected from Darwin's hypothesis. If environmental changes as substantial as continent-wide glaciations do not force evolutionary change, then what does? It is hard to see how adaptation by natural selection during lesser changes might then accumulate and lead to macroevolution. ” 

   În cartea sa „ Beyond natural Selection ” la pag. 206, Robert Wesson spune că „ Schimbările evoluționare majore nu sunt bine înțelese. Niciuna dintre ele nu a putut fi observată și nu știm dacă vreuna are loc chiar acum. Nu există în acest sens dovezi bune din registrul fosil. ” 

   Unde se găsește așadar granița dintre micro și macroevoluție? Dacă întrebarea pare dificilă pentru amatori, ea este în realitate grea chiar și pentru profesioniști: „ Devine o sarcină dificilă aceea de a te decide unde decurge granița dintre micro și macroevoluție, dacă cele două reprezintă același proces ( la scale de timp diferite ) sau dacă dihotomia aceasta (micro-macro ) face vreun sens și este permisibilă. Sunt evenimentele macroevoluționare ( schimbările mari morfologice sau formările de noi specii ) efectul cumulativ al mecanismelor microevolutive ( micromutație, selecție, Gene flow, Genetic drift ), sau macroevoluția are nevoie calitativ de alte mecanisme? Istoria acestei dezbateri este lungă, confuză și uneori înfierbântată ” A.P. Hendry și M.T. Kinninson, Genetica, „ An introduction tu microevolution ” pag. 112-113

   Problema majoră constă în extrapolarea, așadar, a fenomenului observabil în cel neobservabil. S.F. Gibbert, J.M. Opitz și R. A. Raff afirmă: „ Microevoluția se ocupă cu adaptări care au de-a face cu supraviețuirea celui mai puternic/bine adaptat individ/organism la mediu, dar nu cu apariția acestui individ în primă instanță. Apariția speciilor - problema lui Darwin - rămâne încă nerezolvată. ” Developmental Biology, 361. 

   În timp ce geneticianul Richard Goldschmidt este de părere că „ Evidențele care indică spre microevoluție nu sunt suficiente ca să fie înțeleasă macroevoluția ” ( The material Basis of Evolution ), John Maynard Smith și E Szathmary, doi darwiniști convinși, indică spre același deznodământ: „ Nu există vreun motiv teoretic care ar lăsa să se înțeleagă că liniile evolutive ar crește în complexitate și nici dovezi empirice că acest lucru se întâmplă ”  The major evolutionary Transitions, 374. 

   Aceste opinii sunt împărtășite de biologul și filozoful Paul Erbricht Gewicht, care spune: „ Mecanismul mutație-selecție este un mecanism de optimizare ”. Acest lucru înseamnă că un organism viu deja existent este făcut în stare să se adapteze continuu și selectiv la condițiile schimbătoare de mediu, așa cum de pildă niște algoritmi genetici ar ușura optimizarea ingineriei. Cu toate acestea el nu creează nimic nou în esență. Celebrul biolog francez Pierre Grassé , fost președinte al academiei franceze și editor al importantului „ Tratat de zoologie ” alcătuit din 52 de volume, a fost convins prin studiile sale că mutația și selecția naturală sunt limitate în capacitățile lor nou-creatoare, lucru care l-a determinat să renege neodarwinismul. Renumitul genetician Theodosius Dobzhansky, după ce recunoaște statura intelectuală impozantă a lui Grassé, spunând că „ te poți contrazice cu el, dar nu îl poți ignora… Grassé are o cunoștință enciclopedică despre natură ”… descrie astfel cartea „ L’ évolution du vivant ” a lui Grassé: „ Intenția sa este de a distruge mitul că evoluția este un fenomen simplu, înțeles și explicat, și să arate că ea este de fapt o enigmă despre care se știe sau probabil se poate ști puține lucruri. ” Darwinian or oriented Evolution, 376-78.

     În cartea sa mai sus amintită, Grassé constată că muștele de oțet rămân muște de oțet chiar și după mii de generații care au fost incubate artificial și în ciuda mutațiilor genetice care au rezultat din experimente. Capacitatea de variație dintr-un Genpool pare să fie epuizată deja într-un punct timpuriu al procesului de animal breeding. Acest fenomen se numește homeostază genetică. Dacă numărul variațiilor care pot fi atinse de crescători experimentați este limitat, concluzia logică care se desprinde este aceea că selecția naturală ( fără intervenția unei inteligențe ) este și mai limitată. Noi experimente cu bacteria E-coli   susțin această ipoteză. În cadrul acestor experimente nu s-a observat nicio înnoire semnificativă a materialului genetic în decursul a 25.000 de generații de bacterii E-Coli. Între timp au fost cercetate mai mult de 50.000 de generații, ceea ce ar corespunde cu aproximativ 2 milioane de ani de viață umană. Rezultatul implacabil al evoluției bacteriilor E-Coli: „degenerare genetică! Chiar dacă anumite detalii nesemnificative ale unor sisteme s-au schimbat, bacteria a lepădat fragmente importante din patrimoniul său genetic, inclusiv capacitatea ca unele elemente de bază ARN să se poată reproducă singure. În mod evident, renunțarea la mașinăria moleculară dezvoltată presupune pentru bacterie economie de energie. Nimic asemănător unei eleganțe genetice noi nu a fost însă observat. Lecția cu E.coli ne arată că pentru evoluție este mai ușor să distrugă ceva, decât să creeze. ” Michael Behe, The edge of evolution, 16. 

   Așa cum fizica a bănuit în secolul 19 că lumina călătorește printr-un material numit eter, biologia modernă darwinistă postulează că selecția naturală și mutațiile întâmplătoare au construit extrem de complicata mașinărie moleculară. Din păcate, neputința de a testa această teorie împiedică o evaluare critică și conduce la speculații îndrăznețe. De ce nu există nicio urmă în natură a ceasornicarului orb ? Cel mai simplu răspuns este acela că ceasornicarul orb, la fel ca și eterul, nu există. Orice proces lipsit de inteligență dă rezultate foarte limitate. Ca evoluția să funcționeze, e nevoie de ceva mai mult decât mutații aleatorii și selecție naturală. 

 ( va urma)

  

2 comentarii:

  1. Foarte interesanta postarea! :-) Ideea, pana la urma, care e? "Orice proces lipsit de inteligență dă rezultate foarte limitate". Prin urmare, starea in care au ajuns astazi lucrurile se datoreaza unui proces evolutiv dirijat de o forta inteligenta, nu?

    Am aruncat un ochi pe cuprinsul cartii lui Robert Wesson. Imi pare extrem de interesanta si cred ca o s-o trec in coada cartilor pe care vreau sa le citesc. :-D

    RăspundețiȘtergere
  2. Scuze ptr întârziere. Aceasta este concluzia logică care se desprinde din argumentația lui Lennox: diversitatea biologică de astăzi este produsul unui proces evolutiv dirijat de o forță inteligentă. Voi mai vorbi despre asta în episoadele următoare.

    RăspundețiȘtergere